Gazeta Sporturilor

There are 565 posts filed in Gazeta Sporturilor (this is page 73 of 95).

Fără antrenori străini!

Domnilor de la FRF, glumiţi? Nu ne trebuie aşa ceva.

Noi avem nevoie de un specialist în minimalizarea pierderilor, de un căpitan care să organizeze evacuarea cu ligheane găurite a apei din nava care se scufundă. De un croitor care să se mulţumească în a lucra „cu materialul clientului”, de parcă arta făuririi unei echipe n-ar sta tocmai în capacitatea de a adăuga ceva la suma valorilor individuale ale jucătorilor.

Ne trebuie un chimist care să dea senzaţia că lucrează la o formulă revoluţionară de echipă, care să ştie cum să fiarbă apă chioară în retorte şi s-o arunce apoi de pe metereze în capul năvălitorilor. Mai ales, ne trebuie un doctor în apărare, care să ne vindece total de tendinţa nesănătoasă de a ataca, lucru ce ne provoacă diverse fobii şi reacţii adverse. Ne-ar prinde bine tot un „gambler”, însă nu care cumva să aduceţi un pokerist, care interpretează, disimulează, surprinde şi, în anumite momente, chiar riscă, ci mai degrabă un jucător la automate, care să aşeze echipa în teren de parcă ar trage de o manetă, doar-doar s-or alinia trei cireşe pe ecran şi din această simfonie de devieri şi ricoşeuri să pice goluri zornăitoare.

Poate n-ar fi rea ideea de a avea, ca în fotbalul american, un antrenor pentru apărare şi unul pentru atac. Şi nici măcar nu-i musai să fie antrenori de fotbal, e bun şi unul de handbal pentru aşezarea defensivei pe semicerc, iar atacul să-l organizeze un tehnician de rugby, prin baloane de urmărire şi pase înapoi.

Ar şti un selecţioner străin să descifreze sistemul de cumetrii şi de relaţii din fotbalul românesc, ar înţelege care jucător aparţine cărui agent? Ar pricepe că mult discutatul „5 contra 2″ este o metodă de antrenament pentru înaintaşi, învăţaţi să atace fără minge din mijlocul unui numeros grup de adversari şi că doar la „măgăruşul” ştim să facem presing? S-ar putea adapta la sistemul în care închizătorii sunt gărzi de corp pentru fundaşii centrali, iar mijlocaşul ofensiv trebuie să acopere o zonă cât jumătate de teren? Ar înţelege legile paradoxale de funcţionare ale naţionalei noastre, o formaţie defensivă ce încasează o găleată de goluri din faze fixe şi nu e capabilă să poarte un contraatac coerent ori să tragă un şut din acţiune de la 18-20 de metri? Ar conştientiza cât de norocos este să lucreze cu un preşedinte de Federaţie cu trecere la FIFA şi la UEFA?

Nu. De aceea, dacă tot vă arde de experimente, folosiţi „metoda Max Nicu”! Anagajaţi un director tehnic şi exilaţi-l în tribuna Stadionului Naţional, să conceapă planurile calificării din 2014. Apoi daţi-l afară, pe motiv că n-a înţeles nimic din traseele de joc ale excavatoarelor.

Un nou început

Partida cu Serbia nu a fost „meciul unei naţiuni”, proba adevărată a fotbalului românesc acum începe. Este momentul să declarăm şansele la calificare nule, apoi să o luăm de la capăt, rodând o nouă naţională în meciuri tari. Cu Bölöni, Răzvan Lucescu sau Olăroiu pe bancă, cu Lazăr, Săpunaru, Ghioane, Zicu, Curtean, Max Nicu, Tănase ori Pantilimon în teren şi cu o altă conducere a FRF.

Nu ştiu în ce măsură cei de mai sus reprezintă variante câştigătoare. E clar însă că actuala echipă nu poate mai mult. Se simte pe teren şi mai ales în acea alchimie verbală prin care înfrângerea e mereu onorabilă şi injustă: „Atât s-a putut”, „Asta e”, „Am mai luat trei goluri şi cu Lituania”, „Ne-au bătut din 4 cornere”.

„Fotbalul îţi dă posibilitatea să te reabilitezi în următorul joc”, spune Raţ. E prea târziu. Au fost un egal acasă (cu Franţa), o înfrângere acasă (cu Lituania), o victorie chinuită în deplasare (cu Insulele Faroe) şi o altă înfrângere acasă (cu Serbia). Nu avem nevoie de patru reabilitări, ci de un nou început.

