Sporturile TV ale viitorului

Formula 1 cu cheltuieli minime, total ecologică. Echipele vor folosi pe rând aceeaşi maşină şi acelaşi pilot, însă vor avea dreptul de a înhăma propriul bou. Peste 50 de ani, cursele vor fi comentate de acelaşi Alexandrescu, în timp ce ia masa cu Fangio şi Senna.

Liga naţională de curse prin metrou. Concurenţii se vor alinia sub ceasul electronic de la capătul peronului, în ordinea timpilor din calificări şi, după plecarea trenului din staţie, îl vor urma în goană. Sosirea va fi la turnicheţii staţiei următoare. În varianta extremă, sensul de alergare prin tunel va fi opus celui de deplasare a trenului, iar cei care abandonează pe traseu vor primi un abonament gratis pe viaţă pentru călătoria cu metroul.

Triatlonul oamenilor deosebit de puternici. În prima probă, concurenţii vor cânta o melodie la un acordeon burduşit cu pietre de râu. A doua probă: ridicarea deasupra capului a unui bloc P+10, cu locatari şi heliport. A treia: mototolirea, mestecarea şi digerarea unui tanc.

Maratonul intercontinental „Robinson Crusoe”. Noul reality show cu sportivi, întins pe 20 de sezoane. Concurenţii nu vor avea voie să folosească altă forţă de propulsie decât cea a trupului uman sau energiile neconvenţionale (obţinute din lumină solară, vânt, ploaie, maree, căldură geotermală, miros urât, frică, o piuneză plasată pe scaun). Cei prinşi că trişează – depistaţi, de pildă, la bordul unui transatlantic în Oceanul Indian ori într-un Boeing 747 – vor fi aruncaţi în apă sau în aer. Startul se va da la Zürich, puncte de control la Djakarta, Anchorage, Bogota, Helsinki, New York, din nou Djakarta, Filiaşi, Tokyo.

Sporturile extrem de extreme. Cînd adrenalina nu se va mai lăsa păcălită atât de uşor, omenirea va trece la generaţia următoare de activităţi sinucigaşe. Cupa Asiguratorilor de Viaţă va cuprinde probe de luptă corp la corp cu un crocodil flămând, curse pe schiuri de urmărire cu avalanşa, alpinism fără asigurare, cu ochii acoperiţi şi braţele legate la spate.

Biliardul cu o singură bilă, pe o masă fără găuri. Întrucât regulamentul interzice mişcarea bilei, sportul constă exclusiv în studiul poziţiei făcut de comentatorii TV. În varianta de „trick shots”, jucătorii vor povesti ce ar face cu bila dacă ar fi lăsaţi să o atingă.

Snooker de câmp. Cu reguli neschimbate faţă de întrecerea indoor, se va disputa însă pe un teren de golf.

Cupa la poker pe naţiuni G-7. Competiţie desfăşurată între miniştrii de finanţe din cele mai dezvoltate ţări, preluată de toate posturile de ştiri. Cu un brelan, câştigi statul Mali. O culoare îţi poate aduce posesia asupra resurselor de gheaţă lichidă din calota polară. Chinta roială îţi dă dreptul să instalezi pentru doi ani un dictator în Republica Dominicană.

Raliul Paris-Dakar. Din cauza ameninţărilor teroriste, se va desfăşura într-o după amiază de joi, într-un buncăr antiatomic al armatei chineze din West Virginia. Raidul va fi filmat în „night vision”, traseul va rămâne secret chiar şi pentru concurenţi, figurile acestora urmând să fie blurate pe înregistrările video.

Turul Franţei. Pentru a se evita cheltuielile imense de organizare, clasamentul final va fi dat de un program de calculator, în funcţie de analiza sângelui prelevat de la fiecare ciclist.

Sporturi de contact. Cînd wrestlingul cu băbuţe, campionatul de fracturi deschise şi galele de lupte cu armament de asalt din Mall-uri nu vor mai face audienţă, darts-ul va fi primit în această mare familie. Pentru dinamizarea întrecerii, ţinta va fi desenată pe adversar, iar săgeţile vor fi înmuiate în curara.

Notă: cam acum o săptămână, m-am întâlnit cu Radu Banciu, care-mi povestea despre faptul că în Panama (parcă), există un sport ce presupune nimerirea cu piatra a păsărilor în zbor. Fabulaţia de faţă i se datorează într-o măsură indefinită.

