Uite cine cu cine vorbeşte!

Într-una din zilele premergătoare meciului cu Franţa, principala ştire sportivă a venit din ciclism. Nu era însă din „La Vuelta”, ci din Turul Piperei: Gigi Becali se învârtea cu bicicleta pe trotuar. S-a manifestat apoi o altă idee veşnic surprinzătoare a presei, reportajul cu Mitică Dragomir din oraşul ce găzduieşte meciul naţionalei. În locul respectivului domn, nici nu mi-aş mai filma excursiile în străinătate, ci aş apela la videotecile televiziunilor.

Cu excepţia emisiunilor lui Vochin, pe micul ecran fotbalistul a devenit, din actor principal, un simplu obiect de recuzită, în timp ce butaforia umană susţine monologuri interminabile. E ca şi cum ne-am aştepta de la craniul lui Yorick să rostească vorbe mai înţelepte decât Hamlet.

De pildă, Mihai Roman este surpriza ultimelor meciuri ale naţionalei, marea noutate adusă de Răzvan Lucescu. E unul dintre subiectele de discuţie, cu toate acestea nu ştim mai nimic despre el. Nu e un paradox: cu cât vorbăria care înconjoară un subiect creşte ca o tumoră, cu atât se vede mai puţin esenţa. Prin aceeaşi metodă a ricoşeului, subiectul a ajuns tot „ciclistul”, care, ştire-bombă!, şi-l doreşte la echipă. Aşadar, o eventualitate, o posibilitate, aruncată de cineva din culise, înlocuieşte faptul în sine. În Gazeta Sporturilor există doar o declaraţie a jucătorului, purtînd titlul „Mihai Roman: «Am ajuns la naţională pe drept»”, deci acest fotbalist poate vorbi doar când e nevoit să reacţioneze la o acuză. Cine e însă acest om? Cum a ajuns, de fapt, la naţională? De unde vine?

Toată lumea ştie că sceneta e lipsită de rost, totuşi ea se joacă, în lipsa variantelor, cu casa închisă. Este un „qui pro quo”: cineva e luat mereu drept altcineva, publicul ştie, reporterii ştiu, doar actorii urmează să afle mai târziu de această încurcătură regizată.

Alt exemplu. În partida cu Franţa, Marica l-a driblat pe Escude, însă, după terminarea meciului, i-a fost imposibil să scape de întrebarea legată de o comparaţie forţată cu Usain Bolt. Simţind penibilul situaţiei, a încercat o dată să evite răspunsul. Imperturbabilă, vocea feminină a insistat. Ciprian a mai făcut o tentativă de desprindere, dar purtătoarea de microfon era decisă să nu-l scape din marcaj, astfel încât fotbalistul a fost nevoit să răspundă plat. Mă gândesc, astfel, că frazele-tip de răspuns ale fotbaliştilor sunt mai degrabă dictate de reacţia de apărare în faţa unor întrebări stupide.

Până ce lucrurile se vor schimba, aştept cu nerăbdare viitoarea perioadă de emulaţie în media: momentul în care Gigi îşi va lua role, iar Borcea va purta pantaloni vernil.

Urcăm

Vă amintiţi de acea senzaţie când, aflându-vă la volan, lipsiţi fiind de aportul liniştitor al GPS-ului, străbateţi o zonă străină şi brusc vedeţi primul indiciu că vă aflaţi pe drumul corect? Aceasta a fost senzaţia mea la meciul de pe Stade de France.

Am văzut, desigur, că francezii ne-au înghesuit mare parte din timp, că nu am avut multe şuturi la poartă, dar am văzut şi că, din punct de vedere fizic, am ţinut pasul cu ei. Cum Marica – şi e doar un exemplu – se recompunea parcă din cioburi după ce era trântit la pământ pentru a se năpusti spre poarta adversă. Am văzut ieşiri din apărare cu mingea jos, presing şi relaţii de joc mai aşezate decât în meciurile amicale.

