Let there be Max!

Spune Bernie Ecclestone: „Prea mulți piloți apasă comunicarea radio la primul semn de presiune sau în cazul unui contact. Adevărații piloți sunt frustrați, la fel și publicul, la fel și eu. E o nebunie. Regulile au ajuns ca niște stâlpișori de trotuar, încetinindu-i pe piloți. Lăsați-i să se întreacă! Dacă e ceva periculos, ne putem descurca”.

Omul a spus-o atât de bine, încât nu sunt multe de adăugat. Doar că e trist că un pilot ca Vettel, de pildă, de patru ori campion mondial, a devenit un plângăcios. Sau că Button, care cândva stabilea recorduri de precocitate, a terminat o carieră în care parcă a mers „la limita evitării oricărui pericol”.
Continue reading

Unde sunt băieții răi?

zlatan02

Imediat după Marele Premiu de F1 al Malaysiei, Lewis Hamilton era mânios, acuzând că cineva din cadrul echipei nu vrea ca el să câștige titlul și se întreba de ce numai motoarele lui plesnesc; a doua zi, declara că are încredere în echipă și că doar împreună pot câștiga. Eu spun doar atât: dacă i s-ar fi întâmplat asta lui Senna, brazilianul ar fi urmărit pe cineva cu monopostul prin sala de ședințe.  Continue reading

Portretul unui om singur

ronaldo4Filmul “Ronaldo” ne poartă în intimitatea unuia dintre marii fotbaliști ai lumii.

După ce a realizat, ca regizor, excelentele documentare “Senna” și “Amy”, Asif Kapadia a devenit producătorul executiv al filmului “Ronaldo”. Grea sarcină! În primul rând, pentru că, spre deosebire de ceilalți doi, carismatici și plecați dintre noi, subiectul e un învingător aflat în plenitudinea forțelor.

Ayrton Senna. Intensitatea lui putea emoționa și dacă l-ai fi arătat doar curățând cartofi. Amy Winehouse. O flacără care a ars rapid, o Janis Joplin a vremurilor noastre. Apoi, Cristiano Ronaldo. Fotbalistul ale cărui crezuri în viață sunt limpede exprimate: “Să câștig. Asta e cel mai important pentru mine”. “Întotdeauna am spus că nu contează dacă ai jucat bine sau dacă ai jucat rău. Important e să învingi“. “Cine a câștigat. Asta vor ține minte oamenii peste zece sau douăzeci de ani”.  Continue reading

Semnătura lui Federer

Reverul acela tăiat, ce minune de manufactură în domeniul sportiv!

Să fii inimitabil şi, făcând ceea ce alţii nu pot, să rămâi mereu imprevizibil: câţi sportivi au reuşit aceasta? Vă amintiţi, probabil, saltul lui Michael Jordan din buchetul de jucători, asemănător cu cel al unui delfin ţâşnind din apă, şi incredibila încremenire aeriană care-i urma. Sau pasa lui Earvin Johnson, înaintea căreia nicio moleculă din corpul artistului nu anunţa direcţia voiajului. „Magic” se uita către Pacific, picioarele plecau spre Montreal, dar portocala de piele era deja-n Canare.

Din cartea de unicate a sportului am mai putea aminti driblingul scurt al lui Hagi, ce reteza din tors adversarul, transformându-l în stâlpişor de parcare. Urma demarajul la capătul căruia se zbătea, ca la un buzdugan cu bilă, ameninţarea unui şut mortal. Balistica, ştiinţă indispensabilă cuceririi de cetăţi, nu poate lămuri nici astăzi misterul şuturilor folha seca ale brazilienilor, aşa cum, atunci când pilota Senna, multe legi ale mecanicii strigau după erate. Jeremy Clarkson a observat asta: chiar şi pe liniile drepte, monopostul Lotus al lui Ayrton de la mijlocul anilor ’80 tresărea la limita aderenţei, ca o fiinţă scuturată de fiorii apropierii de limită.

Federer ne va lăsa acest rever tăiat, în ultimul timp o suliţă îndreptată înduioşător spre burta unor blindate. De-a lungul vremii, traiectoria i s-a mai ascuţit, aşa cum se întâmplă cu şira animalelor silite să se adapteze la viteză. Despre tehnologia de realizare există o întreagă literatură inginerească, mici tratate de biomecanică, explicaţii cu unghiuri de 90 de grade în curbura cotului şi aliniamente geometrice între umeri şi şold. Ca buni nespecialişti ce suntem, să notăm doar eleganţa impecabilă a executantului, care parcă şlefuieşte o carenă de navă cu dosul rachetei. De aici şi mişcarea calmă a mingii, în care aceasta, deşi în timpul orelor de serviciu, se mai poate zgâi la oameni ori la micul dezastru al unui pahar răsturnat.

Putem asemăna tenisul cu un joc al seducţiei: dacă elementul masculin (lovitura cu efect ascendent) încearcă, atacă, invadează, cel feminin amână, se piteşte după perdele, arome sau coafuri, purtătoarea se mai lasă văzută din spatele unui văl, apoi, în timp, cedează ori dispare. S-a întâmplat în tenisul de masă, se va întâmpla şi în cel de câmp. Reverul tăiat al lui Federer e una din ultimele flori pe care sportul şi le mai agaţă la butonieră. Priviţi-l bine: semnătura a ajuns la una din ultimele volute, apoi va veni vremea ştampilelor.

 

Senna

Sunt ani mulţi de-atunci, totuşi oamenii ţin minte perfect ce făceau în acea după amiază. Nu veţi găsi un singur fan al Formulei 1 pentru care lumea să nu se fi rupt în două pe 1 mai 1994, ca la o răstignire, împărţind totul într-un “înainte” şi un “după”.

Fără a avea un moment patetic, documentarul regizorului Asif Kapadia, intitulat “Senna”, emoţionează profund. Deşi unele secvenţe magice lipsesc (urmărirea cu Mansell din 1992, de la Monaco, victoria de la Donington Park din 1993), există secvenţe aproape necunoscute publicului. Veţi fi impresionaţi de tristeţea lui Ron Dennis, de faptul că pentru Prost lupta cu Senna, după două decenii, e încă vie, de trăirile unor jurnalişti care l-au cunoscut.  Continue reading