Au început pe 6 aprilie 1893, la 21:24, în clubul Olimpic din New Orleans, luptându-se după regulile celui de-al nouălea marchiz de Queensberry, care introdusese mănuşile în box, separându-l de bătaie. Erau „Texas” Jack Burke, 60,3 kilograme de voinţă pură din Galveston, şi Andy Bowen, boxerul local înconjurat de enigma propriei rase, despre care nu s-a ştiut niciodată dacă era alb sau negru, pentru că adevărul pe care pielea fiecărui om îl strigă în cazul lui era ceva incert, ca un steag pe care nu se află nimic şi care totuşi flutură în văzul tuturor.

În primele 14 reprize, s-au lovit năprasnic, pedepsindu-se reciproc pentru îndrăzneala de a exista în acelaşi spaţiu, pe care numai unul trebuia să-l părăsească în picioare. La auzul gongului, porneau unul către celălalt ca două piese dintr-un orologiu de turn, împinşi de obligaţia veche şi inexplicabilă conţinută în măruntaiele lor de a se întâlni într-un loc anume şi de a se lovi. Apoi, pe măsură ce timpul trecea, croşeele, upercuturile şi directele au început să sece. La ora 3 din noapte,  Bowen avea o încheietură scrântită, Burke fracturi în ambele braţe. În ultimele reprize nu s-a mai putut puncta nimic: cei doi se târau până în centrul ringului, înfruntând fiecare nu atât adversarul, cât propriile dureri.

La 04:43, după 7 ore şi 19 minute, 110 reprize de box, doar ochii mai luptau din ei. Bowen şi Burke au rămas ţintuiţi pe scăunele, cu braţele răstignite pe unghiul drept al corzilor, iar meciul ce trebuia să ofere campionul mondial al categoriei uşoare s-a terminat nedecis.

Patru lupte şi un an mai târziu, într-un club de box aflat câteva străzi mai încolo, Andy Bowen avea să primească un pumn şi, într-o secundă, la contactul cu lemnul dur al scenei, steagul a coborât definitiv în bernă. 

Soon, One Morning: The Last Stand of Andy Bowen

(poezie din volumul “How the war in the streets is won”, de Gerald Lyn Early) 

“There was this sound like running milk,

Thick and white, cascading

On the ground in splashes, mixing

With the dirt and and turning dirty itself.

He thought it was like a kind of fallen light, falling

From some secret height in his mind, a failing light. Out.

Out it was. Out it was like that. But it was not light at all,

Just something like light: a running stream of milk,

Flowing in a wave like the arm of Buddy Bolden in a white suit,

An arm waiving to a crowd, a blurred arm, milky and rich

And running like white paint wet upon a picture or a fence.

He had fallen so quickly, dropped, that he was blinded by the white milk,

As if weakness were to be the only and final testament of his strength.

Beyong his fingers he sensed the bruised fruit upon the ground, pulpy things.

Blood popped from his ears, forming bubbles on his neck: more milk,

He thought, all the milk in me is coming out, falling from my fallen self.

And when someone over him called his name, he opened his eyes, astonished,

Betraying the rapture of seeing savannahs, the glowing milk of beatitude

Running like some endless sap over some endless land.

Such looking, he thought in his last thought, such looking,

I must get up again to get hit again to fall again to have the vision;

While the others stood over him, amazed completely by the wise eyes of the dead”.

Notă: despre Andy Bowen şi cel mai lung meci din istoria boxului cu mănuşi puteţi citi mai multe aici, aici şi aici.

Prea mult timp anexa de imagine a unui om consumat, Steaua a sfârşit prin a dobândi, ca o haină purtată zi de zi, forma stăpânului. Îmi amintesc partide palpitante jucate de Gaz Metan, CSU Otopeni sau Gloria Buzău, echipe retrogradabile, dar nu ţin minte care a fost ultima fază de fotbal oferită de Steaua, nu o centrare către o ţeastă răzleaţă din careu, ci o succesiune de atingeri ale mingii care să-ţi extragă o exclamaţie din piept şi să-ţi amintească de ce te uiţi la acest sport.

