În recreaţie

„El Clasico” ne-a condus într-un paradox: aveai senzaţia că Realul, dacă îşi vrea binele, trebuie să evite a mai înscrie, pentru a nu primi goluri întreit. Spre cinstea lor, madrilenii şi-au asumat riscul, chiar dacă au sfârşit vânând fluturi cu o pălărie spartă.

Barcelona nu e o echipă care atacă, ci una care năvăleşte. Parcă n-ar fi compusă din fotbalişti profesionişti, având fiecare un palmares de îndestulat şi un cont de hrănit, ci din nişte băieţei scăpaţi spre recreaţie şi care uită să se întoarcă la ore. Iluzia e întreţinută şi de „Pep” Guardiola, cu aparenţa lui de frate mai mare, care, de câte ori înlocuieşte un jucător, am senzaţia că-i şopteşte: „Eşti ud leoarcă, hai să te schimbi şi să nu afle tata c-ai chiulit!”.

Arta Barcelonei este de a-şi face antrenorul să pară inutil, deşi e departe de-a fi astfel. Jocul lor e ca un termometru spart, din care fiecare picătură de mercur ajunge, pe căi diferite şi imprevizibile, în punctul cel mai de jos al podelei. Henry, Xavi, Iniesta, Eto’o, Bojan şi, mai ales, acest Messi – capabil să dea mingea şi printre picioarele unui miriapod, mai rapid ca piticul care aprinde lumina înaintea ta când deschizi uşa frigiderului – sunt toţi legaţi printr-o şotie comună. De aceea, în timpul meciurilor, vezi uneori zâmbete năzdrăvane înflorind la colţul gurii: tocmai au legat un portofel cu aţă şi-l plimbă pe teren, aşteptând ca fraierii să „muşte”.

Barcelona poate fi ucisă doar cu cinism profesoral. Trebuie să aşezi catalogul în faţă ca pe un paravan, să faci prezenţa în propriul careu şi să încurajezi tocilarii la degajări repetate. Dar ăsta, fireşte, nu mai e fotbal, ci oră de dirigenţie.

Lou Gehrig

A fost pe teren 2.130 de meciuri la rând pentru New York Yankees, între 1927 şi 1939, în ciuda bolilor vremelnice, a degetelor rupte ori a durerilor de spate, aşa cum mai demult el, singurul dintre cei patru copii ai unei familii sărace de imigranţi germani care a atins vârsta maturităţii, nu a lipsit o zi de la şcoală. Spre sfârşitul carierei, o radiografie făcută mâinilor sale a dezvăluit 17 fracturi ce se sudaseră de la sine.

Pentru această încăpăţânare tăcută, în care se ascundea respectul faţă de sport şi oameni, i s-a spus „Calul de fier” sau „Gibraltarul în mişcare”. Odată, provocat de un spectator, a lovit o minge de pe partea cealaltă a terenului, trimiţând-o direct în poala acestuia, apoi l-a salutat pe contestatarul amuţit prin ridicarea şepcii.

A fost, aşadar, mereu pe teren, de parcă timpul trecea pe lîngă el, până într-o zi când o boală degenerativă, scleroza laterală amiotrofică, a început să desprindă bolovani din stâncă. Discursul lui Gehrig, ţinut pe 4 iulie 1939 în faţa a 62.000 de spectatori, fără ajutorul foii scrise, a rămas în istorie. Lou, pentru prima oară clătinându-se uşor în faţa publicului, a spus că e „cel mai norocos om din lume”, apoi s-a retras. În cei doi ani de viaţă rămaşi, a participat la reintegrarea socială a puşcăriaşilor eliberaţi. A mers la serviciu până când nu s-a mai putut da jos din pat, ajutând oamenii să reintre pe scena pe care în curând avea s-o părăsească. A murit pe 2 iunie 1941, la nici 38 de ani de viaţă şi la exact 16 după ce a debutat, la prima bază, pentru Yankees.

Straniu fenomen, maladia care l-a răpus îi poartă de atunci numele, ca şi cum tot ce a rămas din el, o biată înşiruire de litere ori de sunete, continuă să aştepte moartea în poziţia de bătaie, privind-o în ochi.

Despre Lou Gehrig mai puteţi citi aici, aici şi aici. Discursul său de retragere este aici, în format scris şi audio.

Fotbalul modern

Se aruncă o bilă elastică pe scări de la ultimul etaj şi, dacă nici o gospodină nu va deschide în mod neaşteptat uşa să scape de mirosul de chiftele, dacă toţi locatarii vor respecta indicaţiile antrenorului, folosind liftul şi deplasându-se pe paliere de-a lungul marcajelor, calculele staffului nostru tehnic arată că bila se va opri de fiecare dată în acelaşi loc de la parter.

