Domino

Ţara e în aşteptarea unui cutremur şi undeva, în adâncuri, plăcile tectonice stau şi meditează: „Să lansăm unda de şoc şi, dacă da, încotro?”. În miezul acestei pulsaţii, cei dotaţi cu capacităţi paranormale au dat primele semne de nelinişte.

Mircea Sandu a ieşit din tăcerea seniorială, de Mare Arhitect al fotbalului, pentru a ne spune că stăpâneşte darul profeţiei în cazul rezultatelor unor meciuri. În acelaşi timp – iar acesta e un simptom la fel de interesant -, vechile oracole au amuţit. Dumitru Dragomir, până acum posesor de rubrică zilnică la ştirile sportive, a dispărut de pe micile ecrane. E ciudat, avem mai multe informaţii despre viitor atunci când oracolul tace decât atunci când glăsuieşte. De aceea, cel mai teamă mi-e de momentul în care domnul Dragomir va reîncepe să bată câmpii la ştirile sportive despre secretul fabricării tăiţeilor şi rolul familiei în societate, întrucât acela va fi semnalul liniştirii plăcilor tectonice.

Ca orice mafie, cea din fotbalul românesc este asemenea dominourilor gigantice la confecţionarea cărora lucrează nevăzuţi foarte mulţi oameni. Teoretic, căderea unei singure piese ar fi suficientă pentru a pune mecanismul în mişcare, însă tot o singură piesă, aşezată neglijent ori sprijinită ferm de o piesă mult mai grea aflată în spate, poate opri procesul. Important nu este efectul vizual spectaculos, ci dacă Marea Răsturnare va ajunge până la capătul tuturor şirurilor.

„Aceşti oameni cu gulere albe încep să cedeze când sunt închişi câte 48 de ore. Li se face teamă şi se pretează la orice pentru a redeveni liberi”, declara Michal Tomczak, fostul şef al Comisiei de Disciplină din federaţia poloneză. În respectiva ţară, lanţul reţinere-arestare-condamnare a fost însă parcurs până la capăt în mai puţin de un an. Fără această hotărâre de a duce lucrurile la bun sfârşit, nu vom avea un „moment zero”, ci un efect zero.

Într-un asemenea demers, începutul nu înseamnă mare lucru, o undă care se blochează e chiar mai periculoasă decât una care nu există, întrucât îi oferă sistemului corupt posibilitatea de a se întări. Deocamdată, ceea ce vedem la televizor nu este o operaţiune de curăţare, ci una de cuminţire, o selecţie nenaturală între patroni. În calea acestei unde de şoc se ridică mereu argumentul sacru al prezumţiei de nevinovăţie. Foarte corect. Aş vrea însă ca tuturor, de la Bucşaru la Porumboiu, de la Iancu la Borcea şi de la Copos la Paszkany, să li se dea prilejul a beneficia cu adevărat de prezumţia de nevinovăţie, ceea ce înseamnă ca, în primul rând, una dintre instituţiile statului să-şi pună problema unor posibile vinovăţii.

Terry Fox

A alergat aşa, în primăvara şi vara anului 1980, poc poc scârţ, poc poc scârţ, două călcături cu piciorul sănătos şi o împunsătură cu proteza metalică, o proteză obişnuită căreia doar îi schimbase o valvă cu una de oţel, ca să nu ruginească de la transpiraţie, în fuga aceea despre care unii ziceau că nici măcar nu e aşa ceva, ci un fel de ţopăială sau de trap, dar despre care el ştia sigur că e fugă sau, oricum, tot ce putea obţine mai apropiat de fugă, fiindcă dacă ar fi fost mers obişnuit pentru el n-ar fi însemnat nimic, o maşină de cusut umană alăturând speranţa şi asfaltul într-un tighel început prin muierea ciotului în Oceanul Atlantic şi care-ar fi trebuit să se încheie la Oceanul Pacific, care-a unit şi lăsat în urmă orăşele ca Parry Sound, Sudbury, Blind River, Sault Sainte Marie, Marathon, Wawa, Thunder Bay, unde oamenii ieşeau la marginea drumului să-l vadă alergând prin ceaţa dimineţii, iar după amiezile mergeau să-l audă vorbind în săli de cinema sau de sport, oameni care au donat atunci împreună peste 23 de milioane de dolari în lupta împotriva cancerului, şi nu neapărat împotriva acelui cancer care-l lipsise pe el de piciorul drept şi-i cuprindea încet plămânii, ci împotriva bolii în general, pe care Terry Fox a scos-o din saloanele şi rezervele spitalelor şi a obligat-o să-i alerge alături 5372,683 kilometri în 143 de zile, dintre care numai în trei s-a odihnit, atunci când tendoanele piciorului sănătos s-au inflamat atât de rău, încât nu mai putea călca, boală care, 10 luni mai tîrziu, l-a omorât la 22 de ani, dar pe care amintirea lui continuă şi astăzi să o hăituiască şi să o bată în cuie, poc poc scârţ, poc poc scârţ, cu ajutorul celor 370 milioane de dolari strânse de cei ce îi aleargă pe urme.

