Inchiziţia sportului alb

Cazurile Agassi şi Federer sau ce gust delicios au aripile de înger căzut.

După ce Andre Agassi a mărturisit în autobiografia sa că a consumat, o dată, metamfetamină, grabnic au apărut şi judecătorii. Cu lipsa de nuanţe specifică tribunalelor compuse ad-hoc, pun semnul egal între el şi campionii creaţi de produsele dopante, ceea ce, până la proba contrară, e profund incorect.

Din punctul meu de vedere, e unul din rarele cazuri de dopaj care ţin mai degrabă de viaţa privată decât de cea sportivă. Nu cred că a luat metamfetamină sportivul în căutarea ascensiunii în clasamentul ATP, ci omul, într-un moment de cădere. Ca urmare, nu l-aş pedepsi pe cel care a greşit o dată, ci pe recidivist, cu dublă asprime. A obţinut Agassi avantaje incorecte în mod constant din uzul unei substanţe interzise, a repetat el greşeala şi după ce a fost găsit pozitiv? De-abia atunci merită să-i fie puse sub semnul întrebării performanţele.

Altfel, există o problemă cu aceşti oameni urcaţi pe socluri spre a fi prezentaţi ca exemple, în vederea propăvăduirii unei perfecţiuni umane imposibile. Expusă luminii reflectoarelor, statuia va prezenta la un moment dat o fisură, fie că s-a îmbătat rangă la o aniversare şi a dat câţiva pumni, fie că a tras pe nas. Ce fac atunci inspectorii moralei? Cel mai simplu lucru cu putinţă. Ridică piatra şi servesc. De o parte a fileului stau cei fără de prihană, aflaţi în această situaţie pentru simplul motiv că biografiile lor nu au fost niciodată puricate, de cealaltă sunt păcătoşii cu palmares, dar imposibil de mântuit.

Ceva oarecum asemănător i se întâmplă lui Roger Federer, somat de un „grup de 500 de experţi în probleme de sănătate” să nu participe la un turneu de tenis sponsorizat de o companie producătoare de tutun. Chiar şi acest „500” perfect mă face să cred că avem de-a face tot cu un grup care foloseşte aceleaşi metode ca sponsorul turneului pentru a-şi face publicitate şi a-şi transmite mesajul. Ce s-ar întâmpla dacă alţi 23 de specialişti în sănătate ar vrea să se alăture demersului? „Ne pare rău, noi operăm doar cu cifre rotunde pentru atingerea eficienţei maxime în comunicare, deci căutaţi încă 77 de partizani, să fim 600, apoi reveniţi”.

Mai mult mă sperie presiunile instanţei morale decât participarea sportivului la competiţia la care, demult, a fost copil de mingi. Până la urmă, e un turneu de tenis, nu o acţiune de promovare a diavolului. Dacă există o problemă, aceasta e de căutat în legislaţia elveţiană, nu în conduita lui Roger. E ca şi cum nu ar trebui să să-ţi vizitezi un fost profesor deoarece acesta fumează, oferind deci un prost exemplu celor pe care i-a învăţat timp de câteva decenii matematică sau istorie. În plus, permiteţi-mi să cred că tinerii se apucă de fumat mai degrabă pentru că trăiesc într-o societate schizofrenă, care operează fără nuanţe în probleme de morală, decât pentru că văd la televizor sigla unui producător de ţigări.

„E pervers să faci legătura dintre sport şi tutun”, spune Pascal Diethelm, directorul unui grup antifumat. Corect. La fel de pervers e şi să opui constant şi cu îndârjire cele două categorii, sportivii şi fumătorii, ca şi cum sportul ar fi teritoriul exclusiv al fiinţei imaculate, fără de viciu. Eu unul nu aş urmări un meci de tenis între îngerii din „grupul celor 500”, în schimb partida dintre Agassi şi Federer, din finala Masters Cup din 2003, aş revedea-o în fiecare lună. Ciudat, e unul dintre meciurile care nu te îndeamnă nici să fumezi, nici să cauţi un dealer de metamfetamină, ci pur şi simplu să-ţi iei racheta din dulap pentru a ieşi „la un tenis”.

Pierdură

A antrena Universitatea Craiova presupune, în acest moment, stăpânirea artei de a purta o cobiliţă pe umeri, cu o găleată plină şi una goală. Pe cât de efervescentă e în atac, pe atât de inutilă îi este apărarea, unde şi fotbalul se conjugă la perfectul simplu, într-o acţiune care nici n-a început bine şi e deja terminată.

Nu ne vom pretinde stăpânitori de competenţe vochineşti, totuşi unele întrebări se impun. De ce să-l aşezi pe Şoavă în partea stângă a apărării, doar aşa, „să fie drumul cu oameni”? Ce rost are să-i ţii pe bancă pe Wobay şi pe Trică şi să începi meciul cu Bărboianu şi cu Rose, de parcă ai aranja balerine de porţelan în vitrină, renunţând la acel minunat 4-3-3 care prinde atât de bine Ştiinţa? Poate că singura aşezare în teren potrivită acestei echipe ar fi, de fapt, un 1-6-5: laşi în poartă un peşte mare de sticlă pe mileu şi-i trimiţi pe jucători să atace.

Craiova e o magnifică maşinărie de transformare a untului în lapte, un zâmbet mare dezvăluind un dinte de metal. Unde mai poţi găsi o declaraţie precum cea a lui Trică: „Avem un joc de primul loc”, făcută când echipa, ca şi acum, se afla pe o poziţie retrogradantă? Aici, patronul se ceartă cu primăria, Costea cel mare cu Wobay, publicul cu jucătorii, nocturna cu tabela şi iată cum suporterii Craiovei vor cânta versurile lui Tudor Gheorghe – „Dacă n-aveam Jiu de soi, trăgeam Oltul mai la noi” – taman pe malul Dunării, la Drobeta. Şoaptele oltenilor se vor auzi până pe malul celălalt, transmiţând mesajul că ei ar putea lua titlul în România şi dacă ar juca în Liga a doua bulgară.

