Puteţi învinge selecţionata Insulelor Feroe, chiar dacă e o forţă în fotbalul din Atlantic. Şi ei au tot două picioare. În plus, veştile care vin din tabăra lor sînt excelente. Portarului nu i s-a aprobat „medicalul”, iar fundaşul dreapta are o restanţă, deci probabil că nu vor fi unsprezece la fluierul de start. Rămîneţi totuşi vigilenţi: ar putea băga în echipă spectatori, ceea ce ne-ar cauza mari probleme, pentru că nea Piţi nu-i are în fişe. Grijă mare şi la golgeterul lor, poştaşul acela de 47 de ani care anul trecut a înscris un hat-trick în meciul cu selecţionata şcolii de balet din Toftir. După operaţia de înlocuire a şoldului stîng e mai lent, deci dacă veţi sta doi fundaşi pe el, sigur îl veţi anihila.

Cu Lituania am greşit doar pentru că ne-am descoperit. Cînd s-a mai pomenit ca România să joace cu mai puţin de 6 fundaşi în faţa unui adversar de un asemenea calibru? Cu Feroe trebuie să fie în teren nu 11 atacanţi, ci 11 apărători, care să degajeze puternic din orice poziţie, către ocean. Cînd vor rămîne fără mingi, ei, ca organizatori, vor pierde cu 3-0. Nici măcar nu va trebui să alergaţi, ca lituanienii.

Trebuie să avem în continuare toată încrederea în nea Piţi. Dacă sîmbătă a reuşit să ne deruteze pe toţi cu aşezarea în teren, înseamnă că-i poate zăpăci şi pe feroezi. Mă gîndesc la o variantă cu Radu Ştefan şi Lobonţ vîrfuri împinse, Dică pe ambele extreme şi nea Fane Iovan în poartă.

Sau, de ce nu?, să-i convoace pe Stelea, Petrescu, Prodan, Belodedici, Mihali, Munteanu, Lupescu, Popescu, Hagi, Dumitrescu şi Răducioiu. Or fi poate cam bătrîiori, dar ei n-ar fi pierdut, sîmbătă, cu Lituania, nici dacă jucau în picioarele goale.

Un miez de palat s-a transformat în studio de televiziune şi România stă conectată la un jilţ aurit. Posturile TV care şi-au trimis ambasadori permanenţi în regatul cu o populaţie de un om sînt pregătite. Uneori, jilţul se umple, iar grilele de programe se răsucesc, ca nişte flori ale soarelui, după miezul său orbitor. Este o altfel de conferinţă de presă, care poate începe oricînd şi care poate dura oricît. Doar fundalul e diferit, în locul peretelui cu siglele sponsorilor, înfloriturile baroc din marmură albă ameninţă să înghită, ca nişte plante carnivore, hălcile învecinate de Renaştere.

O aristocraţie căzută în prizonierat strigă după ajutor din spatele cămăşii descheiate la guler şi a lanţului strălucitor. Rictusurile şi gesticulaţia miezului de jilţ se regăsesc în bogăţia la kilogram, lăsată de basculantă în faţa casei şi aruncată cu lopata peste tot. Aur, cît mai mult aur, numai el poate spune povestea conchistadorului care a descoperit adevăratul preţ al pămînturilor din România, dar şi al multora dintre oamenii săi.

Uneori, conţinutul jilţului coboară în mijlocul trepiedelor şi al blitz-urilor, împărţind binecuvîntări ca un Papă din brînză de burduf. Unele ţări au greşit, iar ambasadorii lor pierd dreptul divin al firului direct, altele au desfăşurat o diplomaţie binevoitoare, iar reprezentanţii lor sînt ciocăniţi tandru în creştete. Adevăratul mesaj nerostit care vine din burta acestui El Dorado e însă următorul: „Voi, cei din spatele camerelor şi din faţa televizoarelor, m-aţi creat, dar eu, prin rîvna cu care mă filmaţi şi cu care mă priviţi, sînt astăzi stăpînul vostru, m-aţi înţeles?”.

Încercaţi să excelaţi în domeniul dumneavoastră, oricare ar fi acela, după ce veţi fi urcat cîteva etaje în fugă pe scări. În unele partide, asta mi se pare diferenţa dintre Nicoliţă şi alţi fotbalişti, că el este acea persoană care nu prinde niciodată loc în lift. E nedrept să-i numeri doar centrările prin spatele porţii şi să-i reduci jocul la o alergare buimacă. Noi asta facem: deseori îl judecăm pe Nicoliţă doar la momentul în care se deschid uşile liftului, iar el apare cu limba scoasă de un cot, sărind ultimele trepte.

La fel s-a întîmplat şi în ceea priveşte drumul lui prin viaţă, în care a pornit cu un important handicap. Ne place ca un tip care pleacă de jos să ajungă sus, dar unui astfel de “self made man” îi negăm dreptul de a avea perioade proaste sau de a-şi cumpăra o maşină scumpă. E ca un contract unilateral: te simpatizăm atîta timp cît faci de toate şi le faci bine.

