Specia ocrotită

E vremea mitocăniei tolănite în studiourile TV, a biografiilor râncede de golani, developate cu un aer mândru la îndemnul realizatorilor şi însoţite de rânjetul lor încântat, iar această omniprezenţă transformă uneori pielea într-o platoşă groasă ca şoriciul.

E ţara fraţilor şi a verilor, în care erorile umane sunt mitologizate la televizor, în care o arestare te sanctifică, iar o anchetă DNA îţi dă certificat de invulnerabilitate. În fotbalul românesc, bolile sunt întărite prin tratamente de suprafaţă, nu există o piaţă liberă a concurenţei, ci o luptă între tumori pentru lărgirea sferelor de influenţă, în care „ori eşti cu noi, ori împotriva noastră”, în care „îţi distrugem reputaţia, dar nu e nimic personal”. Aici, comisionul îţi oferă nu doar averi considerabile, ci şi garanţia dreptului de veto. Intermediarul este adevăratul stăpân: el poate muta jucători ca pe nişte jetoane de la un club la altul ori să-i umilească pe cei care nu trăiesc în habitatul său natural off-shore.

Căci nu de Sabău e vorba aici, de competenţa, religia sau greşelile acestuia, nici măcar de valoarea sa profesională, ci de această formă malignă de putere care se manifestă violent ori de câte ori teritoriul cucerit prin şantaj şi împărţire de pradă îi este încălcat. Şi nu „Ham miau” ar fi trebuit să titreze Gazeta Sporturilor pe prima pagină, referindu-se la Sabău ca la un „căţeluş-motan”, ci o altă onomatopee. Pentru că eşecul nu este al lui Ioan Ovidiu Sabău: el e doar un om care a zis „Nu”, refuzând să intre în troaca unor vieţuitoare ce au fost declarate specie ocrotită pe micile ecrane.

Sam Langford

Nu-i vedea. Auzea doar vâjâitul coşmarurilor învelite în piele îndreptându-se spre tâmplele sale, dar, de cele mai multe ori, el dădea stingerea în ring. Lumina i-a părăsit ochiul stâng în 1917 şi, cinci ani mai târziu, cataracta i-a lăsat în dreptul numai umbre. În 1924 intra totuşi în sala în care se antrena campionul mondial al greilor, Jack Dempsey, cerând să lupte cu acesta. Avea 41 de ani, 11 kilograme mai puţin decât Jack şi era aproape orb. Dempsey a refuzat, explicând apoi, peste ani: „Singurul om de care m-am temut a fost Sam Langford, pentru că m-ar fi aplatizat”.

Revista Ring, „Biblia boxului”, l-a aşezat pe locul 2 în topul celor mai buni pugilişti ai tuturor timpurilor, după Joe Louis. Avea o deviză simplă – „nu-l lăsa pe ăl’lalt să-ţi facă ce-ar vrea” -, doar 1,7 metri înălţime, dar şi un spate lat de un metru şi braţe incredibil de lungi, la capătul cărora erau montate două bombe ce găseau bărbia adversarului cu uşurinţa cu care fulgerul descoperă metalul.

Intrând în ring în cea de-a opta rundă a unui meci, şi-a ciocnit mănuşile cu adversarul. „Sam, nu-i ultima repriză!”, a spus acesta uimit. „Fiule, pentru tine e”, i-a răspuns Langford şi în câteva secunde s-a ţinut de cuvânt, aşa cum a făcut şi în cazul unui alt oponent, căruia i-a arătat în ring locul unde îl va doborî. După ce un jurnalist a scris că un adversar de-al lui merita victoria, la revanşă Sam i l-a aruncat, dintr-un pumn, peste corzile ringului, drept în poală: „Ia-ţi campionul!”.

Forţa, îndemânarea şi culoarea pielii l-au transformat într-un paria. Înfrânt în singurul meci de titlu mondial pe care l-a susţinut, i s-a refuzat apoi orice şansă, la orice categorie. A fost silit să lupte de zeci de ori cu boxeri negri, pentru ca albii să fie feriţi de izbitura pumnilor săi, a fost nevoit să se lase învins în ring pentru a avea ce mânca.

„Nu trebuie să-i plângeţi de milă bătrânului Sam”, i-a spus ziaristului care l-a descoperit, cu puţin înainte de a muri, singur, sărac şi orb, într-un azil. „Am purtat peste 600 de lupte şi fiecare din ele a fost o plăcere”.

Astăzi, domeniul SamLangford.com, ani de zile aflat în posesia urmașilor, este de vânzare.

Notă: despre Sam puteţi citi aici, aici şi, de ce nu?, aici.

Ţara fără sport

Născut cândva din dorinţa de a-l depăşi pe celălalt, ţinând cont de coduri scrise şi nescrise, sportul a devenit azi, în România, nevoia de a-l pocni pe adversar şi, mai ales, de a fi prezentat la televizor şi în ziare ca un învingător.

