He Junquan

Când s-a apropiat de capătul bazinului, şi-a repezit ca un taur creştetul spre suprafaţa dură, într-una din sutele de curse încheiate cu teribile dureri de cap sau de spate. Principalul lui adversar din finala de 50 de metri spate de la Jocurile Paralimpice din 2008, Daniel Dias, l-a depăşit totuşi cu 0,15 secunde. Brazilianul avea însă braţe. El nu. Continue reading →

Mulţumiri Realului!

Punând la bătaie sume imense pentru transferuri, clubul madrilen va rezolva de unul singur criza mondială.

În cei şase ani de contract, Cristiano Ronaldo va fi plătit de Real, în medie, cu 445.000 euro pe săptămână. Pentru a înţelege dimensiunile sumei, să nu spunem că fiecare secundă de existenţă a portughezului – Dumnezeu şi departamentul de marketing să-l ţină apt de joc! – valorează aproximativ 0,74 euro, ci că Ronaldo şi-ar permite, doar din remuneraţie, să o delege pe Monica Ridzi în a-i organiza în fiecare zi lucrătoare o festivitate la Costineşti.

De-a dreptul impresionantă e suma de transfer: 93 milioane de euro, adică mai mult decât intrările anuale la bugetul de stat din Sierra Leone. Kilogramul de „Balon de aur” s-a dat, aşadar, aproape cu 1,24 milioane de euro şi pentru că tot ne-am referit la metalul preţios, un site ne dezvăluie că minunea portugheză valorează de 57 de ori mai mult decât greutatea sa în aur, plus minus lănţişorul de la gât.

În aceste condiţii, cred că marii fotbalişti ar trebui cotaţi individual la bursă, să participe activ la circuitul financiar al lumii. Două goluri şi o pasă de gol în Liga Campionilor să poată duce la ieftinirea barilului de ţiţei. Este posibilă şi introducerea unei monede naţionale pentru ţări cu populaţia de un om. Va fi suficient ca „Daily Express” să titreze „Ronaldo beat mort aseară la Ibiza” şi „ronaldul” va scădea vertiginos în faţa mai stabilei monede „kaka”.

Din leafă, Drogba şi-ar putea cumpăra ţara natală, rezolvând nu numai deficitul bugetar din Coasta de Fildeş, ci şi aducând statul respectiv la stadiul de superputere financiară zonală. Asta dacă nu-i va trece şi lui Essien prin cap acelaşi lucru, cu învecinata Ghană, iar discuţiile despre geopolitica ţărmului vestic african se vor purta în vestiarul lui Chelsea.

Slavă patronilor care nu se dau bătuţi în faţa recesiunii, dezmorţind marile circuite financiare! Realul va începe turneele de promovare intergalactice, când, de pildă, adolescenţii cu şase picioare de pe planeta Lao se vor înghesui să-şi cumpere ghete ca ale lui Ronaldo. De aceea, e logic ca Florentino Perez să-i ceară sponsorului producător de echipament sportiv dublarea sumelor alocate. Astfel, puştiul thailandez care înşurubează crampoane în ghete şi doarme cu afişul lui Cristiano deasupra patului va învăţa că, pentru a reuşi în viaţă, asemenea idolului său, va trebui să muncească de două ori mai mult pentru aceiaşi bani.

Un miliard de euro clauză de reziliere, iată ceva care, în miez de criză, ne face să visăm! Nu putem decât să sperăm că marele circuit al banilor îl va dezmorţi şi pe cel mic, deci Mitea va putea pleca în Turkmenistan, pe cât mai multe găleţi cu scoici.

Stuart Baker-Brown

Mult timp a stat pe o canapea, dorindu-şi ca îngerii să coboare şi să-l ia. Dar nu erau îngeri, doar voci, gânduri şi imagini se năpusteau asupra lui, aruncându-şi fructele dulci-otrăvite peste cîmpul păzit de-o sperietoare înfricoşată.