Craiova Maxima

Îmi amintesc că Niţă Laurenţiu ocupase strategic banca a patra de la geam, postul nostru de telefonişti pe timp de meci, imposibil de reperat de către profesori, pentru că Laur ţinea galena strecurată în palma stângă, sprijinită de ureche, şi ai fi jurat că ascultă cu maximă atenţie darea de seamă a dirigintei despre cele zece sticle şi cele zece borcane pe care trebuie să le aducem pentru a grăbi înaintarea ţării spre socialism, dar prin firele trecute prin mâneca stângă, ce alunecau nevăzute pe după ghiveciul cu muşcate ajungând, printr-o gaură făcută în tocul ferestrei, la burlanul de afară, veneau ştiri importante de pe front.

La Craiova nemţii atacau, ploua cu bombe şi oberleutnant-ul Allofs tocmai trăsese pe lângă poartă, artileria noastră riposta cu curaj, iar Niţă, înfruntând privirea sever-nedumerită a dirigintei şi mişcările necontrolate ale propriului corp, transmitea veştile peste linii, “a ratat Crişan”, “intră Cârţu în locul lui Geolgău”, “corner, bate Balaci!”, apoi strigătele lui Domozină: “Negrilă şut gol! Gol! Goool! Goooool!” au ieşit cu forţa unei alarme aeriene din mica galenă şi s-au împrăştiat în laboratorul de biologie, iar toate sticlele şi borcanele din lume s-au făcut cioburi, căci clasa a VII-a B, asemenea tuturor claselor din România, indiferent de literă, a sărit în aer şi am rupt-o la fugă pe culoare şi ţin minte că Niţă, săracul, avea în curte galena încă în pumnul încleştat, iar două fire rupte îi atârnau sub pulpana hainei de uniformă, ca şi cum ar fi fost până atunci conectat la o baterie.

Politica sportului

Domnule Platini, nu prea vă pasă de sport. Poate chiar deloc.

Centenarul FRF arată că şefii FIFA şi UEFA pot fi închiriaţi cu ora, aşa cum Vanghelie plăteşte sume considerabile pentru a-l aduce la Romexpo pe Enrique Iglesias. „Avem toleranţă zero faţă de corupţie!” declară şeful UEFA în ţara unde arbitrii şi şefii lor circulă cu duba, când, de fapt, Domnia Sa ar fi trebuit să spună: „N-aţi mai avut de ani buni un fotbalist român transferat într-un campionat puternic. Nu aveţi nici măcar un stadion pentru concerte, darămite pentru un turneu final. Echipele româneşti sunt partenere de antrenament în cupele europene. Naţionala voastră e ciuca bătăilor în grupa de calificare pentru CM 2010. O echipă românească a fost în mod injust depunctată, cu largul concurs al preşedintelui FRF, ceea ce schimbă în mod nepermis ordinea în partea de sus a clasamentului. Ei bine, am venit să vă spun toate astea, acum au revoir, mai trec pe-aici când le veţi fi rezolvat”.

Privim spre primii 100 de ani de funcţionare ai Federaţiei Române de Fotbal, deşi mai degrabă următorul secol ar trebui să ne intereseze. Riscul major este ca, la capătul acestuia, să avem tot un „Mircea Sandu” la conducere, un „Platini” venit în vizită într-un loc despre care nu ştie mai nimic, un stadion aflat încă în construcţie, pentru un fotbal la pământ.

Apoi au venit cele două mesaje gemene trimise hidrei bicefale din fotbalului românesc, prezentate drept ameninţări cu moartea. „Domnule Sandu (n.a. respectiv Dragomir), nu uitaţi! Nouă ne pasă de sport. Poate prea mult”. E un mesaj la fel de periculos ca atacul naţionalei pe vremea lui Piţurcă. Începe tare, cu un semn al exclamării, urmează două-trei şuturi spre poartă şi totul se încheie cu un deloc ameninţător „poate prea mult”.

Aici e doar expresia lehamitei cu care-i privim pe respectivii (de aceea, reacţia „S-a ajuns prea departe” a lui Cornel Dinu poate fi pusă pe seama mirării respectivului domn că se pot spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte). Cine ar fi atât de nebun încât să organizeze, de pildă, o răpire? Nu s-ar trezi doar cu doi oameni pe cap, ci şi cu comisiile şi subcomisiile pe care aceştia le-ar crea în captivitate pentru a le pasa ulterior de la unul la altul.

Indiferent de cine le-a decupat şi fixat pe hârtie, aceste cuvinte spun un lucru extrem de adevărat: indiferent de naţionalitate şi de funcţie, celor care dirijează destinele sportului le pasă prea puţin de sport. Pentru ei, tot ce contează este politica sportului.

