În meciul CFR – Dinamo, care a pus faţă în faţă liderul campionatului intern şi surpriza românească a Ligii Campionilor, echipa dintîi a spulberat un mit: acela că nu poţi lupta cu succes pe două fronturi. Într-o vreme în care examenul de valoare se dă în Europa şi cel de rezistenţă în Liga 1, jucătorii clujeni le-au trecut pe amîndouă cu brio.

Trombetta a început în teren cu aceiaşi fotbalişti care se aflau în echipa de start din partida cu Chelsea, minus Tony, suspendat. CFR a dominat în toate zonele, dar mai ales în cele unde majoritatea formaţiilor din România se pierd ca într-o mlaştina: fîşia din faţa careului advers şi părţile laterale ale terenului. Meritul le revine în primul rînd lui Culio şi lui Dubarbier, care sînt pentru formaţia clujeană ce sînt motoarele pentru un avion, şi inepuizabilului Trică. Perreira a demonstrat ce înseamnă un fundaş lateral în fotbalul modern, iar Panin l-a înlocuit perfect pe Tony.

De partea cealaltă, Mircea Rednic putea să joace cu încă un închizător, pe lîngă Ropotan şi Izvoranu, şi tot ar fi fost degeaba. Pentru clubul alb-roşu, îndepărtarea lui Mărgăritescu a fost, pur şi simplu, o mare prostie. Dănciulescu trebuia să aprindă un foc în zona sa de acţiune şi să aştepte apariţia elicopterelor, pentru că a fost pus de colegii săi în postura unui naufragiat. Aceasta mai ales după ce Bratu, singurul dinamovist care are viteză, a fost înlocuit de Miranda, jucător ce dispune de mobilitatea unui scrin. În aceste condiţii, nu e de mirare că şuturile cele mai periculoase i-au aparţinut lui Tamaş, că Dinamo a avut primul corner (din cele două, de aproape şapte ori mai puţine decît adversarii!) în minutul 35, ori că mingea a fost de scoasă de trei ori de pe linia porţii lui Lobonţ.

De fapt, nu Lobonţ, ci „bietul Lobonţ”! Deseori, în această partidă, a părut un copil înconjurat de fluturi vişinii, pe care încearcă să-i prindă cu palmele goale.

Pentru prima jumătate de oră, se impune să spunem „Bravo, România!”. Atacul a răsărit neaşteptat, aşa cum ies florile prin crăpăturile asfaltului. Ştiam prea bine că ne putem apăra, că sîntem capabili să punem bariere pe toate căile de acces, pentru că, offf!, am făcut-o prea des, dar nu mai ştiam cum arată careul advers. În loc să ne inventăm alibiuri, pur şi simplu am jucat fotbal.

Pentru ora care a urmat, ar trebui să ne întrebăm nu dacă am jucat fotbal, ci dacă am fost pe teren. Păcat, România! Pentru că, în faza defensivă, nu am putut să ne adaptăm la viteza şi la jocul „din prima” ale francezilor, propulsaţi de acest turbodiesel care este Ribery şi de geniul exploziv al lui Gourcuff. Pentru că Lobonţ, după cîteva intervenţii în care a arătat de ce i se spune „Pisica”, a luat un gol parabil de la distanţă.

Există însă un mare cîştig adus de acest meci: Gabi Mureşan. Mulţi s-au întrebat de ce Florent Malouda, într-un interviu dat înaintea partidei, îl enumera, după Mutu şi Chivu, ca fiind un foarte bun jucător român. Răspunsul l-am primit la Constanţa. A respins, a trimis angajări bune în adîncime, a fost aproape perfect. Mai mult, cîteva cadre surprinse de camerele de luat vederi ni l-au arătat pe închizătorul lui CFR Cluj incredibil de calm în, practic, prima sa partidă importantă la echipa naţională.

Am pierdut o şansă? Ţinînd cont de faptul că am avut 2-0, da. Am avut noroc? Văzînd la lucru noua echipă a Franţei, mult întinerită şi cu două viteze în plus faţă de Euro 2008, din nou da. O întrebare rămîne în continuare: cînd vom vedea un jucător român care măcar să îşi asume un şut de la distanţă precum acela expediat de Gourcuff?

De multe ori, cînd o echipă românească joacă împotriva uneia cu adevărat bune, recuperarea balonului pare a fi unicul nostru scop. După atingerea acestui obiectiv, în sînul echipei se instalează un vid de idei, aşa, ca o pauză stînjenitoare în conversaţie. Cel care a recuperat balonul îl pasează iute, punîndu-şi un coleg în neplăcuta situaţie de a se trezi cu o responsabilitate pe care nu o dorea: construcţia. Brusc, coechipierii îi par mai ostili decît adversarii şi continuă faza în stilul “telefonul fără fir”, cînd trebuie predai cît mai repede ştafeta, dar să-l şi încurci pe cel de lîngă tine.

