Ieri seară, în cadrul Consilliului General din cadrul Comitetului Executiv de pe lângă Marea Adunare a Acţionarilor a fost ales noul antrenor al echipei Dinamo, prin deschiderea la întâmplare a ediţiei italiene din Pagini Aurii. Fericitul câştigător al unui mandat pe banca din Ştefan cel Mare este domnul Umbertino Trafaletti, faianţar din Verona, votat de către 293 dintre cei 412 acţionari. Contactat telefonic, domnul Trafaletti – care, printr-o fericită întâmplare, este şi vărul unui component al legendarei echipe Pistoiese din anii ’80 – a declarat că este conştient de imensa şansă care i se oferă şi că nu va repeta greşelile predecesorilor săi. Tehnicianul va fi secondat la cârma echipei de soţia sa, pensionată pe caz de boală.
S-au mai luat în discuţie cîteva măsuri pentru evitarea invaziei de spectatori pe terenul de joc: 1. organizarea partidelor cu trei ore înaintea orei de începere anunţate; 2. ridicarea unui cartier rezidenţial între tribune şi gazon; 3. orientarea tribunelor spre exteriorul stadionului; 4.organizarea unor competiţii automobilistice pe pista de atletism în timpul meciurilor.
Până ce însă Consiliul General din cadrul Comitetului Executiv de pe lîngă Marea Adunare a Acţionarilor va vota planul de măsuri, antrenorul Trafaletti a promis că va lucra la nişte scheme de atac cu ajutorul publicului. Iată acum 416-le pe care Dinamo îl va alinia duminică în meciul cu CFR Cluj, în ordinea pătrunderii pe teren şi a CNP-urilor …
În 1968, “The Sunday Times” a organizat o cursă în jurul globului, de iahturi cu un singur ocupant, fără popas. Premiul era de 5.000 lire sterline (circa 70.000 euro, astăzi). S-au înscris nouă oameni, ce urmau să ia startul, după dorinţă şi posibilităţi, între 1 iunie şi 31 octombrie 1968.
Englezul Donald Crowhurst a intrat în cursă fără o mare experienţă în navigaţie, pentru a promova un echipament radio realizat de firma sa aflată în pragul falimentului. Dorea să-și întrețină astfel soţia şi cei 4 copii. A ipotecat totul, plecând în ultima zi posibilă, cu un trimaran greu manevrabil. O parte din provizii le-a uitat pe mal.
Pe 6 decembrie, după ce parcursese doar un sfert din distanţa planificată până atunci, a început să trimită rapoarte radio false, cuprinzînd poziţii-fantomă mult avansate. În acel moment, probabil mai spera că va recupera distanţa. Nu s-a întâmplat, iar el s-a adâncit în minciună. Să fi mers înainte era o sinucidere, dacă se întorcea era ruinat. Nu a depăşit nici măcar Insulele Malvine şi, în timp ce-şi repara, într-un port argentinian, vasul avariat, stafia acestuia realiza viteze incredibile prin Pacific.
În timp, a aflat ce înseamnă singurătatea; primea veşti despre ceilalţi concurenţi. Cinci abandonaseră deja, apoi francezul Moitessier, furios pe turnura comercială pe care o luase întrecerea, o preschimbase într-un voiaj de plăcere spre alte zări. Englezul Knox-Johnston încheiase cursa, dar cu un timp slab, de 312 zile, pe care el, având în vedere ultima poziţie pe care o declarase, nu avea cum să nu-l bată. Sudafricanul Tetley terminase înconjurul globului, dar mai avea 5.000 de mile marine pînă la Teignmouth, portul unde se afla sosirea.