Preşedintele ţării declară că „Fără intervenţia DNA din acest sfîrşit de campionat, Unirea nu ar fi luat titlul”. Iată cum corectitudinea apare în discursul primului om din stat nu ca o condiţie necesară, de neocolit, pentru organizarea unei competiţii sportive, ci doar ca o consecinţă, o întâmplare fericită, pentru care, subtextul e limpede, ar trebui să-i mulţumim mai ales Domniei Sale. Într-o lume normală, declaraţia lui Băsescu ar fi fost o insultă pentru oamenii Unirii Urziceni. La noi, este jumătatea tristă a unui adevăr.

Şi iată o nouă dovadă de orbire colectivă. Campionatul s-a terminat miercurea trecută, însă numai joi am aflat ordinea finală din clasament. Cel puţin aşa credeam, întrucât, după o săptămână, încă nu ştim dacă FC Argeş va fi retrogradată sau nu. Este normal? Nu. Ceea ce ni se prezintă ca fiind acţiunea braţului lung şi drept al legii este, de fapt, o paralizie a sistemului, care doreşte să ne facă să credem că poate acţiona în timp ce stă cu mâinile în sân. Ce s-ar întîmpla dacă ancheta DNA în cazul Penescu ar dura zece ani? Am ţine campionatul pe „hold” toată această perioadă?

În acest vălmăşag de amânări, în miezul acestui simulacru colectiv de justiţie sportivă, exact ideea de sport a dispărut. Toate graniţele sunt traversate constant, întrucât încălcarea legii a devenit noua lege. La noi, întâi au înflorit patima şi interesul, care au ucis aproape instantaneu plăcerea, e ca şi cum ai deveni alcoolic fără ca măcar să parcurgi etapa în care apreciezi gustul unei băuturi bune. În aceste condiţii, într-o ţară părăsită de norme şi de oameni care să le apere, publicul e practic invitat pe scenă să-i bumbăcească pe sportivi şi să le ia locul. Când suporterii năvălesc pe teren, poate că nu dorinţa de a protesta sau de a lovi îi mână în primul rând acolo, cât mai degrabă nevoia de a fi la televizor, teatrul de operaţiuni al celor invulnerabili. Acolo s-au născut personaje ca Becali şi Borcea, acolo şi-au demonstrat rezistenţa în faţa legilor, acolo şi-au clădit mirajul din vorbe multe şi proaste, aşadar acolo e sanctuarul unde orice fărădelege se iartă.

Mai sunt câteva săptămîni de eforturi mediatice, până când vom avea şansa să ştim măcar numele campionilor politici, iar DNA se va putea retrage ca o mâţă grasă şi leneşă, care nu a prins nici un şoricel, dar care a descoperit rezervele de hrană concentrată.

Bobby Orr

Traversa patinoarul cu graţia şi forţa pârâiaşului care-şi croieşte drum printre bolovani şi rădăcini, pierzându-şi adversarii într-un menuet ale cărui ritm şi mişcări el le stabilea. Crea senzaţia că se născuse şi crescuse pe gheaţă, iar ceilalţi făceau de-abia atunci primii paşi pe suprafaţa ei înşelătoare.

Robert Gordon Orr a dăruit hocheiului acea latură senzuală fără de care acesta nu ar fi un sport cu adevărat bărbătesc, aşa cum o vioară, pentru a zămisli un sunet pur, are neapărată nevoie de o formă feminină. Un coechipier povestea cum, în miezul unei astfel de năvale, Bobby şi-a pierdut mănuşa, după care, controlând în continuare pucul cu crosa, şi-a curbat la maximum traiectoria şi a recuperat-o – ca şi cum important nu ar fi fost golul, ci integritatea gestului şi a fiinţei din care acesta ia naştere – şi a înscris. Mânuia crosa cu uşurinţa cu care noi folosim lingura pentru a scoate o rondea de morcov din supă. Pucul circula şi pe sub gheaţă, pentru că uneori îl vedeai pe Bobby, la capătul unei volute, cu spatele la poartă, iar plasa se scutura inexplicabil, ca-n acea scamatorie prin care copiilor li se extrage moneda din ureche.

Da, se juca pe gheaţă în toate modurile posibile, atingând deseori forma de sinceritate supremă a jocului: bătaia. În doar 8 ani de carieră în NHL, s-a bătut mai mult decât legendarii Howe, Gretzky şi Lemieux la un loc, căci, „credeţi-mă, nu era unul care să dea când şi când, între respiraţii, se bătea cu ambele braţe, cu tot corpul”, după cum spunea unul dintre foştii săi adversari.

În această risipire continuă, ceva trebuia să cedeze. În cazul lui, au fost genunchii şi, în 1978, la numai 30 de ani, dobândind trista inutilitate a unei flori cu tulpina frântă, care-şi conţine încă parfumul şi puterea de seducţie, dar e incapabilă să mai stea dreaptă în vază, s-a retras.

Nota 1: despre Bobby Orr mai puteţi citi aici, aici sau aici.