Este momentul să le mulţumim pentru ce au făcut pentru România, întrucât deseori nu le-a fost uşor. Nu mai vrem o naţională dependentă de un fotbalist, de un stadion, de o idee fixă de joc. Lobonţ, Mutu, Chivu şi Contra au fost, la vremea lor, implanturi tinere în Generaţia de Aur. Acum a sosit vremea ca ei să îndeplinească sarcina cea mai ingrată a unui fotbalist: sub conducerea unui alt antrenor, să îşi pregătească retragerea şi înlocuitorii. Altfel, ne vom chinui în continuare unii pe ceilalţi, cum se întâmplă în acele cupluri care stau împreună din obişnuinţă şi nu mai aşteaptă nimic de la viaţă.

Apogeul sportului

Rugby-ul este o continuă renunţare la ego pentru întemeierea unei personalităţi.

Probabil că aşa ar proceda nişte furnici care ar avea de transportat o singură firimitură către muşuroi: ar pasa-o de la una la alta, înainte de a fi strivite.

Dacă nu luăm în calcul forma sa degenerată de peste ocean, rugby-ul este unicul sport în care mingea e strânsă la piept, aşa cum se cloceşte un ou, ca un obiect de cult purtat peste graniţă în vremuri grele. În ce altă disciplină mingea însăşi trasează linia de demarcaţie dintre echipe, în cîte sporturi mai e permisă atingerea balonului cu absolut orice parte din trup, într-o legătură deplină dintre sportiv şi obiectul de joc? Ce regulament îi mai permite accidentatului să primească îngrijiri chiar pe câmpul de bătaie, printre şarje şi lovituri de tun?

Aici nu există acele netrebnicii ale sportului numite tragere de timp şi simulare. Fiecare secundă aduce o nouă încleştare. Nu sunt filee care să despartă în mod aseptic trupul de trup, iar duelul se poartă între două plutoane de execuţie fără o altă muniţie decît propria carne. Rugbistul este un cavaler medieval protejat nu de zale şi coif, ci de piele şi oasele frunţii, călare pe armăsarul roib al voinţei. Cînd vreodată îl veţi vedea cu braţele în şold în timpul jocului, zvârcolindu-se ca pişcat de musca ţeţe după o lovitură ori dansând din buric lîngă fanion în urma unui eseu? El este un om pornit cu treabă, o picătură din valul care se mişcă mereu înainte încercînd să atingă plaja, pentru ca apoi să o ia din nou de la început.

Ce aşteptare poate pune sportul în scenă mai frumoasă decît cea dinaintea întâlnirii mingii de rugby cu solul? Ovoidul de piele, lipsit de previzibilitatea şi simetria sferei, dobândeşte, graţie formei, propria voinţă, pe care omul trebuie să o îmblânzească şi s-o preschimbe în înaintare. Aici, analiştii fotbalului şi-ar pierde minţile încercând să stabilească aşezări, scheme şi sisteme, întrucât în rugby strategia se schimbă în fiece secundă şi se coace simultan în cincisprezece minţi.

Faptul că nu poţi înainta decît pasând înapoi este una dintre cele mai importante lecţii ale sportului. Prin regula sa de bază, rugby-ul exclude calea facilă a azvârlirii mingii înainte cu braţul, amintindu-ne în permanenţă că nu poţi avansa decît cu ajutorul celui care vine din urmă. Aici funcţionează dictonul „unul pentru toţi” al muschetarilor, prelungit în „toţi pentru cel ce va înscrie”, întrucât cei căzuţi trăiesc prin omul aşezat de soartă la capătul şirului.

În rugby se joacă şi atunci când nu mai există vreo şansă, până în ultima secundă şi chiar dincolo de ea. Într-o sublimă formă de respect faţă de joc, regulamentul prevede că un meci nu se poate încheia nici după ce perioada regulamentară s-a scurs, dacă mingea nu a părăsit terenul. Este de parcă însuşi Dumnezeu, din tribune, şi-ar opri cronometrul şi s-ar ridica în picioare, să urmărească finalul.

Billy Miske

Când a urcat în ring, în seara zilei de 7 noiembrie 1923, Billy Miske era conştient că mai are puţin de trăit. Doar managerul şi doctorul lui mai ştiau că suferă de o gravă boală la rinichi.

Ca boxer profesionist, „Trăsnetul din Saint Paul” a disputat 103 de partide, câştigînd 72, iar singurul care a reuşit să-l bată prin KO a fost celebrul Jack Dempsey, într-un meci pentru titlul greilor. Cinci ani de zile, din momentul în care doctorul i-a dat sentinţa, Miske a luptat de 70 de ori, încercând să pună bani deoparte pentru viitorul familiei, însă afacerea în care investise a intrat în faliment. Cu aproape toată mobila din casă vândută şi cu datorii la bancă, Billy avea nevoie de acea ultimă luptă.

