În tigaia de la Flushing Meadows, unde fiecare sunet din tribune se înfige direct în urechea jucătorului, Federer şi Del Potro înfloreau ca două ochiuri în ulei încins. Roger câştigase primul set uşor, apoi îl pierduse pe cel de-al doilea la tie-break, după o scurtă perioadă de deconcentrare. Au fost câteva zeci de secunde de umbră, ca atunci când pe cer există un singur nor pirpiriu, iar soarele tocmai pe el îl nimereşte.
Apoi, spre finalului celui de-al treilea set, Federer a făcut eroarea ce avea să-l coste: a părăsit acea neutralitate specific elveţiană. Del Potro trimisese o minge în aut, dar a cerut, după o prea lungă perioadă de timp, verdictul aparatului electronic. Deranjat, Federer s-a aşezat bombănind pe scaun, suduind aşa cum nu l-am văzut niciodată, dezvelind astfel pentru câteva secunde gâtul în faţa mulţimii. Să fi realizat că, fără scurtul abandon de la sfârşitul setului secund, s-ar fi aflat în acele momente la numai câteva mingi de victorie? Poate. Cert e că elveţianul a câştigat la Flushing Meadows cinci turnee la rând şi acesta ar fi fost al şaselea, iar publicul de tenis, şi mai ales cel american, nu suportă domniile prea îndelungate.
Setul i-a revenit lui Federer, dar, cinci game-uri mai târziu, după un break la zero, Del Potro dădea, în trecere, mâna cu spectatorii de pe margine. Pactul sentimental fusese semnat, iar cezarul urca încet treptele Senatului. Mingile au început să-i sară din rachetă ca arcurile în spirală din ceas, pe care o uşoară deviere în planul de lucru le transformă într-o arteziană de limbi de oţel. În tie-break-ul setului al patrulea, un spectator a strigat „aut” la un serviciu al lui Del Potro şi iar s-a apelat la ajutorul ochiului de şoim electronic. Deşi a primit din nou câştig de cauză, Federer şi-a donat atunci parcă definitiv întreaga precizie dispozitivului judecător şi a pierdut setul, cu două auturi cât Marele Canion.
Niciodată nu mi-a plăcut totuşi mai mult Federer decât în momentele eclipsei sale, când, întins pe masa gri-albăstruie de la Flushing Meadows, era operat cu cuţitele de bucătărie. Inciziile loviturilor de dreapta ale lui Del Potro trasau meridiane precise prin carnea lui, în mijlocul strigătelor tribale ale spectatorilor. Atunci, toată lumea a văzut că, de fapt, rotiţele sale erau din pâslă şi rubinele din lemn, că minuţia mecanismelor provenea în primul rând din taina asigurată de capacul închis. Cu maţele la vedere, Federer nu era decât un om, gata să fie înlocuit.
Ultimul set a fost scurt, cuţitele deja coborau şi urcau ca pistoanele puse în mişcare de un arbore cotit, uleiul fin de mecanism se transformase în sânge şi bucăţi de ghips săreau din statuie la întâlnirea cu marmura treptelor. Apoi, în timp ce pentru adversarul său se pregătea straniul obicei al strigării darului de final, bani plus cheia unei limuzine, Roger Federer şi-a potrivit ceasul la mână şi a realizat imposibilul: a zâmbit. A fost un surâs mic şi trist, aproape invizibil, ca al unui ursuleţ de pluş abandonat pe un raft în drumul spre lada din pod, acolo unde ajung toate jucăriile bune când micul stăpân primeşte în dar o bicicletă.
