O, sfântă ipocrizie!

Mai întâi, snowboarderul american Scott Lago a fost fotografiat oferind unei fete medalia de bronz cucerită la halfpipe spre a fi sărutată. Exista totuşi un clenci: panglica medaliei era pusă în jurul taliei. După apariţia pozelor pe un site, americanului i s-a sugerat că ar fi mai bine să plece acasă. Şi omul s-a dus. Nu se ştie dacă a fost obligat să se şi tundă ori dacă CIO l-a chemat pe Lago-senior la şedinţă.

Se mai întâmplă şi altele, cum ar fi: Jon Montgomery, campionul de la skeleton, e urecheat pentru că, după încheierea cursei, a băut dintr-o halbă de bere când era filmat. Urmează scandalul total: echipa feminină de hochei a Canadei câştigă turneul olimpic şi, după ce sala se goleşte, fetele revin pe gheaţă, unde sărbătoresc cu bere, şampanie şi trabucuri. Comitetul de Moralitate Olimpică sare din nou în aer. Scandalul e sporit de faptul că marcatoarea celor două goluri ale finalei cu SUA, Marie-Philip Poulin, nu are încă 19 ani, vârsta legală pentru a bea în Canada britanică.

„Nu asta am fi vrut să vedem. Nu cred că e o bună promovare a valorilor sportive”, a declarat Gilbert Felli, unul dintre directorii executivi ai CIO. Păi, domnule Felli, dacă nu asta aţi fi vrut să vedeţi, atunci priviţi în altă parte, asemenea unui poliţist isteţ, care judecă în spiritul legii, nu în litera ei! De pildă, priviţi spre cazurile de mită olimpică sau de dopaj. Aşadar, Marie-Philip Poulin are vârsta necesară pentru a se antrena patru ore pe zi, e suficient de matură încât să primească ghionturi care pe mulţi dintre noi ne-ar fărâma, dar nu poate bea o bere. Lago e bun să facă nişte tumbe prin aer care, mai devreme sau mai târziu, duc la accidente urâte, dar la o petrecere trebuie să se comporte ca un pastor constipat, de teamă ca nu care cumva să intre pe lista neagră a CIO.

Nu ştiu dumneavoastră, însă eu, dacă aş fi câştigat o medalie olimpică la hochei, aş fi aflat din ziare cum am sărbătorit. „Noi am făcut găurile acelea în gheaţă cu fierăstrăul şi am întors tabela cu susu-n jos? Ups. Scuze”, ar fi fost declaraţia mea oficială. Dacă le-aş reproşa ceva hocheistelor, ar fi combinaţia aleasă: cu bere plus şampanie nu prea prinzi sfârşitul filmului. Dar, evident, în cazul lor nu s-a întâmplat nimic deosebit: doar câteva sorbituri şi fumuri.

În această afacere ceva duhneşte mai rău ca berea sau tutunul: ipocrizia. Aceşti sportive sunt trataţi doar ca nişte interfeţe, ca nişte panouri publicitare prin care sunt promovate valori care nu mai ţin de omenesc, ci de un suprauman sterp şi inutil. Sunt buni, eventual, să şi moară atunci când organizatorul nu-şi pune problema învelirii unor stâlpi, sau să cadă într-o râpă de trei metri adâncime, pentru că nimeni nu a aşezat unui parapet acolo. E ceva în aceste cazuri care mă înfioară: toţi aceşti oameni au fost nevoiţi să-şi ceară scuze. Toată treaba asta seamănă cu o şedinţă de partid, în care sancţiunea cea mai perversă era că trebuia să-ţi faci autocritica, să-ţi negi propriul eu.

Să se întâmple toate acestea pentru că în fruntea CIO se află nişte birocraţi bine plătiţi, care au avut prea puţine legături cu sportul adevărat?

Dragă Radu,

Un timp, am aşteptat să ne faci cu ochiul de lângă invitaţii tăi de dată mai recentă şi să spui că totul nu-i decât o farsă. Tu, însă, ai început să ni-i arăţi discret cu ochiul, astfel încât ei să nu se prindă că eşti pe mână cu publicul, şi să clipeşti în Alfabetul Morse: „Îi vedeţi? Dacă vreţi să scăpaţi de ei, nu-i mai priviţi”.