Poate că nu înfrângerea şi retrogradarea sunt marile eşecuri ale sportului, ci abandonarea dorinţei de a fi cel mai bun. Jucătorii au oferit senzaţia unor călători al căror autobuz s-a stricat, nevoiţi fiind să coboare şi să împingă sub supravegherea şoferului. Ştiţi însă cum e în astfel de cazuri, când nu ţii neapărat să ajungi undeva: te ascunzi în spatele strădaniei celorlalţi, mimând efortul, te gîndeşti că imboldul umărului tău oricum nu prea contează şi că, dacă apeşi prea tare, rişti să ţi se impute vreun detaliu desprins din caroserie. A rezultat o echipă de mijlocul clasamentului, nici trăgând la titlu, dar nici ameninţată de retrogradare, un actor de fundal distribuit în rol principal, care-şi spune replica monoton, apoi pleacă la o ciorbă. În cazul în care memoria colectivă va păstra o imagine din această perioadă nefericită a Stelei, nu va fi vreo grimasă de frustrare de după o ratare, ci veşnica aranjare a bentiţei deasupra unei priviri goale.

Dacă s-ar scoate trofeele din recent inauguratul muzeu şi s-ar aşeza pe gazon, îmbrăcate în tricouri, tot ar fi şanse să joace mai bine, pentru că şi în piepturile de tinichea se mai păstrează urma unui ecou.

Era o mustaţă de om cu nume simfonic, de nici un metru şaizeci, căruia batista înnodată pe creştet aproape că-i dubla greutatea, însă lui Dorando Pietri, plăcintar din regiunea Emilia-Romagna, îi cânta în piept o întreagă orchestră.

Pe 24 iulie 1908, a atacat „andante” uvertura maratonului olimpic din Londra, crescând pe parcurs ritmul la „allegro”. La kilometrul 32, când a trecut pe locul doi, alămurile interioare susţineau un tempo „vivace”, iar cu 2,5 kilometri înaintea finalului, un Dorando „molto vivace” l-a depăşit pe liderul cursei. Apoi, instrumentiştii au tăcut pe rând şi, la intrarea pe stadion, italianului îi sufla în piept doar curentul de aer al ultimei foi de partitură întoarse pe stativ.

Ce a urmat a fost Chaplin avant la lettre. Epuizat şi derutat de strigătele celor 75.000 de spectatori, micuţul mustăcios a luat-o clătinându-se în direcţia greşită. „Nu pe acolo!”, a urlat tribuna şi Dorando a căzut pentru întâia oară, fiind prins în braţe de doctorul întrecerii. Îşi va fi amintit în acele clipe de prima cursă, disputată la 19 ani, când, în salopetă de lucru şi pantofi, a ieşit din atelierul în care lucra ca ajutor de cofetar şi s-a aşezat la start, trecând apoi primul linia de finiş înaintea unui celebru alergător italian. Ori de abandonul cauzat de epuizare din 1906, de la Olimpiada din Atena, când conducea cursa şi avea 5 minute avans.

Va fi auzit în minte vocea mamei: „Dacă nu vei putea învinge, cedează”, dar şi pe cea a omului din tribune, care, în tăcerea coborâtă brusc peste stadion, a strigat: „Pentru Dumnezeu, opriţi-l! Moare!”, cuvânt care a trecut apoi din piept în piept şi poate că tocmai acest „Moare!” l-a făcut să se trezească la viaţă, pentru că tot timpul cursei îşi repetase în cap „Vincerò o morirò”, victoria pe stângul, înfrângerea pe dreptul, deci nu trebuia decât să calce pe moarte încă 334 de metri, adăugaţi de organizatori traseului normal pentru a aşeza linia de finiş în faţa Reginei. Aproape fără puls, plăcintarul i-a străbătut căzând de alte trei ori, fiind de fiecare dată repus pe picioare ca un copil ce învaţă să meargă.

Şi până la urmă nici n-a învins, nici n-a murit. Deşi a rupt cu pieptul panglica, sprijinul primit i-a adus descalificarea, iar Dorando Pietri s-a ales doar cu o cupă simbolică de la o regină ce se simţea uşor vinovată.

Notă: despre Dorando Pietri mai puteţi citi aici, aici şi aici.