În ultimii ani, de cîte ori antrenorul – de la Steaua sau de la „naţională” – a dorit o schimbare prin care să întărească atacul, cine a fost înlocuit? De cele mai multe ori, fundaşul dreapta. Era de la sine înţeles că Nicoliţă va alerga cît doi şi va acoperi şi acea zonă.

Ceva interesant s-a petrecut însă în dubla manşă cu Galatasaray. Un alt jucător de travaliu, Toja, a fost integrat în mecanism şi, dacă adăugăm capacitatea de efort a lui Dayro Moreno, constatăm că Steaua a devenit o echipă care, aşa cum se spune în jargonul tehnico-tactic, poate “sta sus”. Spaţiile dintre jucători au scăzut, iar efortul a fost împărţit între mai mulţi.

Cînd nu a mai fost singurul jucător ofensiv care să hărţuiască, să dubleze şi să centreze, Bănel nu a mai părut rudimentar. Ba chiar, după luni de zile în care doar a cărat pianul, a şi cîntat la el.

După ce Matthias Steiner a trîntit la podea bara cîntărind 258 kilograme, a slobozit un strigăt puternic şi a început să sară ca un greiere. S-a îmbrăţişat ţopăind cu antrenorul – doi dovlecei dansatori, ca în desenele animate – şi a pupat braţul greu al halterei. Cîteva minute mai tîrziu însă plîngea, strîngînd în mîini, pe lîngă medalia de aur şi buchetul de flori oferite de organizatori, un obiect care cîntărea doar cîteva grame: poza soţiei sale, Susann, dispărută acum un an într-un accident de maşină.

Una dintre primele ştiri sosite după începerea Olimpiadei a fost înjunghierea a doi turişti americani care vizitau un turn din centrul Beijingului. În urma rănilor, Todd Bachmann a decedat, iar soţia sa, Barbara, a fost spitalizată în stare gravă. Alături de cei doi se afla şi fiica acestora, Elisabeth, componentă a lotului feminin american de volei la Jocurile de acum patru ani, care însă a scăpat nevătămată.

Pe soţul acesteia, neozeelandezul Hugh McCutcheon, l-aţi văzut probabil vineri, dacă aţi urmărit semifinala masculină de volei SUA – Rusia. Este antrenorul echipei americane, care a învins cu 3-2 după un meci foarte disputat. Deşi la primele partide nu a putut fi alături de formaţia sa, fiind la spital, cu toate că are în spate multe nopţi nedormite, toate indicaţiile sale au fost coerente şi oferite pe un ton calm. Time out! Vă amintiţi meciul de handbal feminin România – Ungaria şi acele ordine strigate în stil de caporal?

Dacă Phelps şi Bolt ne-au prezentat la Olimpiadă de ce e-n stare Omul, Steiner şi McCutcheon ne-au arătat ce este el, de fapt.

Iată o poveste pe care cred că v-ar plăcea s-o aflaţi.

Uzbeca Oksana Chusovitina este singura gimnastă din lume care a concurat la cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice. Deţine, în acelaşi timp, recordul de cele mai multe medalii obţinute la sărituri, în cadrul Campionatelor Mondiale, anume opt. Însă performanţele ei nu sînt doar dintre cele măsurabile cu ajutorul cifrelor. Alături de cubaneza Gonzalez şi de ucraineana Latinina, e singura gimnastă din istorie care a reuşit să revină în topul performanţei după ce a devenit mamă.

Fiul Oksanei, Alişer, s-a născut în 1999, iar trei ani mai tîrziu a fost diagnosticat cu leucemie. Ajutorul a venit din Germania, una din ţările în care Chusovitina se antrena. Cu sprijinul comunităţii sportive, Alişer a început tratamentul la spitalul Universităţii din Köln şi acesta a avut succes. Gimnasta a început să se antreneze cu echipa Germaniei, iar, în 2003, Uzbekistanul i-a permis să concureze pentru această ţară. A fost dorinţa sportivei să reprezinte statul în care fiul ei s-a vindecat de leucemie. Cum însă legile germane cereau o perioadă de trei ani pînă la obţinerea cetăţeniei, pînă în 2006 ea s-a antrenat în Germania, dar a reprezentat Uzbekistanul.

Duminică, Oksana Chusovitina a cucerit argintul olimpic la sărituri pentru Germania, devenind a doua gimnastă care a reprezentat la Jocurile Olimpice trei ţări diferite (CSI, Uzbekistan şi Germania). Într-o disciplină în care majoritatea campioanelor olimpice de-abia au atins vîrsta majoratului, Oksana are 33 de ani împliniţi. Strîngînd în palmă medalia olimpică de argint, ea a declarat: „Aş putea merge în 2012 la Londra. Voi avea doar 37 de ani”.