Patriarhii fără bărbăție

De ce clacăm în sporturile de echipă mai degrabă decât în cele individuale? Pentru că numim indivizi acolo unde ar trebui să fie echipe.

Vreme trece, vreme vine, noi pierdem la fel. Chiar și concluziile sunt mereu aceleași. Și după ce acestea sînt trase, căutăm un “salvator” care să se extragă singur din baltă, asemenea Baronului Münchhausen.

O posibilă explicație pentru faptul că mai degrabă clacăm în sporturile de echipă decât în cele individuale este că, în zona tehnică, folosim indivizi acolo unde ar trebui să avem echipe. Dăm vina pe “gena românismului”, care este cea mai comodă explicație pentru toată lumea. Când concluzionează oftând, “eh, ca la noi la nimeni”, fiecare se simte cumva o excepție, tras în jos de acest lest al românității. Continue reading

Un simplu joc?

Când un fotbalist ajunge să coste 100 de milioane de euro și un club câștigă mai mult din vînzarea tricourilor decât din participările în competiții, veți fi de acord că unele lucruri nu pot fi lăsate la voia întâmplării. Probabil, în viitor, oamenii se vor îmbulzi pe un teren de fotbal doar din curiozitate să-l vadă pe tipul care apare în atâtea și-atâtea reclame: la gel, la ulei de motor, avioane și fasole. Bill Shankly avea dreptate, cu celebra sa butadă: „Mulți cred că fotbalul este o chestiune de viață și de moarte. Se înșală. E mai mult de-atât”. Exact, este pe zi ce trece mai mult și, în același timp, mai puțin: o afacere.

Concursul dintre potențialele orașe-gazde ale unui turneu final reprezintă prima parte a show-ului. Îi vedem la știri pe cetățenii cîștigători îmbrățișându-se de-a valma și pe perdanți oftând ca la primirea unui gol în minutul 93. Peste un timp, primii află că au de construit încă opt stadioane mari și cinci aeroporturi, pentru o singură lună în care hotelurile vor fi pline. De aceea, doar câteva națiuni mai pot organiza în prezent o competiție majoră intr-un sport care devine „mai mare ca viața”. Continue reading

Două rândunici

La muncă, domnilor Sandu Mircea și Victor Pițurcă!

Decembrie este o lună plină pentru cei care răspund de echipa națională. De ce? Pentru că, în acest interval, ar trebui, măcar formal, să joace niște roluri în sceneta „raportului anual de activitate”. Ultimul astfel de document trimis de selecționer avea o foaie și jumătate, deși, la drept vorbind, putea avea doar un rând: o parafrază a celebrelor cuvinte rostite de Iulius Cezar (uliuuu, ce zar!): „Am venit, am văzut, am pierdut”.

Întotdeauna m-am întrebat ce face Victor Pițurcă atunci când nu studiază casetele video cu meciurile Turcia – Ungaria din anii ‘80. Serios, practic, ce face? Mai exact, cu ce își umple timpul? Pregătește pe an, în medie, cinci meciuri oficiale și vreo patru amicale, iar la încă unul ratează o calificare. Cum majoritatea stranierilor nu joacă pe la cluburile lor, nici măcar nu trebuie să-i urmărească, iar pentru asta oricum ar trimite pe altcineva. Uneori, bănuiesc, repetă în fața oglinzii mișcările din fața băncilor de rezerve ale antrenorilor cunoscuți, cărora le dă amploare și dramatism. Dar în rest? Continue reading

Preliminariile Euro2016, pe scurt

Aşa va arăta noua campanie de necalificare.

Picăm în grupă cu Olanda, Moldova, Olanda 2, Cipru şi Gibraltar. Cei din urmă au primit aprobarea UEFA să fie în grupă cu România, pentru a fi siguri că bat şi ei pe cineva. FRF acceptă, punând însă condiţia ca Olanda să fie reprezentată de două echipe, în caz că avem nevoie de sprijin suplimentar.

Victor Piţurcă e reconfirmat în funcţie. „Cunoaşte naţionalele Olandei ca pe propriile mâneci”, îşi justifică alegerea şefii FRF. Nea Piţi anunţă întinerirea lotului, printr-un cantonament la Institutul Ana Aslan. Apar şi metode de antrenament revoluţionare: „Cinci contra doi” se transformă în „Doi contra cinci”. Noul sponsor Hemoroeasy se declară încântat să-i susţină pe tricolori, majoritatea afectaţi de şederea prelungită pe bănci la echipele de club.

Începem cu stângu-n dreptul noua campanie: 0-1 în faţa Olandei, care a trimis pe teren lotul feminin de volei. Deşi învingem Ciprul în deplasare, toţi membrii delegaţiei se întorc acasă supăraţi. Motivul? Toate off-shore-urile erau închise. Continue reading

Şaorma cinematografică

Subiectul peliculei Rush – la titlul original s-au adăugat cuvintele “Rivalitate şi adrenalină”, să nu creadă românul că-i vorba de povestea fotbalistului ori a formaţiei cu acelaşi nume – este lupta pentru titlul de Formula 1 din 1976, dintre Niki Lauda şi James Hunt.

Din punct de vedere tehnologic, filmul reprezintă o performanţă şi încununarea unui efort. S-a filmat, în mare măsură, pe circuitele unde au avut loc cursele, s-au reconstruit ori folosit maşinile de atunci (de pildă, simpaticul monopost Tyrrell P34 cu şase roţi). Reproducerea pe calculator este aproape fără de cusur (chiar dacă sunt şi scăpări comice: un comisar de traseu agită netemător steagul galben când două maşini se ciocnesc şi se răsucesc nefiresc pe pistă la doi metri de el).

Continue reading

Lecţia discretă a Simonei

Cu puţin timp în urmă, după ce Simona Halep pierduse un meci în faza superioară a unui turneu, contul ei de Facebook era plin de reproşuri. Erau acolo mulţi dezamăgiţi de profesie şi campioni prin procură, care spuneau, în principiu, acelaşi lucru: “Ştiam că vei pierde. Doar eşti româncă”.

Să rezişti în faţa prostiei agresive, în faţa răutăţii plenar şi slobod exprimate, mai ales de către compatrioţi, e o dovadă de tărie comparabilă cu revenirea în faţa Anei Ivanovici ori a Samanthei Stosur. Revenirile Simonei contrazic teza românului slab de înger, care la un moment dat are are o şansă mare, căreia îi dă cu piciorul din cauza psihicului labil. Acest mit a fost întreţinut tocmai de cei ce vor să devină personaje principale, uzurpând locul sportivului, doar pentru a avea ocazia de-a puncta: “Nu v-am spus Eu?”. Continue reading