Perry McCarthy

“The Times” l-a denumit “cel mai ghinionist pilot al tuturor timpurilor”, iar recordurile sale din Formula 1 cu greu vor putea fi egalate.

La MP al Braziliei din 1992, când trebuia să debuteze în F1 pentru echipa unui producător de pantofi, Andrea Sassetti, s-a descoperit că licenţa de pilotaj îi fusese acordată din greşeală. 92-spainProblema s-a rezolvat pentru cursa din Spania, dar Perry a ajuns în ultimul moment la startul precalificărilor. După ce a intrat în cockpit, maşina i-a luat foc. Incendiul fiind stins, a demarat. “La ieşirea din garaj, am luat primul viraj prea strâns, pe următorul prea larg, dar am reuşit să ţin maşina sub control”, a povestit cu umor McCarthy. După 16 metri parcurşi pe linia boxelor, motorul s-a oprit, probabil din jenă (foto). Gurile rele spun că, de fapt, nici nu exista propulsor şi că mecanicii imitau din buze zgomotul acestuia, în timp ce pilotul împingea maşina cu tălpile, ca-n “Familia Flintstone”.

La Monaco, echipa i-a permis doar 3 tururi în precalificări. În Canada şi Franţa, motoarele nu au ajuns în timp util la circuite. În Marea Britanie, englezul a primit pneuri de umed pe pistă uscată. Furios, a imprimat 1.000 de tricouri cu mesaje de protest la adresa echipei. Un telefon dat patronului i-a arătat că nici măcar secretara acestuia nu ştia cine e “Perry McCarthy”. În Germania, nu a ajuns la cântarul oficial, la Hungaroring i-au dat drumul pe pistă prea târziu pentru a fi cronometrat. La Spa, în urma retragerii echipei Brabham, celor doi piloţi de la Andrea Moda li s-a dat dreptul de a participa direct în calificări …, dar Perry McCarthy a primit un monopost cu coloana volanului fisurată. După primul viraj, a fost victima unui accident care era să-l lase fără viaţă. Apoi, patronul a fost arestat şi Perry a rămas fără maşina atât de lentă, încât se spunea că o puteai depăşi alergând.

Metrii parcurşi la Spa şi cei 16 din Spania constituie, în mod oficial, cea mai scurtă carieră de pilot F1 a tuturor timpurilor. Asta nu i-a afectat buna dispoziţie. După MP al Franţei din 1992, văzând că maşina sa nu are motor, a dat fuga pe alt circuit şi a comentat cursa de F3000 pentru Eurosport. Autobiografia sa, “Flat out, flat broke” e plină de un umor devastator. Fragment: “Oare de ce sunt oamenii din Monaco atît de posomorâţi, de parcă ar fi stat două ore de vorbă cu un comis-voiajor? Poate că de-aia se organizează Formula 1 acolo: numai dacă le arăţi piloţii chinuindu-se la depăşiri îi poţi face să râdă”.

Ultima boacănă a lui McCarthy s-a petrecut în 2002, când, după două sezoane ale emisiunii TV “Top Gear” în care l-a întrupat pe misteriosul pilot de teste “Stig”, Perry a dezvăluit identitatea acestuia şi a fost concediat.

Roiul

Hiddink a gândit totul impecabil, asemenea unui criminal-artist din cărţile Agathei Christie. A tras glontele, apoi a şters amprentele, a tras uşa după el şi şi-a confecţionat un alibi. Câteva secunde şi scăpa.

Nu a greşit aproape deloc. Ce poţi să faci când te atacă un roi de albine? Te ascunzi într-o cameră etanşă. Barcelona e o rachetă cu angrenajele la vedere, punându-şi schema detaliată de funcţionare, cu punctele nevralgice încercuite, la dispoziţia oricărui sabotor. Fiecare meci mare pe care îl face o expune pericolului ca următorul adversar să se ascundă în spatele fricii de a o înfrunta în câmp deschis. Mă gândesc că în acea secvenţă memorabilă dinaintea finalului, Guardiola l-a felicitat pe Hiddink, propunându-şi ca, o dată cu înaintarea în vârstă, să lase apicultura pentru mult mai sigura ştiinţă a confecţionării betonului.

Hiddink a greşit doar faţă de propria echipă. O repriză din patru, aceasta a jucat minunat, în celelalte trei oamenii lui au fost puşi să aşeze saci de nisip în jurul careului. Unul dintre cei mai buni antrenori ai lumii a crezut prea mult în calcule inginereşti şi prea puţin în fotbal, uitând că e suficient ca o singură albină să dibuiască gaura cheii pentru a sfârşi înţepat.