Crowhurst ştia că trucul lui va fi descoperit, spera însă că, dacă va pierde, publicul – care ajunsese să-l divinizeze – nu-l va ţintui la zidul infamiei şi al falimentului. Apoi a aflat că Tetley, împins de la spate de viteza fantomei lui Crowhurst, forţase limitele vasului şi naufragiase. A înţeles că plutea în miezul unui ocean de ruşine, fiind condamnat să câştige şi să piardă totul. S-a oprit din acea alunecare buimacă şi a început să scrie în jurnalul adevărat. Se găsesc acolo peste 25.000 de cuvinte de om singur, poeme, adnotări pe baza unei cărţi a lui Einstein despre relativitate ori cărămizi ale un sistem filosofic despre călătoria în timp, divinitate şi iertare. Alte patru cuvinte sunt scrijelite pe balustrada vasului – „It is the mercy” – şi se referă la imposibila îndurare a mării şi a oamenilor.
Pe 1 iulie 1969, în cea de-a 243-a zi a cursei – pe care o planificase iniţial ca fiind a revenirii victorioase -, Crowhurst, ţinând în braţe cronometrul şi jurnalul cu date false, s-a aruncat în apele Atlanticului. Vasul său a fost găsit după douăsprezece zile, plutind în derivă. Singurul care a încheiat atunci cursa, Robin Knox-Johnston, a donat imediat banii obţinuţi familiei lui Crowhurst.
Ulterior, Tetley a început construcţia unei ambarcaţiuni pentru un nou ocol al Pământului, dar nu a putut obţine fondurile necesare şi, în 1972, a fost găsit atârnând de ramura unui copac. Cu excepţia lui Crowhurst, toţi ceilalţi 8 participanţi la cursă au reuşit să traverseze globul, fără popas, în navigări solitare, chiar dacă pentru asta au aşteptat – ori au pierdut – o viaţă.
Va putea vreodată Usain Bolt să ne convingă că e cel mai rapid om din lume?
Marţi dimineaţă, traversam acea minunată dilemă de a trebui să aleg între două subiecte. Primul era un film sârbesc, „Beogradski Fantom”, realizat anul acesta. Iată povestea, pe scurt: în 1979, în timp ce Tito se afla la un summit în Havana, un tânăr a devenit vedeta capitalei iugoslave, sfidând poliţia locală la volanul unui Porsche furat. Timp de 15 zile, necunoscutul a dat ture cu mare viteză pieţei Slavija din Belgrad fără a putea fi prins.
Al doilea subiect era, bineînţeles, pulverizarea recordului mondial la suta de metri de către Usain Bolt, în opinia mea un eveniment planetar.
După episoade gen Ben Johnson şi Marion Jones, atletismul şi-a pierdut evident inocenţa. Una e însă să nu mai crezi în barză, alta e să te lase de fiecare dată insensibil ce aduce ea. Mă întreb dacă principala victimă a dopajului este sportivul îndopat cu nandrolon, căruia în timp îi va creşte un al treilea braţ, sau scepticul care, de dragul orgoliului de a nu se lăsa niciodată păcălit, îşi amputează, de fapt, organul gândirii critice.
„Duşmanul adevărului nu este minciuna, ci convingerile”, spunea cu dreptate Nietzsche şi iată cum, în timp, incertitudinea a devenit o certitudine cu semn schimbat. De la acel „Nu poate fi adevărat!” cu care părinţii noştri au întâmpinat saltul de 8,90 metri al lui Bob Beamon de la Olimpiada din 1968 până la acest record de 9,58 secunde la suta de metri al lui Usain Bolt, primit de mulţi cu „Nu poate fi corect obţinut!”, ceva greu reparabil s-a produs. Nu e doar că nu mai credem, mai grav e că nici nu mai vrem să parcurgem acel drum al credinţei, ce presupune în primul rând deschiderea ferestrelor minţii şi scurtul abandon întru mirare.
