Aşteptăm de la preşedintele FRF identificarea principalilor vinovaţi pentru situaţia în care a ajuns fotbalul românesc.

1. Adversarii. De la îndepărtaţii danezi pînă la vecinii noştri sîrbi, toţi au făcut ce le-a stat în puteri să ne învingă. Pentru orice suporter de bună credinţă e limpede că, încă de la început, adversarii s-au distanţat de fotbaliştii noştri, adoptând un echipament diferit, cu alte însemne, iar pe teren au avut mereu aceleaşi scopuri mârşave: de a nu ne lăsa să ne facem jocul, de a ne lua mingea, înscriindu-ne cât mai multe goluri. Avem informaţii certe că şi jucătorii feroezi vor încerca acelaşi lucru.

 Din acest motiv, am început o amplă campanie de sensibilizare a lumii fotbalistice, denumită „Trei goluri şi gata!”. Câţiva fotbalişti exponenţiali români vor participa la turnarea unor clipuri, în care vor apărea gata să plângă, apoi pe ecran va apărea mesajul: „Câte goluri te lasă inima să le mai dai?”. În cazul în care adversarii vor continua să ne înscrie cu sacul, analizăm posibilitatea unor forfait-uri demne.

 2. Lipsa academiilor de fotbal. Am purces, încă de la începutul mandatului nostru, la desfiinţarea centrelor pentru copii şi juniori, avînd ca scopuri încurajarea iniţiativei particulare şi descentralizarea. Rezultatele analizelor din ultimele două decenii au relevat că societatea românească nu s-a ridicat la înălţimea intenţiilor noastre: în România avem academii militare, de studii economice, de biliard, există pînă şi Academia Caţavencu, însă aproape nicio academie de fotbal. În consecinţă, vom înfiinţa o comisie având ca sarcină demararea unui nou studiu întins pe următorii 20 de ani, care îşi propune să ofere răspuns întrebărilor: „De ce?” şi „Până când?”.

 3. Calificările repetate ale Generaţiei de Aur. Aceste evenimente, cu un oarecare caracter pozitiv la vremea lor, au avut o unică urmare: instalarea unui stres permanent în sânul actualei reprezentative. Ne întrebăm cum ar fi jucat componenţii Generaţiei de Aur şi la ce performanţe ar fi ajuns ei dacă cei dinaintea lor i-ar fi strivit psihic prin câştigarea unei Cupe Mondiale. Ca urmare, pentru asigurarea unui echilibru emoţional la generaţiile care vin din urmă, analizăm diferite metode pentru accederea rapidă în cea de-a patra urnă valorică.

4. Cei care vor strategii pe termen scurt. Echipa aflată la conducerea FRF consideră că nu poate face nimic de pe azi pe mâine, ca urmare ne concentrăm atenţia asupra naţionalei „Under zero”, care a obţinut deja câteva rezultate încurajatoare în preliminariile pentru nenăscuţi.

Aşa să ne ajute domnul Platini!

La Steaua şi la Dinamo e nevoie de antrenori care să facă, rapid şi în tăcere, câte puţin din toate. 

După cucerirea Daciei, scrie „Cotidianul”, romanii au făcut în primii doi ani 450 de kilometri de drum, ce rezistă şi astăzi. Zilele trecute, la mai puţin de o săptămână după darea în folosinţă a centurii Gherlei, părţile de şosea care nu se sprijineau pe vechiul drum roman s-au prăbuşit, din cauza ploii. Din acest gen de întâmplări vine şi bancul cu retragerea aureliană, când împăratul, trecând Dunărea în fruntea legiunilor – pe podul construit tot în timpul domniei unuia dintre predecesorii săi pe tronul Romei -, se întoarce cu faţa către teritoriul abandonat şi spune: „Neamului prost să-i …”, mă rog, cam ce-au zis, folosind alte cuvinte, Bergodi şi Bonetti, referindu-se la foştii angajatori.

Departe de mine gândul de a-i socoti drept deţinători în exclusivitate ai competenţei în materie de construcţie pe antrenorii italieni sosiţi în provincia fotbalistică numită România, însă ceva din preocuparea pentru crearea unei infrastructuri s-a simţit în cele ce au făcut Zenga, Bergodi, Trombetta şi Bonetti, poate chiar şi Napoli. Problema se află, în primul rând, la angajatori, care trăiesc cu senzaţia că succesul lor rapid realizat în lumea nisipurilor mişcătoare româneşti poate fi reprodus în sistemul aşezat pe legi mult mai solide al performanţei sportive. Povestea domnului Borcea e ilustrativă. Adus la Dinamo întrucât manifesta intenţia de a deveni arbitru, i s-a intuit un oarecare talent managerial şi, în timp, după un scurt stagiu de şoferie, a ajuns unul dintre conducătorii importanţi din Ştefan cel Mare. La fel se întâmplă şi în Ghencea, unde există modelul succesului rapid din vânzarea de brânză şi de geografie.

Practic, unui antrenor i se cere astăzi să fie psiholog, pedagog, bun comunicator, tehnician aflat la curent cu tot ce e modern în fotbal, apărător al fotbaliştilor în faţa atacurilor venite din culise. El preia mereu o barcă în plin proces de scufundare, cu care trebuie să traverseze oceanul. Dacă se preocupă prea mult de astuparea găurilor, pregătind temeinic călătoria, e demis rapid, întrucât semnele înaintării în clasament nu se văd. Mai apreciat este cel ce se avântă în necunoscut cu o barcă găurită. Chiar dacă se va scufunda la 200 de metri de ţărm, în memorie va rămâne senzaţia acelei avansări furtunoase dinaintea ducerii la fund, iar peste un timp va fi rechemat la cârmă.