Nota 2: Fotografia, considerată drept cea mai cunoscută din istoria hocheiului, îi aparţine lui Ray Lussier. Redă momentul golului decisiv înscris de plutitorul Orr, în meciul dintre Boston Bruins (echipa la care juca Orr) şi Saint Louis Blues, din finala Cupei Stanley, 1970.

„Băiatu’ lu’ tata”

Naţionala nu aştepta un Darth Vader, un salvator de neam, un ctitor de bisericuţe sau un autor de declaraţii ironice, ci un om normal.

Ultimul interviu al lui Gabriel Tamaş explică, într-un fel, sfârşitul de campionat. Problema nu constă în faptul că fotbalistul ar fi băut ţuică înaintea meciului cu Poli Iaşi, ci mai degrabă în liniştea jignită cu care explică felul în care nedreptăţile vieţii se abat doar asupra lui.

Deseori, jucătorul român e un om aflat într-o gară, care fumează o ţigară în timp ce trenul lui pleacă încet, iar el mai trage cîteva fumuri gândindu-se că poate oricând sări într-unul dintre vagoane, până cînd ultimul vagon trece deja pe lângă el cu o viteză deja considerabilă şi de-abia atunci, eventual, omul nostru îşi aruncă ţigara şi începe să fugă. Cînd te trezeşti într-o dimineaţă şi sesizezi, de-abia atunci, că nu mai poţi ajunge la antrenamentul echipei, înseamnă nu doar că ai pierdut un tren, ci că doar întâmplarea te va mai face să ajungi la timp în gară, când bioritmul tău se va potrivi, în mod norocos, cu „Mersul trenurilor”.

Unde am mai văzut acelaşi aer amar de demnitate ultragiată, materializat în declaraţii ironice oferite camerelor de luat vederi? Acum câteva săptămîni, la Mircea Rednic, când a explicat de ce el n-avea nici o şansă de a deveni selecţioner în faţa „băiatului lui tata”. Aici nu e vorba însă de filiaţie, ci de obişnuinţa, în cazul lui Rednic, de a căuta scuze înaintea soluţiilor şi de a lua măsuri când este prea târziu, model comportamental care li se transferă şi celor din subordine.

Un creator îşi va modela întotdeauna opera, indiferent că este un ulcior sau o echipă de fotbal, după chipul şi asemănarea sa. Naţionala lui Piţurcă devenise speculativă, cinică şi tristă, singurul lucru pe care-l mai aşteptam de la ea era să încerce de câteva ori să nimerească beregata adversarului, după care să se retragă în întunecimile careului propriu. Dinamo a avut titlul în buzunar, până când antrenorul n-a mai fost capabil, după excelenta partidă câştigată în faţa Rapidului, să-şi adune echipa pe terenul de joc. E oare o întâmplare că o grupare construită din intrigi de tip bizantin s-a fărâmat, distrusă exact de forţele care ar fi trebuit să o păstreze intactă?

Naţionala nu aştepta un Darth Vader, un salvator de neam, un ctitor de bisericuţe sau un autor de declaraţii ironice, ci un om normal, gen greu de găsit zilele acestea în România, un individ care să vrea să-şi facă meseria. Selecţionata condusă de Răzvan Lucescu va pierde meciuri şi, probabil, calificări. De un lucru sunt însă convins: mereu va fi formată din 11 oameni capabili şi dornici să joace fotbal. Şi nu partida cu Lituania mă face să afirm acest lucru, nici moştenirea genetică a lui Mircea Lucescu, ci, în primul rând, meciurile Braşovului.

Tibi

Primul meci din “perioada Răzvan Lucescu” alungă acea senzaţie pe care fostul selecţioner ne-a lăsat-o: că în România s-au terminat variantele şi că titularii – cu excepţia, când şi când, a unui implant – sunt bătuţi în cuie.

Schimbarea cea mai importantă e însă cea din zona închizătorilor, unde a revenit Tibi Ghioane, mult timp ţinut în mod nedrept în afara circuitului echipei naţionale din cauze obscure, fostul selecţioner preferând varianta dansului chinuit al lui Ovidiu Petre sau reconvertirea lui Chivu pe un post care nu-i convine. E posibil să mă înşel, însă în spatele acestui 4-4-2 folosit de Răzvan se ascunde uneori ideea acelui 4-1-4-1 fabulos al Spaniei, cu un singur închizător şi patru mijlocaşi dinamici. Este o partitură dificilă pe care Ghioane, cel mai bun jucător al partidei cu Lituania, e însă capabil să o susţină.

Am văzut dublare promptă, deplasare în teren, relaţii de joc formate neaşteptat de repede şi, mai ales, presing făcut de trei sau de patru jucători. Cei unsprezece titulari, veniţi de la unsprezece echipe diferite, au oglindit de data aceasta nu interesele vreunui agent de jucători ori fixaţia unui antrenor, ci şansa de a merge mai departe a unei selecţionate naţionale.