Putem, desigur, comparând rezultatele realizate în ultimele luni cu Franţa, să considerăm că am bătut pasul pe loc. Ca forţă de joc, suntem, poate, nu foarte departe de locul în care eram la acel 2-2, ceva însă diferă. Ultimele meciuri din era Piţurcă semănau deja cu scufundarea Titanicului, mai lipsea fundalul sonor cu Celine Dion pentru senzaţia iminentei asfixii. Astăzi, după trei partide sub conducerea lui Răzvan Lucescu, se simte o forţă ascensională ce ne ridică încet spre linia de plutire.

Încercaţi să aşezaţi în balanţa memoriei două senzaţii: prima – cea de după înfrângerea acasă cu Lituania şi victoria chinuită din Insulele Faroe şi, în celălalt taler, cea cu care aţi rămas la sfârşitul întâlnirii de pe Stade de France. Element comun: respectivele meciuri au fost jucate fără Mutu în teren, lucru pe care îl uităm foarte uşor.

Mai greu ne este, se pare, ca ziarişti, să uităm o vreme numerele de telefon ale domnilor Borcea şi Gigi Becali.

„Turcul”

Istoria îl va reţine drept primul mare trişor al sportului şi, culmea!, într-o disciplină în care nu prea e loc pentru dedesubturi: şahul. Metoda prin care îşi înşela publicul şi adversarii a rămas foarte mulţi ani o enigmă.

„Turcul” s-a născut în 1770 şi a pierit în 1854. În lunga-i viaţă a jucat cu mari şahişti, nobili, regi şi împăraţi. Benjamin Franklin a pierdut în faţa sa – dar nu atât de repede ca Napoleon Bonaparte, nevoit să-şi răstoarne regele după doar 24 mutări -, campionul mondial la şah Philidor l-a învins, însă după o partidă pe care a calificat-o drept „cea mai grea din viaţă”. Frederick cel Mare al Prusiei a plătit o avere pentru a-i afla secretul, activitate în care şi-a prins urechile, printre mulţi alţii, şi Edgar Allan Poe, care i-a dedicat un eseu.

Era o maşinărie de jucat şah, construită de Wolfgang von Kempelen, care ulterior a inventat şi primul aparat de simulare a vocii umane. Ceea ce se vedea, fără ca uşile să fie deschise, era un cabinet de formă paralelipipedică, lung de 110 centimetri, înalt de 75 şi lat de 60, deasupra căruia trona silueta mecanică a unui turc. În interior, totul era construit pentru înşelarea ochiului, care nu trebuia să sesizeze că un sertar şi unul dintre cele două compartimente aveau funduri false. Aşezat pe un minuscul scaun mobil, jucătorul din interior glisa între zone, când una dintre acestea era descoperită spre a fi arătată publicului. În timpul partidei, cel dinăuntru „citea” mutările de pe tabla de deasupra sa – piesele având funduri magnetice -, recompunea partida pe tabla din interior şi, cu ajutorul unui ingenios sistem de pîrghii, acţiona braţul stâng al „Turcului” şi muta. Existau chiar şi un sistem de ventilaţie – pentru fumul lumânării cu ajutorul căreia jucătorul îşi lumina tabla -, precum şi un mecanism care striga „şah!” atunci când regele advers era ameninţat.

„Turcul” putea câştiga jucând fără un pion şi rezolva probleme de şah. A avut cinci proprietari şi a adăpostit multe minţi luminate, printre care şi o jucătoare. Variantele cele mai stranii de descifrare a misterului au fost: un polonez fără picioare, un copil, Satana.

Când flăcările au cuprins, în 1854, muzeul din Philadelphia în care „Turcul” zăcea, un martor a susţinut că, în miezul fumului gros, se auzea o voce metalică repetând „şah! şah!”, semn că „Turcul” încă nu cedase partida.

Notă: Despre „Turc” mai puteţi citi aici, câteva încercări de a i se rezolva misterul sunt aici, câteva partide jucate de el, printre care şi cea câştigată în faţa lui Napoleon, pot fi găsite aici.