Despre Terry Fox mai puteţi citi aici şi aici.

Echipa momentului

Presa şi fotbalul autohtone au dăruit lumii sportului două importante instituţii: „campioana de toamnă” şi „echipa momentului”. Pentru noi, sunt titluri aproape oficiale.

În acest moment, Dinamo e „campioana de toamnă” en-titre, distincţie foarte importantă, pentru că le permite jucătorilor formaţiei respective să mănânce ceva mai multe sarmale de Sărbători şi să doarmă mai liniştiţi în lunile de iarnă. Apoi, la începutul returului, Rapid a făcut câteva meciuri bune şi a devenit „echipa momentului”, până când Dinamo a învins în meciul direct şi, până aseară, deţinea „eventul”. După care a întâlnit Craiova şi, iată!, a apărut noul lider al formei de moment.

Vedeţi ce campionat palpitant avem? Pentru a obţine fiori suplimentari, ar trebui să descompunem competiţia în fragmente şi mai mici, instituind titlul de „campioană de etapă”. După fiecare rundă s-ar face un clasament mititel, care să ţină cont de puncte, golaveraj, minutul primului gol înscris, şuturi pe poartă, şuturi spre poartă, lovituri libere, cornere şi auturi bătute. Am avea un campionat cu, posibil, 18 campioane, chiar dacă vreo două ar trebui să retrogradeze la sfârşit.

Pe bune, parcă i se dă prea multă importanţă campioanei clasice. În general, ea nici nu este „echipa momentului” din etapele finale, de obicei în respectiva perioadă se apără prin diferite metode de asaltul adevăratei echipe a momentului. Şi ce se întâmplă cu campioana, după serbarea cu confetti, ridicări de trofeu şi poză de grup? De obicei, e bătută de „echipele momentului” din alte ţări, în grupele Ligii Campionilor.

Fabrica de scuze şi contracte

Echipa naţională a ajuns un ghemotoc de hârtie, pasat elegant în drumul către coş.

Născută din sistemul de alibiuri şi de cumetrii al acestui fotbal, naţionala s-a transformat într-o bătrînă târfă comunitară, alungată cu şuturi în fund după consumarea actului de prezenţă, o oaie neagră purtată între stadioane de frica huiduielilor. În timp ce, pe gazon, adversarii devin din ce în ce mai puternici, ai noştri pâlpâie ca nişte umbre în bătaia nocturnelor.

Avem echipa mai tehnică, din ai cărei jucători mingea sare însă ca lovită de un atac de panică, bătută la scor şi de soartă, dezavantajată de fotbal în general. Totul stă sub litera unui contract iscălit în numele dezinteresului comun, pentru ca eşecul să fie cât mai lesne de motivat. Când lucrurile se împut, Mircea Sandu se strecoară în spatele unui silenzio stampa şi pleacă spre o plajă îndepărtată, iar noi rămânem cu sentinţele ţâşnind de sub pălăriuţa lui Corleone ca limbile de hârtie ale clovnilor.

Comitetul executiv-vegetal al FRF îl urmăreşte pe Piţi cu eficienţa cu care Tom îl vânează pe Jerry, încercând să aducă o stafie la Socoteala de Apoi. Întunecimea Sa înregistrează o Dare de Seamă despre jucătorii săi, pe care-i acuză de lipsa entuziasmului, a concentrării, a responsabilităţii, a implicării şi a formei, ba chiar şi de lipsa totală din teren şi nu e departe ziua în care liderii generaţiei următoare vor fi învinuiţi de un cras dezinteres în a se naşte.

Această formă, cea a contractului, e singura care mai poate regla relaţiile de joc în terciul sleit al fotbalului românesc. Fundaşul lateral să se angajeze în scris că-i va livra un număr minim de degajări vârfului de atac, iar cel de-al treilea închizător să aibă stipulate clauze ferme de dublaj şi de „triplaj” cu ceilalţi colegi de linie. Între omul care bate cornerele şi Goian ar fi bine să existe o convenţie cadru în care să fie clar precizate data şi coordonatele exacte ale centrării. Pentru Lobonţ e necesară o formă tipizată de tristeţe facială de câte ori ia trei goluri, iar Max Nicu trebuie obligat să cunoască un număr minim de înjurături în română, e clar că „Scheisse!” nu ajută.