În 1996, Stuart Baker-Brown a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Ani la rând, nu a purtat ceas, nici n-a suportat vreunul în preajmă, „simţeam că timpul m-a uitat, că nu am niciun rol în trecut, prezent sau viitor”. Pe străzile Londrei, magazinele se preschimbau sub ochii lui în prăvălii din secole trecute, iar vântul suflând printre frunze îl făcea uneori să plângă în hohote, de teama extratereştrilor care urmau să apară.

În 2001, un nou medicament i-a îmbunătăţit starea şi atunci s-a decis să urce pe vârful Everest, înfruntând nu doar un munte, cel mai înalt, al tuturor, ci şi propria Golgotă. Era, probabil, un tablou ciudat: un om de 160 de kilograme, urmat de doi şerpaşi şi de zeci de năluci, într-o ascensiune ştiută de toţi ca fiind imposibilă.

A făcut o a doua încercare în toamna anului 2008, când, pentru a putea respira, şi-a înjumătăţit doza de medicamente. A văzut zei de piatră încruntându-şi sprâncenele de gheaţă înspre el, un vultur bărbos i-a dat nesfârşite ocoluri şi, stând în cort, la 6.000 de metri, simţea cum leopardul zăpezii îi pândeşte somnul. A urcat, sperând că în vârful acestei lumi toate realităţile – a lui?, a celorlalţi?, a nimănui? – devin una, pe care s-o parcurgă liniştit, rotindu-şi privirea într-un cerc nesfârşit, …

… asemenea cercului pe care secundarul ceasului din bucătăria domnului Baker-Brown îl bate azi cu pasul uniform, al lui, al celorlalţi, al tuturor.

Notă: Tabloul de mai sus îi aparţine lui Stuart şi se intitulează “Muntele Schizofrenia”. Dedesubt este un extras din filmul “A Tale of Two Mountains”, realizat de colegul de expediţie al lui Stuart, Martin Birdland.

Despre Stuart Baker-Brown mai puteţi citi aici, aici, aici şi aici.

O ţară de judecători

„Cazul Gică Popescu” e una din miile de intrări într-un labirint fără ieşire, în miezul căruia e aşezată o bucăţică de brânză. Ceea ce primim însă cu adevărat, o dată cu acest cadou otrăvit, nu e bucăţica de brânză, ci chiar configuraţia încâlcită care ne desparte de ea. Iată-ne după ce am făcut un pas mititel în direcţia în care teoretic, se află adevărul, crezând că ştim mai mult, fiind de fapt din ce în ce mai departe.

Cea mai sigură metodă de autoprotecţie, peste ani, a Securităţii nu a fost zăvorârea dovezilor sub lacăte groase, ci aruncarea, din când în când, a unui indiciu, aşa cum un urmărit într-o piaţă aglomerată nu trebuie decât să lase în urmă un pumn de monede pentru a scăpa. De aceea în jurământul rostit în faţa instanţei se cere „adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul”: o unghie de adevăr poate fi mai rea decât minciuna. Este o inversare a homeopatiei, unde otrava în doze mici ajută la însănătoşire. Aceste adevăruri mititele şi incomplete, spuse cu mare întârziere, devin un fel de leac pervers, care nu numai că nu vindecă, ci şi ajută boala să se eternizeze. Marele succes profesional al Securităţii a fost nu să organizeze reţele complicate de turnători şi colaboratori, ci să ne inducă plăcerea, peste timp, de a colinda prin labirinturile morale, transformând darea unui verdict într-un reflex condiţionat. Nu a dorit, asemenea diavolului, să ne convingă că ea nu există, a dorit şi a reuşit să ne convingă că „adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul” nu se poate afla.

