O căutare pe varianta românească a Google cu numele de „Istvan Kovacs” îl află pe antrenorul naţionalei de polo de-abia pe pagina a doua, la cel de-al 12-lea rezultat. Până acolo, primim informaţii despre un personaj din fotbal. Şi nu este vorba despre regretatul Ştefan Covaci, ci de un arbitru. Pe www.gsp.ro, polo-ul apare la categoria „sporturi”, subcategoria „altele”. Din acelaşi mimetism ipocrit caracteristic ziaristului român, scriu astăzi primul articol despre polo în 14 ani de presă sportivă.

O altă statistică interesantă ne informează că doar în zona Budapestei sunt 350 de bazine, în timp ce Bucureştiul are unul singur. De obicei, în orice loc normal din această lume, există o ordine firească a lucrurilor. Întâi creezi condiţii, apoi apar rezultate. În România algoritmul performanţei e revoluţionar: aştepţi să răsară din piatră seacă rezultatele, apoi nu creezi condiţii. Intervin aici noţiuni manageriale moderne legate de eficienţă: dacă tot ai obţinut rezultate fără să investeşti, înseamnă că se poate, deci orice ban dedicat pe viitor ar fi o îngrozitoare risipă.

Să luăm cazul unui săritor în apă, aşa cum este Constantin Popovici, care a obţinut locul al optulea la recentele Campionate Mondiale. În absenţa apei, el e doar un „săritor”. Factorii decizionali i-au asigurat trambulina, iar pe ceilalţi zece metri rămaşi din probă sportivul trebuie să se descurce, doar nu va face statul toată treaba.

Dacă descompunem în factori esenţiali noţiunea de „bazin”, lăsând la o parte cerinţele legate de luminozitate, umiditate sau temperatură ale sălii, rămâne doar o groapă plină cu apă. Se pare că avem numeroase probleme în a realiza aşa ceva. În primul rând, e greu să convingi doi atomi de hidrogen să se combine cu unul de oxigen. Operaţiunea e dificilă, tehnologiile scumpe şi se desfăşoară doar în laboratoare de ultimă generaţie. La fel se întâmplă şi cu betonul, pentru care, în afara apei, ai nevoie de materiale rare: pietriş, nisip şi ciment. După turnare, aştepţi câteva zile să se întărească. Este posibil, totuşi, ca forurile noastre să aştepte întâi – timp de câţiva ani -, întărirea betonului, pentru ca apoi să-l toarne. Da, inversarea ordinii unor operaţiuni poate fi o explicaţie, de aceea e bine de ţinut minte că placarea bazinului se face înainte a fi umplut cu apă.

Indiferent de motive, cert este că la polo am ajuns printre primele opt echipe din lume, având doar opt bazine în ţară. Marţi, 28 iulie, în jurul orei 16:00, aşteptând să înceapă meciul România – Croaţia, mă întrebam dacă ar trebui să ne dorim accederea în semifinalele CM. La modul în care privesc autorităţile române chestiunea, n-ar fi exclus să rămânem cu patru.

Conform Federaţiei Internaţionale de Istorie şi Statistică ale Fotbalului, campionatul românesc ocupă poziţia 31 în topul mondial al întrecerilor interne. Nu am auzit încă de un fotbalist din Libia sau din Malaysia, totuşi aceste campionate sunt mai bine cotate decât cel care i-a dăruit lumii pe Lovin şi pe Mitea.

Îngrijorător e că Uzbekistanul ne depăşeşte cu nouă poziţii în acest top. Trăgând cu ochiul la ţara din Asia Centrală, descoperim că, acum un an, un club uzbec, Bunyodkor, a pus baril de la baril şi l-a cumpărat pe Rivaldo. Ce putem noi face? Nu prea avem zăcăminte de ţiţei, gaze naturale, molibden, tungsten sau zinc şi ar fi deplasat să ne vindem de două ori flota. Avem, în schimb, o bogăţie naturală inepuizabilă: oamenii cu bani, dornici de imagine şi de putere.

Predicţia mea este că fotbalul românesc se va salva atunci când cluburile cu probleme vor fi preluate fie de moguli, fie de partide. „AC Wind Bucharest” nu sună rău, „Intact Juke-boxes” aduce chiar a denumire de club american. „FC Băsel” va provoca la început unele confuzii cu titulatura unui club elveţian, dar meciurile cu „PSD Reds” vor aduce mai multă lume în tribune decât la urne. Nu vă uitaţi că bugetul pentru educaţie pe următorul mileniu e mai mic decât clauza de reziliere a lui Cristiano Ronaldo. La sumele care se vor pune în joc pentru alegerile din toamnă, însuşi Michael ar fi tentat să învie pentru un concert de adio la Costineşti.