Nu ei sunt însă principala problemă, nici omniprezenţa fotbalului, ci faptul că un sport a fost transformat într-o zemuială de fese şi de rânjete complice, de porcărele ţesute într-o şuetă interminabilă din care a dispărut orice noimă. Nu sunt dintre cei care cred că televiziunea trebuie să educe, dar nici nu cred că ar trebui să te împuşte în cap. Or, ce se întâmplă în acele lungi emisiuni, cum nu există nicăieri în lume, te rog să mă scuzi, e un fel de pornografie. Nu din punct de vedere al conţinutului sexual, ci al formei: este o repetare obstinantă a aceluiaşi act, o păcăleală prelungită în aşteptarea climaxului, ce se va atinge doar când invitaţii vor începe să se înjure, secvenţă care e apoi reluată cu lux de amănunte, din toate unghiurile, la emisiunile de ştiri.

Scrii că românii nu prea au lucruri în comun cu unele sporturi şi că acestea nu se pot digera decât dacă au fost mestecate de compatrioţi. Te contrazic însă propriile realizări. Nemestecat a fost şi ciclismul, înainte de a deveni un sport iubit şi urmărit în România, meritul fiind al tău, al lui Banciu şi al Eurosportului românesc. Chiar dacă astăzi, unul din voi vorbeşte cu un frate pe gsptv, iar celălalt cu un văr pe sport.ro, în urma voastră rămâne această performanţă. La fel s-ar putea întâmpla însă şi cu schiul alpin, patinajul sau skicross-ul, cu condiţia să existe cineva care să investească dacă nu pasiune şi competenţă, măcar un pic de timp şi de bunăvoinţă.

Bănuiesc că îţi aminteşti ce era un „Mănescu”: acel căţel pus în luneta Daciei, care, asemenea primului ministru ceauşist, dădea din cap aprobator, din mersul maşinii. Ei bine, cam asta vedem în general, când deschidem televizoarele pe un post de „sport” românesc: câte un „Mănescu” cu ochii larg deschişi, dând din cap afirmativ la spusele interlocutorului nevăzut, pe care speră să-l ţină cât mai mult timp acolo, cu preţul unor giumbuşlucuri. Nu spun că aceşti inşi pe care îi cultivi zilnic pe micul ecran nu ar trebui să apară deloc. Nici măcar nu cred că sunt nişte oameni răi în toate cele. Spun doar că nu au legătură cu sportul şi că, din această repetată confuzie de termeni la crearea căreia pui umărul se vor naşte nişte monştri ai percepţiei publice: invitaţii tăi vor deveni treptat adevăraţii ambasadori ai sportului, în timp ce schiorii, boberii, patinatorii, cei care ştiu că nu vor fi niciodată daţi la televizor şi că recordul lor naţional valorează mai puţin ca unghia stacojie de bombă sexy, vor sfârşi aruncaţi la groapa comună a indiferenţei.

Un lucru mă bucură: faptul că acest subiect te frământă, pentru că îi dedici multe scrieri. Alţii îl lasă ca pe un stârv de animal în mijlocul străzii, după ce l-au lovit cu maşina. Dacă din această măcinare va răsări măcar o emisiune pe săptămână dedicată unor sportivi români – nu trebuie să fie la orele când se dezbate live priapismul lui Mitică, ci când i se reiau, a o suta oară, elucubraţiile -, tot ar fi ceva.

Altfel, acesta va rămâne doar un dialog al perdanţilor, între unii care îşi vor fi pierdut fie speranţa, fie principiile.

Cu amiciţie, Adrian.

Un prinţ de import

Ore, zile, săptămâni şi luni la rând vorbim numai despre arbitri. Ei nu sunt doar o parte a jocului, au devenit chiar jocul. Fotbalişti? Goluri? Nu. Totul se reduce la „A plecat din ofsaid?” sau la „N-a fost cumva ofsaidul precedat de-un henţ?”.

Da. Un fotbal performant e un fotbal corect. Pe noi – boală indusă de conducătorii de fotbal şi de sărăcăcioasele emisiuni TV – ne interesează însă doar verificarea de moment, punctuală, a legii, dacă vreun arbitru decide eronat într-o fază. Există însă şi corectitudinea funcţionării întregului, care aici e din start exclusă. În fotbalul românesc, arbitrul e un şoricel de care trag mai multe mâţe deodată: un timp, rămâne în echilibru, până când cineva câştigă partida şi fidelitatea de moment a prăzii. Să aştepţi corectitudine de la el e ca şi cum ai vrea ca o busolă magnetică să fie precisă şi când e folosită într-un atelier de fierărie.

