Serena Williams a înviat iar. Cum? Cu ce preţ? Nu ştim. Nu contează.
Ca în întreaga ei carieră, Serena Williams s-a ridicat când părea distrusă, învingându-le pe Jankovic şi pe Na Li. Are ceva din Muhammad Ali, nu cel tânăr, care zbura ca un fluture şi înţepa ca o albină, ci acel Ali din partea a doua a carierei, din „Rumble in the Jungle”, meciul cu Foreman în care s-a retras în corzi, lăsându-şi adversarul să se irosească, pentru a-l doborî apoi.
Să fi fost şi în cazul Serenei o tactică? A fost epuizarea jucată ori chiar a existat? Nu avem acces decât la cifre, de pildă la cele 12 milioane de dolari câştigate pe sezon. Continue reading →
Cel mai amuzant lucru la această tragere la sorţi pentru baraj a fost că şi noi, şi grecii ne doream cu o îndârjire visătoare ca adversari. Nu e o întâmplare că aşa a căzut zarul, ci semnul unui destin binevoitor cu ambele părţi.
Ce putea urma după o victorie în deplasare cu o Turcie aflată atunci în degringoladă, o egalare în minutul 94 la Budapesta, pe un stadion gol, şi motivarea neaşteptată a Olandei pe ultima sută de metri? Evident, Grecia ca adversar. Ce putea urma după ce ai nimerit într-o grupă cu Bosnia, Slovacia, Lituania, Letonia şi Liechtenstein? Evident, România ca adversar. Dacă există un zeu al fotbalului, el are mult umor. Sau a gândit astfel: „Dacă le dau Greciei şi României alţi adversari la baraj, la cât noroc au, probabil că ambele vor ajunge în Brazilia”. La acest gând, s-a întristat foarte. „Mai bine să fiu sigur că una din ele va rămâne acasă”.
Din punct de vedere estetic, dubla întâlnire se anunţă a fi palpitantă ca un dialog cu robotul de la Romtelecom. În comparaţie cu grecii, fie spus, noi jucăm spectaculos. Buluceala noastră e chiar simpatică pe lângă fotbalul lor ca o demonstraţie din geometrie. „Din punctul B se coboară o bisectoare care întâlneşte AC în careu şi e 1-0. Hai noroc şi QED!”. La greci, apărarea e de bază. Din start, s-au ars: nu le vom face jocul, căci nu prea atacăm. Continue reading →
S-a spus că nu e spectacol în Formula 1, de parcă show-ul ar fi un scop în sine, ca la Cirque du Soleil, şi n-ar apărea ca urmare a competiţiei, orgoliului şi dorinţei de-a fi cel mai bun.
Poate că imaginea lui Senna din 1984, zburând pe ploaie, cu un hârb, pe lângă Niki Lauda, a scăpat vederii. La fel şi tururile din ce în ce mai rapide de la calificările din 1988, când a obţinut, pe cel mai scurt traseu din F1, un timp mai bun cu aproape o secundă şi jumătate decât cel al lui Prost, aflat pe grilă pe locul secund.
Ayrton spunea aşa: „Eu nu concurez pentru locul al doilea. Cel care vede un spaţiu pe unde se poate depăşi şi nu încearcă să-l ocupe nu e pilot de curse”. Vi-l imaginaţi semnând acorduri prenupţiale în 1987, cum că-l va sprijini pe Alain Prost?
Nu e spectacol pentru că au reuşit să scoată bărbăţia din piloţi. S-a dat maşinii acel „no man’s land” care trebuia să fie cucerit de om. Ţin minte un alt episod cu Senna, din Canada, când a depăşit pe pistă umedă. Maşina a zvâcnit – avea Nichita Stănescu un vers, „tresărirea bruscă a malului, ca şi cum l-ar trece pişarea” -, dar a rămas miraculos pe asfalt. În acelaşi loc, la manevre asemănătoare, alţi piloţi au ajuns în gard.
Acum totul e bine. Băieţii îşi cer scuze de câte ori ciupesc un eleron şi comunicatele apar în timp real pe micul ecran, „incidentul dintre maşinile x şi y este analizat”, ca şi cum Inchiziţia s-ar fi reunit în şedinţă de urgenţă. Depăşirile sunt cuminţi, identice, benigne, ajutate de flapsuri mobile, în aceleaşi locuri, de parcă ar exista indicatoare rutiere ce permit manevra.