Ne trebuie, totuşi, o mare vedetă reşapată care să atragă atenţia lumii asupra Ligii 1. Dar cine? După plecarea lui Tamaş, Gascoigne s-ar simţi singur la Dinamo. Maradona e ocupat, iar pe Beckham au pus mâna americanii. În aceste condiţii, eu cred că va fi adus Pelé. Desigur, veţi spune că, la vârsta lui, Edson Arantes nu se mai poate adapta la cerinţele fotbalului modern. Vă voi reaminti atunci că avem exact aceeaşi problemă: jucăm în ritmul de acum 40 de ani. În plus, nu uitaţi de câştigul de imagine. Parcă văd titlurile din presa mondială: „Pelé o ia de la capăt la 70 de ani în România. Eusebio ofertat şi el”, „Perla neagră, o a doua tinereţe alături de Bănel”, „Reîntâlnire emoţionantă Pelé – Dinu„, „Maradona, muşcă-ţi mâinile! Pelé vine astăzi la «Contraatac»”.

Toată lumea ar fi mulţumită. Maestrul Nicolaescu ar regiza „Drumul spre victorie 2”, cu Jean Constantin în rolul lui Stallone, iar Gazeta Sporturilor ar lansa o serie de DVD-uri de colecţie (volumul 1 – „Pelé, primii 69 de ani”). Revenit în formă, tizul lui Balint ar putea chiar redeveni eligibil pentru naţionala Braziliei.

Evident, după alegeri, când litrul de apă de la robinet va costa 100 RON, Pelé va fi pus pe lista de transferări şi cedat la Terek Groznâi.

L-am prins târziu, dar nu prea târziu, desprins de anii tinereţii, când cobora pe teren ca dintr-un pat cu baldachin, cam pe la orele prânzului, înfăşurat în lenea seniorială ca într-un capot de mătase. Comanda apoi ceaiul, trăgând de şnurul unei pase şi îl servea liniştit în salonul rond de la centrul terenului. Mingea venea ca un câine credincios, el o mângâia de două-trei ori, apoi îi azvârlea băţul, aşa, ca din joacă.

 Era un om printre atâţia alţii de pe gazon, dar singur parcă printre ei, doar el şi câinele lui de piele, uniţi în acea inexplicabilă relaţie în care nu ai cum să intervii, poţi, desigur, să mângâi şi tu acel câine, poţi să crezi că dacă îţi acceptă atingerile te va şi asculta, însă e suficientă chemarea stăpânului şi te vei trezi mângâind aerul. Taţii îşi duceau fiii la stadion să le lase moştenire măcar o imagine din lumea lor care se risipea ca merele căzute pe caldarâm dintr-o sacoşă ruptă, iar astăzi mulţi nu-şi amintesc atât de hârbul de Dacie rămas după dispariţia părintelui, cât de ziua în care „m-a luat tata să-l văd pe Dobrin jucând”.

Două clipe leneşe îi trăgeau ghetele de mustăţi, acele ghete care loveau mingea şi cu părţile neortodoxe. Mergea mereu pe gazon cu capul sus, ca şi cum n-ar fi dorit să-i lunece coroana de pe cap. Purta jambierele coborâte într-un gest sfidător de toreador care nu flutură capa la distanţa confortabilă a propriului braţ, ci o ţine chiar în dreptul trupului. Toată averea lui strânsă în cei doi pomişori era oferită nepăsător securii. Ar fi jucat, probabil, şi desculţ, dacă regulamentele i-ar fi permis, pentru un contact cât mai intim cu lumea de la picioarele sale.

Însă cel mai uimitor era ritmul acela lent în care se mişca, de om care în acea zi nu are nimic important de făcut sau care are tot timpul din lume pentru a-l face. Apoi, în miezul acestei moleşeli, o dată zvâcnea din tot trupul, mereu exista o fracţiune de secundă în care nu numai adversarul care încerca să-l descotorosească de minge, nu doar cei de pe teren, ci şi spectatorii plecau într-o călătorie pe direcţia fentei.

Şi trecuserăm de jumătatea autostrăzii când şoferul a oprit să se mai răcească radiatorul, a deschis uşile şi a coborât la o ţigară. Era un iunie de foc, anii ’70 aproape că arseseră şi cenuşa lor se lăsa uşor peste câmpurile din jur, numai şoseaua continua să înainteze, dreaptă şi hotărâtă, plină de oameni care ştiau de unde vin şi încotro se duc, cu portbagaje pe maşini şi treburi care nu suportau amânare.