Al treilea jucător, ce recepţionează pasa la nivelul coastelor, observă că zona dintre el şi propria poartă e mai sigură, iar probabilitatea de a nimeri un coechipier e mai mare, deci alege să verticalizeze într-acolo. Pînă la urmă, fina ţesătură de pase – dacă mingea nu e degajată în tribune ori bubuită înainte – ajunge la portar. Ceea nu e chiar atît de rău, portarul fiind, în fond, singurul jucător care are tot terenul în faţă, ca un general cocoţat deasupra cîmpului de bătaie, de unde poate observa toate slăbiciunile adversarului.

Ca un neam care în ultimul timp nu ştie a construi decît vile şi explicaţii, poate ar trebui să renunţăm la faza de creaţie. Eu aş ceda deliberat mijlocul terenului, consacrînd astfel aşezarea 7-0-3, adică sistemul “pod aerian”, care va revoluţiona fotbalul mondial. Adversarii să pătrundă nestingheriţi în zona de la mijlocul terenului, unde să nu-i întîmpine nimeni. Să se îndrepte neştiutori şi încrezători spre cărările întunecate ale careului nostru, din umbra căruia să le iasă în cale o armată de fundaşi şi de închizători români.

Dintre aceştia, unul tot o reuşi o degajare. Iar dacă ai trei atacanţi, se cheamă că joci nu numai superdefensiv, ci şi superofensiv, deci nimeni nu-ţi va putea reproşa niciodată nimic.

Ca şi stranierii români, majoritatea jucătorilor CFR-ului joacă fotbal departe de ţara lor. Diferenţa dintre Dubarbier şi Tamaş – două exemple luate la întîmplare – e însă că pentru primul actualul club este doar o staţie intermediară, în timp ce pentru cel de-al doilea Dinamo este un refugiu întotdeauna posibil cînd nu mai prinde postul de titular la o echipă oarecare din Vest.

Cea de-a doua victorie a CFR-ului s-a înregistrat în planul imaginii. Conducătorii săi exclud gesticulaţia abundentă şi discursul paranoic, care nu sînt decît moduri de a acoperi propriile slăbiciuni şi de a le crea în sînul echipei. Cînd preşedintele Mureşan se referă la „familia CFR”, ştie că este una temporară. Domnia sa nu conduce un fan club sau o afacere de clan, ci o companie care trebuie să livreze performanţe şi profit. Dintr-un paronim al unui instrument muzical de suflat, Trombetta a evoluat cu aceeaşi discreţie în antrenorul unei echipe capabile să joace o partidă echilibrată cu vicecampioana Europei. Întotdeauna, la un club cu pretenţii din fotbalul românesc, concedierea principalului a fost un scandal. S-au schimbat vorbe grele în presă, apoi, după o perioadă, antrenorul demis s-a întors, aidoma jucătorului exportat, ca un salvator venit să „pună umărul” la resuscitarea echipei.

Şi o ultimă diferenţă importantă. Cu toată vechimea atestată documentar, clubul din Gruia nu are o tradiţie în Liga 1, deci nu a fost niciodată în pericolul de a gîndi exclusivist. Nu s-a spus niciodată „Îl luăm pe Andone, pentru că prin venele lui circulă sînge de ceferist clujean”, ci „îl luăm pe Andone pentru că este un antrenor bun şi poate construi o echipă bună”.

Ceea ce s-a şi întîmplat.

Vineri, 26 septembrie, a fost o zi obişnuită pentru pilotul în vîrstă de 49 de ani al companiei Swiss International Airlines, Yves Rossy. După două încercări nereuşite, el a traversat în zbor Canalul Mînecii, ce desparte Marea Britanie de Franţa. Cei 35 de kilometri dintre Calais şi Dover au fost parcurşi în 13 minute. Viteza medie neaşteptat de mică (puţin peste 160 kilometri pe oră) are şi o explicaţie. De data aceasta, traversarea nu a fost făcută în avionul Airbus A320, pe care îl pilotează de obicei, ci, ca să spunem aşa, la bordul propriului trup.

Aeronava personală a căpitanului Rossy este o aripă din fibră de carbon, pe care şi-o montează în spinare. În varianta desfăcută, adică pregătită pentru zbor, aceasta are o deschidere de 2,4 metri. Patru motoare cu reacţie funcţionînd cu kerosen, dintre cele folosite pentru avioanele de mici dimensiuni, sînt montate sub pelerina rigidă. Pilotul poartă un costum special, care îl protejează de temperaturile ridicate ce se înregistrează la evacuările motoarelor.

Cum decurge un zbor al lui Yves Rossy? Se aruncă din avion de la înălţimea de aproximativ 2.400 de metri, cu aripa pliată, pe care o desface apoi în timpul picajului, după care porneşte şi motoarele. Controlează direcţia deplasării mişcînd gîtul şi spatele, precum păsările. Momentul lansării este cel care-i creează emoţii, fiind cel mai riscant din toată operaţiunea. În schimb, mama lui, obişnuită cu cele peste 30 de zboruri ale fiului ei, nu are nici o grijă. „Ştie el ce face”, spune ea.

Proiectele lui Yves Rossy cuprind traversarea Marelui Canion şi decolarea de pe o poziţie terestră. Apoi, cerul e limita.