Mulţi spun că nu mai urmăresc Formula 1 din ziua în care a murit Senna. Restul cred că ne uităm la „Marele Circ” cu speranţa secretă că acele vremuri s-ar putea repeta vreodată. Nu se mai pot întoarce. Pe 1 mai 1994, a murit o epocă şi a început o alta, a conformismului şi a pilotului asistat. Cine a spus că omul nu mai poate schimba lumea a avut dreptate, pentru că între timp s-a făcut tot ce trebuia făcut pentru a schimba omul.
Încerc să mi-l imaginez pe Ayrton Senna la peste 56 de ani, cuminţit de vârstă şi de noianul de recorduri. E imposibil.
Cine mai are nevoie de campioni când am inventat atâtea vedete?
Asta n-au înţeles sportivii: legea după care paraziţii şi organismele saprofite trăiesc mult mai bine decât formele de viaţă pe care s-au fixat. Puteau rezolva ecuaţia succesului simplu şi onorabil, înlocuind competiţia cu răfuiala şi faptele cu vorbele. În locul miilor de ore de antrenament, puteau genera un sex-tape ori un scandal cu repetiţie, nuntă-păruială-divorţ.
Sportul la nivel naţional va deveni în curând total nevandabil şi inutil, sufocat de tumori. Cei ce concurează le vor preda ştafeta celor care vorbesc. Aşa văd viitorul: transferuri-bombă ale unor avataruri de fotbalişti de la echipe dispărute către echipe care nu există, intermediate de adevăraţii eroi ai sportului.
Apropo. Actele de recuperare tardivă a demnităţii jurnalistice, îmi pare rău, nu contează. După cum ilegaliştii se ascundeau, deşi nu-i căuta nimeni, publicaţiile de sport se abţin astăzi eroic din mediatizarea unui personaj despre care oricum nu existau motive să scrie. Nu din alte considerente, dar doamna în cauză a fost mereu doar rudă prin alianţă cu sportul, prin calităţile de soţie de antrenor şi agent de jucători. Totuşi, s-a scris despre respectiva mai mult decât despre toţi jucătorii pe care-i impresariază la un loc. S-a revenit, complet anormal, la o mică, izolată şi probabil temporară stare de normalitate. Ce victorie!
Prea multe echipe în Liga 1? Nu, prea mulţi oameni inutili în frunte.
Din nou se pune pe tapet problema reducerii numărului de echipe din Liga 1, aducându-se în discuţie argumentul că, în Europa, doar San Marino şi Liechtenstein stau mai prost la raportul dintre numărul echipelor care merg în cupele europene şi cel al formaţiilor din campionat.
Nu procentul acesta contează în cazul nostru, ci numărul foarte mic de echipe româneşti care fac faţă în respectivele competiţii. Adevărul este că nu existăm decât pentru noi. Aceasta a fost mereu marea formă de manipulare care funcţionează perfect într-o lume în care ochelarii de cal folosesc la îndreptarea vederii. „Staţi cu ochii pe campionatul nostru!”. Meciuri de foc, derby-uri la fiecare etapă, revanşe istorice, „urmăriţi-l p-ăsta, va ajunge mare jucător!”.
Tenisul, mai ales cel disputat pe suprafaţă rapidă, aproape devine un alt sport. Este o reglare continuă şi din mers a unei arme cu repetiţie. Pânda se dizolvă în atac, până şi loviturile defensive sunt agresive, e suficient să pierzi iniţiativa şi imediat devii pradă. În finala US Open, dintre Djokovic şi Nadal, de pildă, nici n-a mai fost vreme de stopuri la fileu executate de pe fundul terenului, nu pentru că procedeul tehnic le-ar lipsi celor doi din panoplie, ci pentru că sunt atât de rapizi, încât orice diminuare a ritmului ar fi însemnat un semn de slăbiciune mai degrabă decât un atu.
Aproape că n-a existat o secundă de pauză. Trebuia să le urmăriţi, de pildă, figurile când se îndreptau spre scaune în pauzele dintre game-uri sau când le cereau prosoapele copiilor de mingi. Ei încă jucau, lovind în continuare ultima minge şi gândindu-se la cea care urma. Dacă vă veţi uita, de pildă, la trecutele meciuri ale lui Edberg, Becker, Agassi ori Sampras, veţi descoperi că, totuşi, erau printre noi. Continue reading →
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