Acesta e fotbalul modern, devenit astfel de când, din motive necunoscute, tot mai multor antrenori a început să li se spună „Mister”: o simfonie de unghiuri şi de trasee prestabilite, în care parcă şi nivelul de spectacol se poate seta dinainte. Arhitecţii jocului desenează pasele şi transmit planul la departamentul care se ocupă cu lipirea pe sub gazon a circuitelor, apoi jucătorii se deplasează ca ospătarii printre mese, numai că, graţie dublajului din zonă şi a gradului înalt de profesionalism, nu veţi auzi niciodată: „Îl trimit pe colegul”.

Nutriţioniştii ridică cifra octanică a sângelui, dăruind inimii o treaptă de viteză în plus, astfel încât jucătorul să reziste 90 de minute pe teren, plus o eră glaciară dacă se intră în prelungiri. Preparatorii fizici modelează materialul biodegradabil primit de la departamentul de achiziţii, le toarnă jucătorilor puţin ulei în ureche, le verifică aprinderea, indicii somatici şi precizia GPS-ului, apoi îi aşază pe banda de montaj care îi scoate la gura tunelului. După care inginerul de sistem rulează programul, apăsînd „Next” de cîte ori căsuţa de „dialog” apare pe ecran, iar la pauză e grijuliu să introducă al doilea CD de instalare pentru varianta tridimensională a pachetului comun FIFA Manager plus FIFA 09.

Da, e frumos fotbalul modern, iute şi furios ca un atac de cord, dar parcă mi-e dor de un jucător care să-şi ţină mîinile în şold, ca Lăcătuş, de lenea seniorială a lui Dobrin şi de o minge fără focos încorporat, care să ia efect. Mă lasă rece atât de apreciatele faulturile tactice de la jumătatea terenului şi, sincer vorbind, m-am cam plictisit de lumina paradiziacă a nocturnei, care a făcut din fotbalist un lucrător într-un birou mult mai mare, prestând în vecinătatea nopţii pentru a putea fi văzut de cât mai mulţi lucrători ai zilei. Mi-e dor de un meci la ora 3, să curgă apele pe jucători, măcar să vedem că sunt vii, nu nişte zombies de care nici cârceii nu se mai lipesc, risipind atâta energie, încât dacă ar fi conectaţi wireless la nocturnă, ar putea s-o ţină aprinsă pe toată durata partidei.

Astăzi, nici la „Nene, dă-ne şi nouă mingea!” nu mai poţi reacţiona oricum, e posibil să apară un Mourinho care să-ţi strige că pasa trebuia dată pe poziţie viitoare, de aceea uneori îmi doresc ca magneţeii lui Vochin să se dizolve, ca nişte pastile de calciu Sandoz, în paharele de apă oferite invitaţilor. Aş vrea ca fotbalul să se ridice de pe masa de operaţie şi să meargă, cu perfuziile târâş, să fumeze o ţigară, iar femeia de serviciu să alunece pe bila oprită în mod miraculos la etajul doi, spunând cu năduf: „Off, dracii ăştia de copii!”.

Picior de zahăr

În liceu, Carl Joseph era capabil să înscrie la baschet din slam dunk şi a fost căpitanul echipei de fotbal american. Din prima zi în care s-a prezentat pe terenul de atletism, a sărit peste ştacheta înălţată la 1,78 metri. Totuşi, nu aceste lucruri l-au făcut să devină, după cum a fost denumit, „cel mai uluitor atlet care a existat vreodată”.

Carl s-a născut fără piciorul stâng, în 1961, într-o familie săracă, la o fermă de tutun din Florida. Era al patrulea copil din zece. La doi ani, a primit o proteză, la care apoi a renunţat, pentru că se mişca mai uşor fără ea. Mama sa nu i-a plâns niciodată de milă şi nici el nu s-a considerat vreodată handicapat. Avea, pur şi simplu, un picior în minus, aşa cum altora le lipseşte un deget ori un dinte. S-a jucat în drum, alături de ceilalţi copii şi nici pe terenurile de sport nu a primit un tratament preferenţial. În 1981, Asociaţia Jurnaliştilor Sportivi din Philadelphia l-a denumit „Cel mai curajos atlet al anului”, iar în 1987 şi-a luat diploma în educaţie fizică.

Viaţa i-a oferit lui „Sugarfoot” suficiente placaje. Cartea pe care a scris-o nu s-a distribuit, iar un film despre viaţa sa nu a trecut niciodată stadiul de proiect, poate şi pentru că e greu să găseşti nu un om care să reuşească tot ce a reuşit el, ci unul care doar să-i interpreteze rolul. A fost operat la genunchi în 1992, s-a îmbolnăvit în 2005 de o boală respiratorie rară numită sarcoidoză. Într-un mod misterios, Carl merge însă înainte, făcând înconjurul Americii cu o formaţie de muzică religioasă. Chiar şi într-un singur picior, ar putea ţine întreaga lume pe umerii săi laţi, în timp ce intonează un imn de slavă pentru Dumnezeu.