Dintr-un interviu dat de preşedintele FRF, aflăm că s-ar fi propus chiar aclimatizarea unui străin ca şef peste arbitrajul românesc. Ce ipocrizie! Varianta cu prinţ de import nu mai funcţionează în lumea civilizată de mult. În plus, cine controlează arbitrajul are puterea. Şi chiar dacă ar fi fost posibilă aducerea unui „Carol I al arbitrajului fotbalistic”, după două luni de „emisiuni de analiză” l-am găsi într-o gară, încălţat invers şi cu un deget în gură, spunând: „Câh. Vleau acasă”.

Europa aşteaptă de la noi fie să ne integrăm cu adevărat – pe baza criteriilor ei, dar cu oamenii noştri -, fie să ne alăturăm formal, ca acum, oferind partenere de antrenament pe care să le ciufulească turcii şi grecii prin cupele europene. Pentru ei e bine oricum. Şi pentru oamenii noştri. Deci, de ce ar schimba ceva?

De cealaltă parte a sportului

România şi Vancouver nu se află pe aceeaşi planetă.

După o cădere de trei metri într-o râpă, cu patru coaste rupte şi pneumotorax, Petra Majdic se ridică şi ia startul în calificări, sferturi de finală şi semifinală, apoi, în cursă, obţine bronzul, adică prima medalie individuală la Jocurile Olimpice de iarnă pentru Slovenia în 16 ani. Cine a avut vreodată o coastă ruptă ştie senzaţia, însă îşi poate cineva imagina durerea însutită pe care a trebuit s-o depăşească Petra?

Kriukov şi Panjinski fandează la unison în lupta pentru aur în finalul unei probe de cross-country, ca şi când ar înţepa cu vârful spadelor un duşman invizibil aflat dincolo de linie. Şi iată-i apoi pe cei doi ruşi, un fel de Scott şi Amundsen ai ultimilor centimetri, zâmbind sub faldurile aceluiaşi drapel.

Sau … stilul ireal de patinaj al lui Apolo Anton Ohno, notă muzicală scrisă pe portativul gheţii, alunecând cu mîinile strânse la spate ca o floare încă nedeschisă … ori figura acoperită cu palmele a campioanei la schi Lindsey Vonn, urmărind cum adversarele ei cad pe pârtie … sau ţesătura de pase a hocheistelor canadiene năpustindu-se asupra porţii adverse ca un roi de albine … ori saltul infinit al lui Shaun White la halfpipe, când semizeul plăcii curbate, sprijinindu-se cu tălpile de cer, dădea senzaţia unui vizitator din alte lumi … sau figura împietrită a biatlonistului ratând ultimul glonţ, fără ca el să aibă timp de-o încruntare, pentru că trebuie să-şi potrivească puşca în spate, transformându-se rapid din soldat în schior. Şi nu putem vorbi de frumuseţe fără ca măcar să amintim de echipa feminină a Rusiei la curling, sub ale cărei componente te aştepţi să se topească gheaţa şi, fâssss!, ele să dispară în copci.

Sunt, pur şi simplu, femei şi bărbaţi care se întrec în competiţii sportive, oameni care nu acuză, nu înjură, nu se lamentează, nu dau vina pe arbitri. Nu am văzut la Vancouver o singură grimasă nelalocul ei, care să fluture peste chip ca un drapel al urii sau al duşmăniei. Foarte puţini sportivi au renunţat să-şi termine proba după o ratare, iar cei care au cedat au făcut-o, în general, pentru că se accidentaseră.

De cealaltă parte, în România posturilor TV dedicate „sportului”, ne aflăm în zona neluminată şi jilavă a planetei, unde înfloresc doar mucegaiul uman şi bacteriile saprofite ale fotbalului. Dar şi asta e o păcăleală. Nici măcar nu suntem pe aceeaşi planetă cu Jocurile Olimpice de la Vancouver, ci pe o navă spaţială care a decolat şi se îndepărtează rapid de sport, plină cu forme de viaţă care, peste câţiva ani, vor exploda scârbos din piepturile noastre.

Nota de subsol

Unirea Urziceni ne oferă paradoxuri interesante. Este echipa căreia i se cântă cel mai des prohodul – fie din cauza falimentului patronal, fie din cauza plecării antrenorului și a doi jucători de bază -, însă, în ciuda acestor așteptări, Unirea face cu fiecare meci jucat un pas mic înainte.

În ultimul, dominat categoric și câștigat de FC Liverpool, există totuși o cifră care aduce primăvara. Pe toată durata partidei, fotbaliștii Unirii au comis doar 8 faulturi, jumătate din câte au făcut englezii. Altfel spus, un fault la aproximativ 12 minute de joc, ceea ce înseamnă că Unirea a jucat fotbal pe „Anfield Road”, chiar dacă unul bazat pe defensivă, nu s-a baricadat în spatele unei mentalități demolatoare.