Preferăm să executăm din start cu un glonţ în ceafă orice performanţă fizică ieşită din tipare. Aici mi se pare a fi o legătură cu „Fantoma din Belgrad”, legată de condiţia performerului, al cărui act e astăzi deja la discreţia absolută a spectatorului. Cei care, acum 30 de ani, îşi scoteau în Belgrad scaunele în stradă, pentru a fi martorii punerii la punct a sistemului, sunt aceiaşi care, la blocarea fantomaticului Porsche, îl ajută pe şofer să se piardă în mulţime.
Asemenea „fantomei” Vlada Vasiljevic – care nu scoate un singur cuvânt pe durata filmului, lăsându-şi maşina să vorbească -, Usain Bolt ne cuvântă doar prin gestul său. Recordul lui există nu dacă e introdus în scriptele IAAF, ci în măsura în care publicul îl validează şi participă la el. De aceea, îmi pregătesc şi eu fotoliul pentru următoarea cursă a acestui fenomenal atlet, consternat că un seamăn al meu ar putea să-mi parcurgă sufrageria, holul şi bucătăria în mai puţin de o secundă şi asta fărăsă-mi fi furat ceva, ci, dimpotrivă, dăruindu-mi ceva.
La începutul partidei Steaua – Unirea, aveai senzaţia că va fi un meci de şah şi, în acea atmosferă stranie a întâlnirilor disputate fără spectatori se auzea parcă şi ţăcănitul cronometrului apăsat alternativ de Petrescu şi Bergodi.
Dar până la urmă n-a fost şah, joc al miilor de variantei şi al adaptării perpetue la celălalt, ci mult mai puţin.Exista, cu câţiva ani în urmă, un joculeţ pe calculator foarte simpatic, în care două tunuri se străduiau să se nimerească reciproc cu ghiuleaua. În ciuda repetivităţii – practic, nu făceai altceva decât să reglezi tirul tunului şi să lansezi bomba -, jocul avea haz şi o doză de suspans: era simpatic să ghiceşti, de la un anumit moment încolo, cine va scăpa la mustaţă şi cine va sări în aer.
Cam aşa a decurs şi derby-ul, constând mai ales din baloane aruncate cu boltă spre centrul careului advers, de parcă golul trebuia să pice din văzduh, asemenea unei pere mălăieţe. Steliştii au mizat pe Kapetanos – grecul care la fiecare fază iese parcă din calul troian pentru a lovi cu capul -, mai ales în condiţiile în care Galamaz s-a accidentat în prima repriză.La rândul lor, fotbaliştii Unirii au desenat o sumedenie de bolte şi arcade într-un careu din care lipseau „miniştrii apărării” Goian şi Ghionea.
Duelul a fost câştigat de Unirea, nu atît echipa mai bună, cât cea mai încăpăţânată, mai hotărâtă în a aplica până la capăt procedeul picăturii chinezeşti asupra unei apărări care nu mai are mare legătură cu betonul. Pentru ambele formaţii, urmează însă ieşirea în lumea mare a fotbalului, care nu va putea fi cucerită cu aceeaşi stratagemă, repetată la infinit.
La capătul saltului, când a pus piciorul pe sol, l-a simţit plin cu aer şi, instantaneu, durerea i-a dus sângele în punctul de fierbere. Complicatele mecanisme ale genunchiului se defectaseră, fisurând şi fragila cupolă a rotulei.
Episodul s-a petrecut la Olimpiada din 1976, de la Montreal, în timpul concursului masculin de gimnastică pe echipe. În momentul accidentării suferite la sol, Fujimoto ştia că, pentru a învinge puternica reprezentativă a URSS, echipa sa avea nevoie de toţi cei şase componenţi. “Un singur lucru era de făcut: să uit durerea”, a povestit, deci s-a urcat pe calul cu mânere ca un cuceritor ce-şi ia în primire castelul. Nota a fost mare – 9,5 -, însă urmau inelele şi o aterizare mult mai grea.