Despre Carl Joseph mai puteţi citi aici şi aici. O melodie cântată de corul din care face parte, aici.

Perpetuum imobile

Fotbalul românesc este o fraudă mai mare decât un joc piramidal. Dacă în cazul acestuia cercul încrederii se prăbuşeşte la un moment dat, afacerea FRF constă într-un cerc vicios cu funcţionare infinită.

Conducătorii Federaţiei Române de Fotbal deţin forma perfectă de putere. Patronează un sistem, dar niciunul nu are cum, din punct de vedere formal, să fie tras la răspundere pentru gravele defecţiuni ale acestuia. Cele mai eficiente acţiuni ale puterii se realizează întotdeauna prin cei din eşalonul doi, aşa cum, într-un sistem mafiot, naşul nu pune pistolul la tâmpla nimănui şi nu semnează acte compromiţătoare.

De aici vine perversitatea maximă a păienjenişului din fotbalul românesc: când tragi de un fir, ajungi la un om care ridică din umeri şi spune: „Nu e responsabilitatea mea”. Este un fel de „Prinde orbul, scoate-i ochii!”, cu precizarea că respectivii văd foarte bine, însă ştiu exact când trebuie să închidă ochii ori să privească în altă parte.

„Preşedinţii mă sună şi eu trebuie să-i liniştesc pe toţi cu privire la diverşi arbitri. Nu am spus însă şi nu voi spune niciodată unui arbitru cum să arbitreze”, declară Florin Prunea. Nici nu trebuie: respectivul deja ştie că, aflat la adăpostul oricăror întrebări incomode din partea îndepărtaţilor şefi ierarhici, poate tranşa direct afacerea cu eventualul ofertant, numai discret să fie.

Din acest motiv conducerea FRF nu a făcut niciodată o anchetă în propria ogradă. Nu trebuie să truchezi cu mâna ta, pentru a te expune pericolului, ci să le creezi condiţii celor de sub tine să o facă. Dacă toţi arbitrii ar fi cinstiţi şi dacă toate meciurile s-ar juca pe teren, în primul rînd atenţia publică s-ar transfera asupra problemelor la vârf din fotbalul românesc. Apoi, componenţii unui sistem corect şi-ar alege conducătorii după alte criterii şi, fireşte, alte persoane s-ar afla în fruntea fotbalului românesc.

Deci, dacă Mircea Sandu & Co ar schimba sistemul, s-ar schimba pe ei. Cât timp există criterii prin care competiţia furnizează o campioană şi câteva echipe retrogradate, e mai puţin important că acestea nu sunt în întregime corecte. Bineînţeles, sistemul lasă în urmă nişte victime, fraierii care nu s-au acoperit, iar pe umerii acestora se vor deconta toate relele. Este momentul potrivit să apari, atrăgând atenţia că tu ai spus de mult că nu e bine, să te asiguri că ai în continuare suficienţi susţinători şi să te laşi reales.

Dan Patch

Acum un secol, era vedeta sportivă numărul 1 a Americii, un star de magnitudinea lui Michael Jordan sau Tiger Woods. Imaginea sa apărea pe pachete de ţigări, termometre, tacâmuri, băuturi, jucării, haine, porţelanuri, cuptoare, maşini de spălat. A existat chiar şi un automobil „Dan Patch”. Primea 21.000 de dolari pentru simpla apariţie şi a câştigat un milion în întreaga carieră, care şi azi e studiată de elevii de clasa a patra din statul Indiana.

Era atât de iute, încât nu a pierdut nicio cursă. Uneori, adversarii chiar renunţau să ia startul şi Dan rămânea să concureze doar cu cronometrul. A înregistrat la începutul veacului trecut peste 14 recorduri de viteză şi a alergat o milă în 1’55”, ceea ce înseamnă o uluitoare viteză medie de 14 metri pe secundă.

Lucru perfect explicabil prin faptul că Dan era un cal. Când a venit pe lume, în 1896, nu reuşea să se ţină pe picioare şi a fost la un pas să fie sacrificat. A tras câteva zile căruţa băcanului din oraşul său natal, Oxford, până şi-a găsit destinul, de trăpaş înhămat la căruciorul cu două roţi şi jocheu. Spre deosebire de ceilalţi cai de curse, era blând şi-i plăcea să stea între oameni, mai ales între copii. Avea un fel specific de a-şi întoarce capul spre public în timp ce trecea linia de sosire, care l-a făcut foarte iubit.

Pe 11 iulie 1916, la vremea în care automobilul deja devenise noul zeu al şoselelor, Dan a murit. În acea zi, proprietarul lui, Marion Savage, se refăcea într-un spital din Minneapolis, după o operaţie minoră. Şocul veştii a făcut ca în 24 de ore să-şi urmeze cel mai bun prieten peste linia de sosire. Cei doi au fost înmormântaţi în aceeaşi zi.

Despre Dan Patch mai puteţi citi aici şi aici.