Un alt paradox este faptul că Unirea pare că nu a încurcat în acest sezon atât FC Sevilla, VfB Stuttgart, Glasgow Rangers și FC Liverpool, cât media sportivă românească. Această echipă a fost în mod constant ignorată, fiind amintită doar între convorbirile cu Borcea și Becali, presărată printre subiectele cu bombe sexy, așezată la „în alte roluri”, ascunsă ca gunoiul sub covor. Este precum acea notă scrisă în orice contract cu litere mărunte, aproape ilizibile, tocmai pentru că reprezintă ceva important, dar care nu trebuie citit.

În ciuda acestor lucruri, formația merge mai departe și aici stă cea mai importantă realizare a ei. Până acum, nici un meci european din acest sezon al ialomițenilor nu a fost urmat de o dezamăgire cruntă, nu a reprezentat un capăt de țară, o rușine. Unirea continuă să ne dea speranțe într-un domeniu în care nu prea mai e loc pentru așa ceva, iar acest lucru e de-a dreptul minunat.

P.S. Mulțumesc, explorish şi lol, pentru observația legată de faulturi.

Nopți albe

Dacă n-ați urmărit încă Jocurile de la Vancouver, sunt câteva lucruri pe care le-ați pierdut. Dacă, asemenea mie, nu sunteți foarte avizați în privința sporturilor de iarnă, să știți că în cursele lungi de patinaj viteză pe pistă scurtă, se începe printr-o tatonare. Cocoțați pe patinele lor ca pe niște mici piedestale strălucitoare, sportivii străbat ovalul cu mâinile la spate, ca niște domni preocupați, ai jura că discută despre vreme sau fotbal, apoi brusc se transformă în păsări de pradă. Brațele prind să bată aerul cu forța unor elice, cu gheara stângă zgârie gheața, iar linia de sosire o trec parcă în picaj.

Ștafeta e un gherghef în care se împletesc oameni și traiectorii. Nu se întâmplă ca-n atletism, unde sportivul aleargă și gata, în patinaj spectacolul vitezei e completat de cel al măiestriei, ai zice chiar că, dincolo de rivalitate, echipele sunt împletite în același șnur. Niciunul dintre cei patru componenți ai unei formații nu stă, după alergarea propriu-zisă fiecare iese temporar din joc, reintrând apoi treptat în ritm și pe traiectorie. Pentru privitor, e ca și cum un motor cu pereți transparenți ar funcționa pe gheață, iar oamenii, asemenea pistoanelor aflate într-o cursă nesfârșită, ar rezolva împreună problema rotației.

Legea de funcționare a Olimpiadei albe este alunecarea. Poți urmări săniorii strecurându-se prin lungul și periculosul maț de la Whistler, într-o competiție în care o ușoară îndoire a piciorului te poate face să pierzi totul. Poți însoți șirul lăcustelor uriașe din combinata nordică, poate cel mai dur sport al Olimpiadei, întrucât amestecă schiul fond cu săriturile de la trambulină, dar apogeul frumoasei nebunii, în opinia mea, rămâne schiul acrobatic.

Rareori vezi un sport care să alăture într-o asemenea măsură eleganța, viteza, intensitatea și riscul, mișcarea și nemișcarea, totul în doar jumătate de minut. Aici, în funcție de unghiul filmării, vezi mereu altceva. Redat din lateral, asemenea diligențelor lui John Ford, sportivul pare aproape prizonier în cadrul ce se mișcă odată cu el. Viteza sa amețitoare poate fi dedusă doar din poziția corpului și din fuioarele de zăpadă ridicate. Când e filmat din față, schiorul-acrobat pare compus din două părți diferite: partea de sus a trupului e scufundată într-o nemișcare relativă, casca îi rămâne mereu la același nivel, în timp ce, dedesubt, picioarele saltă și se răsucesc într-un ritm dement. Vezi amortizorul uman dispărând în spatele unei rampe, pentru a izbucni apoi ca libelulă într-un salt maiestuos și plin de grație.

De ce oare ne place, nouă, păsărilor de noapte, atât de mult Olimpiada de iarnă? Să fie albul un balsam pentru ochi? Să fie răcoarea gheții și a zăpezii, care aproape trece prin ecran, un dezinfectant pentru suflet? Cert e că, lipit pe acest fond alb, omul pare o făptură mai nobilă și mai curată. Iar turneul de hochei masculin de-abia a început …