Ultimele imagini ale exerciţiului îi redau chipul alb-cenuşiu, centru pulsatil al unui trup înfăşurându-se în jurul inelelor, ca un pilot kamikadze luptându-se cu pierderea combustibilului. La aterizare a simţit, probabil, durerea copacului muşcat de topor, gata să se se prăbuşească, dar el s-a înclinat uşor, apoi a încremenit pe covor, înălţându-şi braţele spre public. Pe figură nu a urcat decât o încruntare, aproape inobservabilă de la distanţă, ca o picătură de sânge căzută pe cămaşă. La fel arăta şi steagul care, ceva mai tîrziu, s-a înălţat primul către tavanul sălii.
Riscând să rămână olog, Shun Fujimoto a obţinut cea mai bună notă din viaţa sa la inele – 9,7 -, care a contribuit la cea mai strânsă victorie din istoria întrecerii olimpice pe echipe. “Cum a reuşit să facă răsuciri, salturi şi aterizări în acele condiţii e dincolo de înţelegerea mea”, a declarat unul dintre medicii care l-au consultat.
Mulţi ani mai târziu, întrebat dacă ar repeta această faptă, Shun Fujimoto a răspuns simplu: “Nu”.
Aţi dorit vreodată să vizitaţi amplele fonoteci ale memoriei?
… Intrăm în sala dedicată sportului, deci vă rog să vă puneţi cipicii şi să evitaţi mişcările bruşte, vechile vibraţii au o fragilitate ieşită din comun, e suficient să tuşeşti ori să strigi în apropiere şi ceva din ele se pierde pentru totdeauna. Iată, de exemplu, sunetul abia audibil care vine din stânga, cei mai în vârstă dintre dumneavoastră îşi amintesc probabil de el. Este acel vuiet de după gol, de la emisiunea „Fotbal minut cu minut”, când se prelua legătura, dar comentatorul tăcea câteva secunde, lăsând doar vocea tribunei să se audă, iar tu, cu urechea ciulită, încercai să-ţi dai seama pe care stadion s-a marcat.
Se bucura Municipalul din Cluj? Erau uralele Regiei, aplauzele din Trivale? „Să facem un tur al stadioanelor! Minutul şi scorul”, propune pilotul Minoiu, deci ne legăm centurile de siguranţă pentru a survola Timişoara, de unde transmitea Secoşan, în câteva secunde vom pluti peste Craiova, ceruri alb-albastre în care cu siguranţă vom reîntâlni spiritul înflăcărat al lui Domozină, în timpul acestui periplu vom reauzi voci familiare – Ion Ghiţulescu, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Hristache Naum, Dan Voicilă, Dumitru Pelican şi mulţi, mulţi alţii -, o adevărată orchestră cântând în pavilionul urechii.
Doar în acest muzeu imaginar al sunetelor puteţi reasculta vocea ironic-liniştită a lui Cristian Ţopescu, de la Campionatul European de gimnastică din 1977. Concursul era oprit de minute bune – Ceauşescu dăduse ordin ca echipa României, dezavantajată de arbitri, să se retragă din concurs -, iar atunci comentatorul a început să şarjeze, făcând studiul fizionomiilor spectatorilor de pe micul ecran, cu un umor şi o profunzime a observaţiei specifice Domniei Sale. Pe măsură ce înaintăm, găsim imprimări rare, depuse pe timpane.
La secţiunea „Oftaturi”, există, de pildă, acel „Aaaaah …” în care s-a scufundat Centralul craiovean după bara lui Crişan, din returul cu Benfica, sau zăngănitul metalic al transversalei de pe Wembley, despre care presa britanică scria în 1985 că a vibrat, ca un diapazon, zile întregi după şutul lui Hagi. Nu lipseşte nici memorabilul „Duckadam apără!!! Suntem finalişti!!!” al lui Teoharie Coca Cosma, dăruit eterului imediat după consumarea finalei de la Sevilla.
Să ne îndreptăm acum spre Sala Teatrului Radiofonic, unde ne aşteaptă miide piese înregistrate cu mari actori, ca Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Adrian Pintea …
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