Nu s-a antrenat deloc. Starea lui era atît de proastă, încît a stat aproape numai în pat, pentru a-şi conserva forţele, iar în ring a urcat direct din scaunul cu rotile, ceea ce nu l-a împiedicat ca, în repriza a treia, să-l facă KO pe Bill Brennan. Cu cei 2.400 de dolari câştigaţi, Billy a cumpărat mobilă şi un pian pentru soţia sa, Marie. A plecat la ultima sa vânătoare de raţe, după care s-a întors în oraş. A luat cadouri de Crăciun pentru copiii lui, a plătit datoriile şi a depus banii rămaşi la bancă.

În acel an, Marie a împodobit singură bradul. Billy s-a jucat cu copiii, a participat la desfacerea darurilor, apoi s-a aşezat în capul mesei de Crăciun, prefăcându-se înfometat. A doua zi, era deja în agonie. În timp ce se urca tremurând în maşina managerului său pentru a merge la spital, i-a spus, în sfârşit, adevărul soţiei sale.

Şase zile mai târziu, în prima dimineaţă a noului an, Billy Miske a murit.

Omul de sus

Suferind de vertij, Alain Robert a escaladat fără asigurare peste 85 de structuri de mare înălţime.

La 12 ani, când s-a întors acasă de la şcoală, Alain Robert a descoperit că îşi pierduse cheile şi, în loc să-i aştepte pe părinţi, s-a căţărat pe exteriorul blocului până la etajul 8. De atunci, a escaladat 21 de piscuri dificile şi 85 de structuri de mare înălţime, majoritatea cu mîinile goale şi fără nici un fel de cablu de asigurare. A căzut de 7 ori, în două rânduri a atins abisurile comei, iar una dintre omeneştile sale greşeli s-a produs în 2004, când a picat din vârful unui semafor.

În timp, mitul Omului-păianjen a înflorit. Un serviciu secret susţine că a fost desfăcut rotiţă cu rotiţă în Atelierele Renault, dar tehnicienii au declarat că nu-i înţeleg funcţionarea. Psihanaliştii n-au reuşit să-l fixeze pe canapea, decretându-l „dependent de adrenalină” şi „sinucigaş mascat”. Unii susţin că blocarea într-un lift i-ar fi cauzat o formă agresivă de claustrofobie, care se manifestă prin tendinţa necontrolată de a se căţăra pe orice structură verticală, alţii că mama i-a dat prea multă tocăniţă cu pipote în copilărie şi că, de atunci, Alain vorbeşte uneori cu păsările, ca Sfântul Francisc. Asiguratorii de viaţă îl urăsc febril, iar poliţiştii îl arestează constant, la capătul escaladelor, dar, câteva autografe mai târziu, îi dau drumul. Nu poţi să închizi un om pe care nu-l înţelegi, e greu să condamni pe cineva pentru săvârşirea de fapte măreţe. Adică, o fi omul nebun de legat, dar cine să îl lege?

Cert e că Alain Robert a suferit un edem cerebral şi că are rău de înălţime. În timpul ascensiunilor, poartă la el pastile pentru combaterea crizelor de epilepsie. Asemenea ferestrei de la birourile noastre situate în cer – din spatele căreia se poate ivi oricând să ne citească peste umăr mailurile -, o graniţă invizibilă ne separă. Ne pare tangibil şi foarte asemănător, de parcă ne-am privi într-o oglindă care deformează uşor, însă Domnul Păianjen e mereu altundeva şi prea departe de noi.

În mod ciudat, prezenţa lui rară, dar constantă, la capătul jurnalelor de ştiri ne dă senzaţia unui ritual îndeplinit mecanic, a unei toane uşor de satisfăcut. În acţiunile sale se simte însă o dorinţă constantă de îmbunătăţire a genei umane, iar dacă există ceva ce-i depăşeşte curajul, daţi-mi voie să cred că nu e nebunia, ci teribilul respect de sine. Alain e un explorator al imposibilului şi un dependent de viaţă, însă de viaţa trăită aşa cum vrea el, cu ochii scormonind mereu peste graniţe. În ascensiunile sale de pe toate meridianele există un sens: reluarea în posesie, fie şi simbolică, a acestor Turnuri Babel care mai mult ne închid decât ne aparţin.

Un lucru mă amuză peste poate. Cînd ajunge în vârf, înaintea obişnuitei arestări, Alain Robert îşi sună cei trei copii. Mă întreb dacă le spune: „Tati e la lucru. Aţi fost cuminţi astăzi?”.