Pentru a putea să progresăm în continuare, televiziunea care transmite partidele României trebuie să se angajeze că va filma golurile noastre turceşti din unghiuri favorabile iluziei optice, iar la intrarea pe stadionul unde echipa naţională deconcertează, spectatorii să fie obligaţi să semneze adeziuni pentru candidatura Naşului, primind în schimb libretele cu scandări şi mici jocuri în genul „Uniţi cele două puncte de pe foaie şi veţi obţine partitura de joc”.

Mâna

În 2002, Aron Ralston şi-a dat demisia de la concernul Intel pentru a escalada solitar toate vârfurile din Colorado de peste 4.200 de metri, pe timp de iarnă. În cursul acestor aventuri, a fost la un pas să se înece, să fie ucis de un urs ori de o avalanşă. Apoi, pe 26 aprilie 2003, a plecat, fără telefon mobil şi fără să anunţe pe nimeni, să escaladeze canionul Blue John.

În acea zi, în timpul ascensiunii, un bolovan de aproape jumătate de tonă i-a căzut peste mâna dreaptă, făcîndu-l captiv pe versant. Timp de cinci zile, Aron şi-a băut propria urină, şi-a scrijelit în stîncă numele, data naşterii şi pe cea la care bănuia că va muri, apoi a înregistrat pe camera video un mesaj de adio pentru familie. În cea de-a cincea zi, cu ultimele puteri, şi-a rupt oasele antebraţului drept şi, cu ajutorul unui cuţit, s-a descotorosit de mâna devenită inutilă. Apoi a coborât 20 de metri în rapel şi a mers pe jos câţiva kilometri, înainte de a fi salvat.

Membrii unei expediţii au recuperat ulterior mâna şi i-au returnat-o. Ralston a incinerat-o şi s-a întors la locul accidentului pentru a împrăştia cenuşa. Şi-a construit o proteză ce poate fi folosită numai la căţărare şi, în 2005, şi-a dus la capăt proiectul ascensional cu vârfurile din Colorado, apoi a trecut la altele. În 2006, după ce trei prieteni de-ai săi şi-au luat viaţa într-un interval de numai câteva săptămîni, Ralston s-a luptat şi el cu unele gînduri de sinucidere.

Astăzi, la 33 de ani, Aron Ralston participă la expediţii mai puţin periculoase şi ţine discursuri motivaţionale pentru oricine vrea să-l asculte: de la copiii din şcoli până la angajaţii marilor companii. Primeşte între 15.000 şi 37.000 dolari pentru fiecare discurs. „Nu e atât de important ce faci, cât cine eşti”, obişnuieşte să spună, când se adresează auditoriului.

Despre Aron Ralston mai puteţi citi aici şi aici.

Două plecări

Cosmin Contra a anunţat încă de la sfârşitul anului trecut că se va retrage după meciul cu Austria. Îl revedem parcă şi acum în acea superbă finală a Cupei UEFA, Liverpool – Deportivo Alaves din 2001. A fost meciul vieţii pentru Cosmin şi mulţi îşi amintesc cum atunci întreaga bandă dreaptă a terenului a fost un covor roşu pentru incursiunile, driblingurile şi centrările românului. Câteva luni mai tîrziu, o altă imagine a sa ne-a rămas pe retină: plângea la sfîrşitul returului cu Slovenia, deşi înscrisese. Acum, după 72 de partide jucate în tricoul naţionalei, se cuvine să-i spunem: „Mulţumim, Cosmin!”.

O altă retragere este aşteptată de toată lumea, dar întârzie, întrucât omul care ar trebui să facă acest gest se ascunde în spatele unui contract. Miza, aici, nu sunt cei 600.000 de euro ai clauzei de reziliere, ci un rest de onoare. Cele 7 minute de joc acordate lui Max Nicu reprezintă nivelul cel mai de jos al căderii lui Piţurcă: până în ultimul moment a vrut să arate cine e şeful, fără însă a-şi asuma greşelile. Acum, după 61 de partide la cârma naţionalei, pentru care a făcut şi multe lucruri bune, avem nevoie de un simplu gest din partea sa pentru a-i putea spune: „Mulţumim, Piţi!”. Altfel, în memorie ne va rămâne doar ultima parte a acestui mandat, cea jalnică, şi ar fi păcat.