Aşadar, nu m-aş concentra asupra lui Gică Popescu, ci asupra noastră, adevăraţii subiecţi ai acestui experiment. În ultimele zile, reacţiile vizavi de chestiune, exprimate în spaţiul public, au fost de la „Ce dacă a turnat? Nu mă interesează!” pînă la „Acum se vede cu adevărat cine e Gică Popescu!”. În unele ziare, redactorii au realizat studii grafologice, ca şi cum unui anestezist i-ar fi suficiente orele petrecute în sala de operaţii pentru a fi capabil să realizeze un transplant. Alţii au adus în discuţie, într-un mod la fel de irelevant, trofeele obţinute de jucător în cariera sa sportivă. Avem „miliţii spirituale” – ce combinaţie nepotrivită de cuvinte! -, aşa cum pe vremuri URSS era „bastionul păcii”, avem instanţe morale şi aproape aproape deloc justiţie, avem foşti urmăriţi deveniţi acum prieteni cu foştii urmăritori, într-o stranie frăţietate ce aminteşte de arca lui Noe. Atunci, oaia şi lupul îşi amânau însă lupta instinctuală în numele supravieţuirii generale. La noi, după douăzeci de ani de mutaţii şi graţie noilor tehnologii de prelucrare a adevărului, deja poartă aceeaşi blană.

Paneth Farkas

„Ping”, spunea mingea la întâlnirea cu lemnul mesei, „pong” replica paleta, aruncând fragila căpăţână de celuloid înapoi peste fileu. Era primul schimb al meciului dintre polonezul Alojzy Ehrlich, numărul 2 mondial, şi românul Paneth Farkas, la CM de tenis de masă, Praga, 1936. „Mai degrabă îmi va pica braţul drept decât să atac”, declarase Ehrlich, „Regele cioplitorilor”, a cărui paletă mare şi grea îi tăia mingii tot entuziasmul. „Pot să rezist”, s-a gândit românul şi, pe măsură ce trecea timpul, mingea se înălţa, fiecare invitându-l pe celălalt să tragă, ambii ştiind însă că a câştiga punctul prin atac ar fi însemnat, de fapt, înfrângerea în războiul nervilor. Şi-au căutat amândoi reverul, cu o răbdare încremenită ce putea să ţină pînă la sfârşitul timpului, până când Ehrlich a fost nevoit să treacă paleta în mâna stângă.

Nici glumele polonezului, nici partida de şah pe care acesta a început-o, cu tabla aşezată pe o masă vecină, nici îmbucăturile acestuia dintr-un cîrnat, nici măcar coaja de banană care a aterizat la un moment dat pe fileu nu l-au extras pe Paneth din actul său migălos. „Cu fiecare minge, Paneth parcă se strângea, asemenea unui robot cocoşat”, a scris unul dintre martorii celui mai lung schimb de mingi din istoria tenisului de masă. Două ore şi douăsprezece minute i-a luat punctului să se nască, răstimp în care mingea a trecut de peste 9.000 de ori peste fileu, iar doi arbitri s-au schimbat, din cauza durerilor de ceafă. Doar o lovitură întâmplătoare a lui Ehrlich cu muchia paletei, care a trimis mingea spre forehand-ul lui Paneth, a încheiat punctul. Apoi, aflând că echipa României se calificase în finală, în urma partidelor de la celelalte mese, românul a pierdut meciul în douăzeci de minute.

Amândoi erau evrei şi au pătimit din acest motiv. Ehrlich a ajuns la Auschwitz, unde a scăpat de duşurile de gazare doar pentru că soldaţii nemţi l-au recunoscut pe marele campion şi i-au cerut să-i înveţe tenis de masă. Paneth a evadat de trei ori din „trenurile morţii”, care aveau aceeaşi destinaţie, întorcându-se acasă, la Cluj, unde şi-a aşteptat inutil familia.

Ehrlich a murit în 1992, iar marţea aceasta, la 92 de ani, antrenorul emerit şi multiplul campion naţional Paneth Farkas s-a stins şi el. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi şi să-i lase să-şi continue meciul.