De aceea e nevoie de „antrenori pământeni” la Steaua şi la Dinamo: pentru a juca mai bine farsa evoluţiei, care începe ca un lucru deosebit de serios, transformându-se pe parcurs într-o glumă. Doar specialiştii autohtoni, deja adaptaţi stilului patronal, pot realiza concomitent şi pe jumătate toate operaţiunile necesare, cu o mână să astupe spărturi, cu cealaltă să vâslească, ţinând în acelaşi timp discursuri de îmbărbătare echipajului. Nu e o problemă că astfel vor înainta în cerc sau cel mult în spirală, învârtindu-se în jurul punctului de plecare: ţelul dorit de angajatori nu e atât performanţa, cât rămânerea lor în prim-plan şi la putere.

Notă: piesa se numeşte „Întoarcerea în cerc” şi apare pe albumul „Tainicul vârtej” al formaţiei Florian din Transilvania.

Un spot video mai vechi de autopromovare al GSPTV ne prezenta tandemuri  „finanţator de fotbal – ziarist sportiv” răsărind pe ecran, învăluite de vocea emfatică a announcer-ului, care sugera că jurnaliştii îi vor burduşi zdravăn pe primii, ţintuindu-i permanent sub tirul întrebărilor. Astăzi, observăm că jurnaliştii, deveniţi agreabili parteneri de dialoguri fără sfârşit, şi-au câştigat mai degrabă dreptul de a se tutui cu Borcea la telefon sau de a schimba ironii în direct cu patronul Stelei, în duplexuri TV.

Bineînţeles, publicul e vinovat, jurnalistul se află doar la dispoziţia lui, ca lăutarul ce-şi stabileşte repertoriul în funcţie de dorinţele mesenilor sau ca ospătarul aducător de mâncare. Alte sporturi? Am uitat partitura. Anchetă? S-a pierdut reţeta. Reportaj? Costă şi durează prea mult prepararea, se digeră greu. Meşterii noştri bucătari s-au specializat în ciorbă á la Pipera, o zeamă de discuţie telefonică cu zarzavat de onomatopee. Evident, este o piaţă liberă, dar una în care, paradoxal, mai toate restaurantele servesc acelaşi fel.

Mai nou, omul de la capătul tuturor firelor telefonice a devenit şi „resursă”, după cum scrie Gazeta Sporturilor, un filon  preţios ce trebuie exploatat cât mai mult timp posibil, astfel încât companiile extractoare concurente să primească ton de ocupat şi să nu aibă posibilitatea de a-şi înfige instalaţiile de foraj în el. Aţi remarcat însă că, de peste un an, cel mai iubit fiu al posturilor de fotbal nici măcar n-a mai călcat printr-un studio de profil? Efortul nu se mai justifică: fie muntele se deplasează cu camere şi microfoane la palatul lui Mahomed, fie îl sună, menţinându-l în această stare de veşnică atotputernicie cu ajutorul perfuziilor.

Ştiţi însă un lucru important dorit de public, dar pe care nu-l vedeţi aproape niciodată pe micul ecran în timpul unei transmisii de fotbal? Minutul şi scorul. Informaţiile de bază ale meseriei lipsesc, uneori nici măcar numele echipelor nu figurează pe ecran. Brusc, dorinţa publicului nu mai e lege, perioada de buimăceală a telespectatorului e speculată jalnic, în speranţa că, până se va dumiri cine, ce, cât şi când, el va îngroşa rândurile audienţei.

Tacâmurile lipsesc de pe mese, dar noi stăm în uşa bucătăriei, dându-ne coate şi spunând: „Uite în ce hal mănâncă ăştia!”. Cel mai sinistru episod din media sportivă s-a petrecut nu demult, când un jurnalist a trucat grosolan o înregistrare audio, prezentând-o ca ştire exclusivă. Care au fost reacţiile breslei? CNA a tăcut, iar vectorii de opinie s-au disociat atent, cel mult trăgând cornete pe lângă tâmpla „ziaristului-playback”. Desigur, se spune, „noi nu vom face aşa ceva niciodată, suntem oameni serioşi”. Dar dacă publicul – pe care azi, în mod convenabil, dăm vina -, hrănit cu asemenea producţii, va fi adus în stadiul de a le cere? Conform “teoriei publicului decident”, în acel moment vom înregistra şi voci pe repede-înainte. Uităm că oameni care acum cinci ani jurau că nu vor face emisiuni în stilul „inovatorului media” (telefon, „Ce credeţi despre …?”, „X a afirmat despre dumneavoastră că …, deci cum comentaţi?”) acum le fac sau participă la ele cu maximă seninătate.

Poate că, peste cinci ani, lupta pe audienţă se va da între laboratoare de prelucrare a vocii, care să asigure necesarul de exclusivităţi. Evident, şi atunci tot ţara va fi de vină.

Notă: rulată la viteză normală, înregistrarea de mai sus va dezvălui piesa „Filozofie despre nimic”, cântată de Vali Sterian & Compania de Sunet, muzică şi versuri Vali Sterian, de pe albumul „Veac XX”, din 1986.