Importantă în fotbalul românesc e doar puterea, prin care să nu se poată.

Jocurile echipei naţionale au devenit un binevenit pretext de a vorbi cu domnul Piţurcă. Altfel, de-a lungul preliminariilor, ai senzaţia că te afli în faţa unui ghişeu. Dincolo de sticla opacă se vede conturul unui om cu capul aplecat peste nişte foi. Munceşte. Într-un târziu, trage nervos oblonul. Îţi vorbeşte printr-un microfon, iar tu, deşi strigi, ai senzaţia că taci. Frunzăreşte documentele pe care i le dai şi găseşte imediat ceea ce-ţi lipseşte. În faţa sa, observi că se află un careu sudoku pe care e completată cu creionul cifra 3. Pleci şi te întorci cu documentul în cauză, despre care afli că nu era chiar necesar. La ora 18:00, când se termină programul şi când nimic nu mai poate fi făcut, funcţionarul se destinde. Devine mai om. Stă un pic la taclale, chiar zâmbeşte şi-ţi spune uşor complice că sistemul e făcut de-aşa natură încât să nu se poată, dar că el e singurul care-l poate descâlci. Totul e să faci cum zice.

Adevărata miză în fotbalul românesc este puterea. Cine dă socoteală, în ce condiţii şi cui. Care-i mai bărbat, care a plâns şi-n faţa cui. Cine e mai tare în lupta dintre masculii alfa purtată între băieţii ă, literă şi categorie existente doar în România. Continue reading →

În ciuda „vrăjelilor”, toate partidele echipei naţionale sunt calculate cu o precizie chirurgicală. De pildă, în meciul cu ungurii, planul a fost atât de viclean, încât nici măcar jucătorilor nu le-a fost explicat, să nu se trădeze prin vreun un-doi reuşit.

Împins pe o poziţie cu care nu era obişnuit, Mutu semăna cu Arşinel în reclamele Catena, până a început să coboare spre zona în care se simte bine. Acolo s-a întâlnit cu Torje, care, uitat pe partea dreaptă, venise şi el să mai simtă mingea. Aşa s-a copt acea superioritate teribilă de patru jucători pe zece metri pătraţi şi faza de geniu din minutul 94. În timp ce ungurii stăteau cu ochii pe Stancu, suspectând că este un cal troian, a cărui stângăcie neapărat ascunde geniul, elful Maxim, urmat de un pachet compact de compatrioţi, a pătruns prin stoperii adverşi, într-o fază care i-ar face invidioşi şi pe rugbiştii chinezi. Continue reading →

Când vom realiza oare că fetele de la Oltchim sfidează în mod constant planurile de dezvoltare lină a României? Patru semifinale de Liga Campionilor în şase ani? A te dedica performanţei sportive fără ca mai întâi să te asiguri că ai unde să joci e ca şi cum ai pune căruţa înaintea cailor fără să te întrebi dacă n-au devenit între timp lasagna. Puteau s-o ia şi ele mai uşor cu victoriile, urmând exemplul naţionalei de fotbal. Băieţii nu ne-au pus nicicând în pericol cu vreo calificare şi uite!, au căpătat un stadion.

Dar nici Federaţia Europeană de Handbal nu se adaptează vremurilor moderne, zău aşa! În ziua de azi sunt piese de teatru care se joacă în mijlocul spectatorilor, de ce n-ar merge şi cu handbalul? De pildă, cei de la Federaţia Internaţională de Tenis nu sunt atât de pretenţioşi, acceptă şi compromisuri. Acum câţiva ani, am organizat o partidă de Cupa Davis într-o sală în care tribunele erau pe-o singură parte şi ziceai că eşti la o serbare şcolară. Dacă un jucător încerca un lung de linie pe-acea parte, putea nimeri în tâmplă un spectator aflat în ultimul rând, dar s-a putut. Continue reading →

Dincolo de rezultat, turul cu Chelsea a mai adus ceva bun.

La câteva secunde după ce s-a prelins pe gazon pentru a respinge şutul lui Benayoun, pe care toţi îl vedeam în poartă, Tătăruşanu părea la fel de liniştit ca un om care-şi verifică e-mailul. Nu-şi îmbrâncea coechipierii, nu avea o hartă de vene umflate pe figură, iar chestia asta a fost cumva mai şocantă decât zece titluri de presă. În faţa lui roiau „torreşi”, „hazarzi” şi „lamparzi”, el era calm.

Când a apărut la interviul de după meci, Raul Rusescu părea un licean în costumul lui şi vorbea despre faptul că, într-o echipă, oamenii se sprijină între ei şi au încredere unii în alţii. A urmat Alex Chipciu, care a folosit, la un moment dat, printre alte propoziţii cu mult bun simţ, cuvântul „nasol” şi pentru asta mi-a fost tare simpatic. Poate vi se pare o tâmpenie, un fleac, dar de obicei, când apari la televizor, simţi nevoia să pari mai deştept decât eşti. Încerci să vorbeşti ca-n aula Academiei şi iese un fel de ciorbă pretenţioasă. Or, băiatul acesta era o definiţie a normalului. Continue reading →

Dănciulescu a trecut pe-aici. O spune tabela.

Într-un campionat care n-a prea mai lansat mari marcatori în ultimul timp, ataşarea sufixului „gol” unui nume a devenit o practică tristă. E ca şi cum ne-ar strânge încă Ghetele de Aur. Astfel s-a născut, de pildă, şi supranumele „Ţucugol”, poreclă ce-l poate demasculiniza rapid pe purtător în faţa porţii. Cum în Turcia joacă vreo trei fotbalişti cu numele de Kuru, sper, de dragul limbii române, să nu devină vreodată golgheteri în Liga 1. Continue reading →