Veşti bune din Ghencea

Beneficiind de o conducere modernă, Steaua are şanse să prindă la anul o finală.

Stadionul a intrat deja în semifinala competiţiei „Cele şapte minuni naturale ale lumii”, unde ar putea concura, printre altele, cu cascada de la Iguazu, Insulele Galapagos şi Marele Canion. „Avem mari şanse de a câştiga această competiţie, datorită zonelor sălbatice, de o mare diversitate, de la jnepenişul de pe versantul estic până la rezervaţia de entorse de la centrul terenului”, ne-a declarat telefonic preşedintele clubului.

Descoperirea Parcului Naţional Ghencea s-a produs întâmplător, cînd Andrei Ionescu, surprins de o centrare cu efect, a scăpat mingea într-o crevasă şi a alunecat înăuntru. Plecaţi să-l recupereze, membrii echipei medicale, însoţiţi de cei ai Salvamontului, l-au cules de pe drum şi pe Grzelak, care se rătăcise pe traseul (3+1/2 ore, marcat cu cruce roşie, nerecomandat iarna) dintre centrul terenului şi careul advers.

Alte veşti bune sunt legate de aducerea unor jucători cu experienţă, care să evolueze alături de tinerii fotbalişti ai Stelei. Mirel Rădoi, care a trimis un mail de încurajare foştilor coechipieri, a primit un reply cu convocarea pentru meciul de sâmbătă de la Mediaş. „Nu credeam că e transferat, deoarece a plecat în 2009, iar noi suntem acum tot în 2009″, a explicat managerul echipei. La fel, Emerich Jenei, care trecea întâmplător prin zona stadionului, a fost cooptat în lotul lărgit. „Domnul Jenei este unul dintre puţinii stelişti cu vizita medicală la zi, efectuată la policlinica cu plată din sector”, a fost explicaţia oficială.

În ceea ce priveşte campania de transferări din campionatele străine, conducerea Stelei a declarat că pregăteşte nişte achiziţii răsunătoare. „Dintre înregistrările pe care le-am vizionat, am fost impresionaţi de Ratatouille, un jucător tehnic şi rapid, care, pare-mi-se, evoluează în campionatul francez. Suntem cu ochii pe el şi aşteptăm partea a doua a filmului, pentru a ne forma o imagine completă, să nu păţim ca în cazul lui Dayro Moreno, a cărui poză ne-a atras atenţia răsfoind un oracol şcolar din Columbia”, ne-a declarat preşedintele clubului.

În încheiere, un anunţ pentru ocuparea postului de administrator însărcinat cu investiţiile, scos la concurs zilele trecute. Candidaţii nu trebuie să aibă experienţă ori studii de specialitate, nici să cunoască limbi străine. Se cere doar ca, în CV, în dreptul rubricii „părinţi”, să figureze o persoană care să se afle într-o relaţie apropiată de rudenie cu patronul.

Akhwari şi ceilalţi

Mexico City, Stadionul Olimpic, 20 octombrie 1968, ora 19:00. Festivitatea de închidere a Olimpiadei tocmai se încheiase şi, în aerul cald al serii, spectatori şi atleţi se pregăteau să părăsească arena, când crainicul a anunţat că mai este un concurent de venit.

În lumina becurilor de pe stîlpii stradali, a farurilor şi a girofarurilor, părea un cerb care a trecut din greşeală hotarul oraşului, iar acum, ţintuit de ochii de sticlă ai civilizaţiei, realizează că nu mai există drum înapoi. Târându-şi piciorul bandajat, când alergând, când şchiopătând, maratonistul tanzanian John Stephen Akhwari a părăsit escorta de motociclete care-l condusese pînă acolo şi a intrat în interiorul stadionului, unde a fost întâmpinat cu urale.