Notă: prima fotografie îl reprezintă pe Paneth Farkas şi e luată de pe coperta cărţii scrisă de Domnia Sa, „Planeta şi paleta”. Cea de-a doua îl reprezintă pe Alojzy Ehrlich, pe când era jucător activ.

Despre „mingea fără sfârşit” mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Arta veşniciei la Dinamo

Fotbalul românesc are un cult pentru interimari. Fie că e antrenor ori director tehnic, asistent de masor sau responsabil cu presiunea în pneuri a roţilor de la autocar, interimarul e singurul om care poate asigura trăinicia sistemului şi progresul clubului. Titularii postului? Nu, ei vin să rămână definitiv şi pleacă imediat.

E mai puţin important să ai un antrenor bun, care să construiască o echipă, cât un interimar de nădejde, care s-o cârpească. De pildă, Rapidul îl are pe Hizo. La Steaua, e posibil ca Pedrazzini să asigure un provizorat două, prin telefon, mail sau SMS de la Palermo. Niciun club nu a transformat însă perioada de trecere într-o artă a veşniciei ca Dinamo.

Organigrama clubului din Ştefan cel Mare e în sine o enigmă, ca un cub al lui Rubik cu toate pătrăţelele de aceeaşi culoare, o soluţie perfectă în orice conjunctură. Vizual, putem decela doar două niveluri: cei care se bucură în zona băncii de rezerve şi cei care o fac în spatele termopanelor. Mai departe, intrăm în beznă. Puteţi spune, fără să aruncaţi o privire pe foaia de ziar, pentru ce post au concurat Tică Dănilescu şi Ionel Ganea? Pentru ce funcţie e luat în calcul Dinu Gheorghe? Care este poziţia lui Cornel Dinu? La ce drepturi şi îndatoriri renunţă Borcea şi care vor fi noile sale drepturi şi îndatoriri?

În privinţa antrenorilor, un lucru e clar. Andone, Ion Marin, Florin Marin, Rednic, Mulţescu şi alţi câţiva se rotesc între ei, dar la capătul tuturor şirurilor se află Cornel Dinu, care atinge performanţa maximă în domeniu: poate asigura provizoratul oricărui post, de la antrenor spiritual până la manager filosofic. Îmi imaginez că lucrurile se petrec aşa: acţionarii joacă în fiecare dimineaţă „În Oceanul Pacific / a intrat un peşte mic …”, Turcu e păcălit o dată, de două ori, dar până la urmă se prinde şi el că nu poate fi eliminat de fiecare dată. Se ajunge la o concluzie, se ia o decizie, apoi apar fraţii şi zic: „Nu, altfel luăm cu noi jumătate din echipă”.

Atunci, pe fondul „Muzicii apelor” a lui Händel, cerul etajului superior se deschide şi apare Mister, învăluit în aroma fină a spiritului, materializată printr-o butadă referitoare la vizigoţi. Avertizaţi, jucătorii scot din raft cărţile de semiotica degajării şi dicţionarul român-român, care nu au apucat să se prăfuiască, şi se pun pe tocit. Mister ia loc în tribune şi supervizează un antrenament, poate chiar două. Lucrurile încep să se lege. Apare apoi noul antrenor principal, de fapt un mai vechi antrenor principal, şi, o dată cu el, vine şi acea emulaţie atît de necesară pentru motivarea jucătorilor: în faţa unei mai vechi cunoştinţe, băieţii se relaxează. Se mai compune o manea, Cornel Dinu aruncă un avertisment obscur, din lumea principilor protestanţi, dar investitorii, fascinaţi de cele opt victorii la rând, declară că merg pe mâna antrenorului până la moarte.

În alte câteva etape, la primele înfrângeri, toţi cei vaccinaţi cu „injecţia letală” a dinamovismului turbează brusc. Fraţii iau jumătate de echipă, o transferă în China, Ucraina şi Rusia, aducând în loc cealaltă jumătate de echipă, care suferă de dorul de casă. E concediat antrenorul. Se aude „Muzica apelor” …