Corinna Schumacher
Am văzut zilele trecute pe Netflix documentarul Schumacher, pe care vi-l recomand cu căldură. Nu doar pentru informațiile și imaginile mai puțin cunoscute din viața pilotului (cele mai interesante secvențe sunt, evident, cele din viața privată), ci mai ales pentru cum au ales realizatorii să spună povestea.
Filmul nu-și propune să descifreze în ce stare se află acum Michael Schumacher; ar fi fost cea mai gravă eroare. Fantoma acestei întrebări nu-și face niciodată simțită prezența, iar după aproape opt ani de la accidentul de schi suferit de pilotul german, poate că nici nu mai contează.
Senna s-a dus în câteva secunde, plecarea lui Schumacher este lungă, ca a unui cosmonaut care nu se mai poate întoarce în nava sa, dar care nici nu-și poate tăia cordonul ce-l leagă de ea. Ce ironie! Un om care a înfruntat moartea de atâtea ori să fie incapacitat de un accident într-un sport mult mai puțin periculos, cel care a trăit atâția ani în miezul marilor viteze pe roți să ajungă într-un scaun pe rotile.
Cea mai puternică prezență din film este cea a soției lui Schumacher, Corinna, o apariție pregnantă prin însăși delicatețea și discreția ei. Realizezi de unde venea o bună parte din forța celui care a câștigat șapte titluri de campion mondial în Formula 1. Vorbește simplu, dar în câteva cuvinte spune tot ce e de spus și, mai ales, cum trebuie spus. Trebuie să fii doar atent: de vreo două ori vorbește despre Michael la trecut, apoi trece imediat la prezent.
Chiar și atunci, spre sfârșit, când vorbește cu lacrimi în ochi despre soțul ei, parcă zâmbește, iluminată de forța aceea tăcută a celor buni și cu-adevărat puternici, care știu cum să meargă înainte.
Există o secvență superbă, prin subtilitatea ei. Era la sfârșitul cursei din 2000 din Japonia, când Michael a devenit pentru prima oară campion mondial cu Ferrari. Era capătul unui efort sisific, după ce în cei trei ani anteriori anteriori echipa italiană pierduse de fiecare dată titlul în ultima cursă. În timp ce pilotul primea felicitările tuturor, soția se strecura tăcută printre cameramani, mecanici și personal, într-o geacă obișnuită de blugi, pentru a-și felicita soțul. Apoi el se suie pe podium, înțepând aerul cu bărbia, iar ea, printre cei mulți de la picioarele lui, îi zâmbește cu o căldură ce nu poate fi pusă în cuvinte.
Când zgomotul motoarelor încetează și îndârjirea lumii încetează, o femeie este întotdeauna acolo să întoarcă arcul care face ceasul acestei lumi să meargă mai departe.