La începutul cursei de maraton, suferise o căzătură groaznică, în urma căreia se lovise la cap, îşi dizlocase genunchiul şi se tăiase la gambă. Şaptesprezece dintre cei 74 concurenţi nu au terminat cursa; pe unii i-a oprit căldura încă sufocantă, pe alţii lipsa de voinţă. John Stephen Akhwari nu a fost printre aceştia. A terminat al 57-lea – s-a spus că atunci a fost „cel mai greu obţinut loc ultim din istorie” -, cu peste o oră în urma învingătorului. Când a fost întrebat de ce nu a abandonat, a rostit memorabilele cuvinte: „Nchi yangu ya Tanzania hikunituma hapa Mexico kuanza mbio, bali imenituma hapa kumaliza mbio”. În cazul în care nu aţi înţeles, asta înseamnă: „Tanzania nu m-a trimis în Mexic să încep cursa, m-a trimis aici să o termin”.

Reverenţa mea nu e însă doar în faţa atletului tanzanian, ci şi înaintea celor câteva mii de spectatori care atunci au aşteptat să se termine cu adevărat Olimpiada.

Televiziunea de sport

Doi-trei oameni în studio şi-o ceartă prin telefon: acelaşi rahat în fiecare zi.

Îi vedem zilnic, în aceeaşi formulă minimal revoluţionară – Realizatorul şi Invitatul -, aşezaţi la pupitrul de comandă, ca la bordul navei Enterprise. Între ei curg, pe o plasmă, secvenţe decupate din Nimicul cosmic: o fază dintr-un meci de fotbal, câţiva fotbalişti urcând într-un autocar, un tip care declară ceva, apoi secvenţele reîncep, în aceeaşi ordine, ca un disc pe care sare acul. Cu un ton grav şi părintesc, de parcă tocmai ne împărtăşeşte reţeta secretă a castraveţilor muraţi, Realizatorul, acest Jean Luc Picard aflat pe Pământ, ne anunţă subiectul zilei.

Campionatul Mondial de atletism de la Berlin? Turneul de tenis de la Cincinnati? Nu, în general e vorba despre o vorbă, spusă de către Omul-de-Fotbal-1. Se reia respectiva cugetare stupidă, se răsuceşte pe toate părţile, e pusă invers înregistrarea, sunt comentate sensurile ei inexistente.

Atenţie, însă! Bravii exploratori au mai descoperit o formă de inteligenţă în Univers. „Îl avem la telefon pe Omul-de-Fotbal-2, care doreşte să-i dea o replică Omului-de-Fotbal-1″, anunţă agitat Realizatorul. La început, cele două organisme îşi vorbesc cu „dumneavoastră”, dar în câteva minute, ajung să se cunoască atât de bine şi să se familiarizeze fiecare cu habitatul celuilalt, încât se ajunge la o discuţie despre misterul venirii lor pe lume.

În acele momente, ceea ce astăzi, în secolul al XXI-lea, numim „televiziune de sport” atinge apogeul. Practic, nu mai avem nici „televiziune”, nici „sport”, doar două voci care se ironizează şi se înjură la telefon, în timp ce pe ecran curg aceleaşi secvenţe înregistrate. Cât timp durează ciocnirea acestor forme de necivilizaţie, exploratorii noştri lasă privirile în pământ, lăsându-se scăldaţi de fluidul purificator al dejecţiilor, intervenind doar atunci când şuvoiul ameninţă să se subţieze, mai punând o întrebare vicleană, mai aţâţând un pic spiritele. După circa 40 de minute, când nu se mai poate face nimic pentru stimularea secreţiilor celor doi combatanţi, le mulţumesc acestora pentru intervenţie, privesc în cameră, spun ceva de genul „Ne cerem scuze, dar acesta este nivelul fotbalului românesc”, apoi anunţă publicitate.

Misiune îndeplinită! Altă galaxie a fost civilizată de temerarii noştri exploratori. Timp de o zi, un „Best of” cu cele mai ascuţite injurii, prezentat drept „un savuros schimb de cuvinte”, va constitui ştirea zilei. O altă călătorie în timp e gata să înceapă, astăzi poate vom reuşi să atingem străfundurile comunei primitive şi baremul de audienţă. Engage!