Steaua – Dinamo. Sau Dinamo – Steaua

Nu intraserăm de mult în anii ’80, deci nu exista metrou şi nici televiziune color, Marcel Răducanu tocmai fugise din ţară, Lăcătuş încă nu venise la Steaua, iar la Dinamo tot mai juca Dudu Georgescu, jucătorul care se înălţa în careul advers ca un elicopter, a cărui magică performanţă nu a rămas atât câştigarea Ghetei de aur, cât faptul că, se zice, nu a luat un singur cartonaş galben în întreaga carieră.

În acei ani, fotbalul nostru, al copiilor din zona Obor, se juca „La Statuie”. Aşezată în Parcul Obor, pe un piedestal dreptunghiular întins, elevat la aproape un metru de sol, „Statuia” reprezenta răscoala de la 1907, un ţăran care înţepa aerul cu pumnul având la picioare trupurile unor oameni căzuţi în luptă (într-o seară din 1987, în locul cifrei „0”, de luni de zile absentă de pe soclu, cineva a scris „8”, într-un protest subtil şi plin de umor; a doua zi, zero-ul metalic a reapărut ca prin minune la locul lui).

Parcul Obor era un fel de bază sportivă. Pe atunci, călcarea ierbii nu devenise încă o problemă naţională şi bicicletele Pegas – cu „coarne” sau fără – roiau nestingherite. Practic, oricare doi copaci apropiaţi puteau alcătui o poartă şi peste tot erau terenuri de tenis cu piciorul desenate cu cărămida pe asfalt. Apă se bea de la o uzină de pe strada Avrig, dotată cu cişmea, dacă te lăsa portarul să intri.

Soclul statuii împărţea piedestalul în două terenuri inegale de fotbal. Cel mare era arena principală, situată în apropierea pasajului, şi multe mingi bune şi-au găsit sfârşitul acolo, ronţăite de tramvai ori transformate în elipse de câte un şofer care nu frâna la timp. Al doilea teren era rezervat „juniorilor” mai puţin talentaţi sau jocurilor fetelor de badminton şi „elasticul”, un al treilea fiind mai încolo, unde acum se află Primăria sectorului 2, un bazin secat având în mijloc o instalaţie pentru arteziană, care trebuia şi ea driblată.

În fiecare duminică, după etapă, pe „terenul principal” se juca „Steaua – Dinamo”. Sau „Dinamo – Steaua”, căci nu exista o echipă gazdă şi una vizitatoare, erau şase băieţi la şase, plus cam tot atâţia aşteptând pe soclul statuii şansa de a evolua în derby. Dintre vedete, ţin minte doi fraţi, unul titular incontestabil în echipa Stelei, celălalt la Dinamo, care din această cauză se aveau ca şoarecele şi pisica. Se foloseau porţi mici, făcute special pentru „derby”, dar mai important, exista un trofeu, şi nu mă refer la o vază oarecare, şutită din debaraua părinţilor. Era o cupă adevărată, cu capac, lucrată de unul dintre băieţi care făcea practica la nu-ştiu-ce uzină, pasată apoi la un altul, poate chiar din echipa adversă, care a făcut soclul, apoi un altul a lipit toartele. O săptămână, trofeul stătea acasă la căpitanul echipei învingătoare, după care era iar pus în joc. Au fost însă şi cazuri în care – ca în meciul adevărat -, cupa nu s-a acordat, pentru că o echipă s-a retras de pe teren, după îmbrânceli şi sudalme, acuzând arbitrul colectiv de fraude grosolane.

O dată cu anii, obiceiul s-a stins. Într-o duminică, pe când aşteptau în parc completarea echipelor, cu capetele întoarse spre blocurile ALMO de deasupra magazinelor Obor („Băi, l-ai sunat pe Gabi?”, „Da, a zis că vine, dar l-a trimis maică-sa la coadă la ulei”), componenţii unei selecţionate „Steaua – Dinamo” (sau „Dinamo – Steaua”) s-au încălzit cu nişte copii veniţi de nu ştiu unde din ţară cu autocarul în excursie.

În acea zi, crema fotbalului de la „Statuie”, băieţi cu fente, jambiere şi tricouri „oficiale”, a fost învinsă cu 12-1 de cîţiva copii încălţaţi în pantofii fraţilor mai mari, jucînd cu pantalonii suflecaţi, iar toată tradiţia derby-ului bucureştean s-a cam dus naibii.

Notă: fotografia e luată de aici.