Cum naiba să nu-i iubeşti pe aceşti oameni care se sinucid într-un mod atât de plin de viaţă?

Eternitatea Sa, Dragomir

Există un beneficiu al viitoarei realegeri a preşedintelui LPF: nu se va pierde timpul cu proiectele.

În câteva zile, se vor organiza alegeri la LPF, unde este foarte probabil că Dumitru Dragomir nu va avea nici un contracandidat la funcţia de preşedinte. Ca şi în cazul FRF, pentru a fi completă, farsa democraţiei statului în stat trebuie să aibă un aer grotesc. Alegerile nu sunt prilej de înnoire, ci de reconfirmare a unei forme imuabile de dictatură.

În vederea acestor elecţiuni, candidaţii trebuie să prezinte un program strategic privind organizarea şi dezvoltarea activităţii fotbalistice profesioniste pentru mandatul de patru ani. Ce mult aş vrea să parcurg proiectul! Îmi imaginez că, dacă există, conţine sute de pagini despre centrele pentru copii şi juniori, stadioane gigantice dotate cu nocturne moderne, echipe româneşti care vor spulbera Europa.

De aici vine şi un beneficiu deosebit de important al realegerii domnului Dragomir: nu se va pierde timpul şi se va trece direct la treabă. Respectivul program e gata de mult, chintesenţa lui stă în cuvintele rostite ieri de eternul şef al Ligii: „Deocamdată nu vom schimba nimic. Schimbările au adus România în pragul falimentului”. Mă fascinează acel „deocamdată” de la începutul enunţului: ca orice cuvînt încărcat de ambiguitate, îl linişteşte pe cel care se teme de schimbare, dar îi face o promisiune vagă şi celui care o aşteaptă. E un „status quo” obţinut prin metoda „dolce farniente”.

Altfel spus, suntem pe buza prăpastiei, dar „deocamdată” e bine pentru toţi. Ca să nu fie probleme, trebuie să rămânem nemişcaţi. Dacă nu ascultăm şi iese prost, vom avea parte de o altă dovadă de măiestrie retorică, acel „eu v-am spus de mult că e rău”.

Vă amintiţi, probabil, de nelipsita ştire în care poliţia din nu-ştiu-ce-stat aşază pe marginea şoselei câte un manechin îmbrăcat în agent de circulaţie. Urmează apoi un comunicat triumfător, din care reiese că în zona respectivă, ca urmare a ingenioasei măsuri, numărul accidentelor a scăzut cu 37 la sută doar într-o săptămână. Interesant este însă că niciodată nu apare un comunicat şi după cea de-a doua săptămână, în care şoferii trec vâjâind pe lîngă momâie.

La fel se întîmplă şi cu domnul Dragomir. Prezenţa dumisale a devenit necesară doar pentru că i-a convins pe toţi că fără persoana sa ar fi un haos de nedescris. Departe de mine însă dorinţa de a-l compara pe preşedintele LPF cu un simplu obiect de butaforie. Când doi şoferi se ciocnesc în zona sa de responsabilitate, capătă o rapiditate extraordinară în a dispărea din peisaj, lăsând problema să se rezolve de la sine.

Importanţa Domniei Sale în fotbalul românesc poate fi rezumată uşor prin cuvintele rostite de Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu”. Se impune, totuşi, o uşoară modificare: „Statul degeaba sunt eu”.

Roy Jones jr.

La 5 ani îl găsim într-un ring improvizat într-un hambar din Pensacola, Florida. În faţa sa stătea Roy senior, veteran al războiului din Vietnam, care-l lovea cu o ţeavă de PVC.

„Hai, ripostează! Eşti o fetiţă plângăcioasă”.

A urmat biciul. La șase ani, Roy cel mic primea de Crăciun un pistol adevărat, la şapte conducea un tractor. A învăţat să călărească pe un cal sălbatic, după care tatăl l-a căţărat pe grumazul unui taur. Odată, a trebuit să-şi recupereze undiţa scăpată în apele pline de rechini. Ani de zile a purtat la el un pumnal, neştiind prea bine dacă el însuşi sau tatăl era cel care avea să primească lovitura eliberatoare. Continue reading →

O casă în surpare

Patru jucători evoluează, de câteva luni, constant bine la Dinamo: Dolha, N’Doye, Torje şi Andrei Cristea. În zadar au fost însă urcările în atac şi vigoarea lui N’Doye, probabil cel mai bun închizător din Liga 1, degeaba exploziile de tiribombă ale lui Torje sau demarajele, centrările şi şuturile lui Andrei Cristea. Cât despre Dolha, care a făcut la Istanbul cel mai slab meci al său de când este la Dinamo, în cazul lui cred că mai degrabă a fost vorba de nesiguranţa portarului insuficient protejat de apărare.

Ce a încercat Dinamo a fost să care apă cu o găleată găurită, dar aşa nu se poate juca fotbal. De ani buni, echipa din Ştefan cel Mare seamănă cu o clădire aspectuoasă, căţărată însă pe piloni de plută. Se înalţă schele şi se toarnă beton la etajele superioare, totul pare că va dura, că acoperişul va înţepa în curînd cerul, pînă cînd se aude un pârâit sinistru la subsol şi totul alunecă într-o rână, apoi se surpă.

În acelaşi timp, de cealaltă parte, numai Servet Cetin face cât un buncăr antiatomic.

Un şut de la distanţă

O armă importantă a ruginit în panoplia fotbaliştilor noştri.

În acest moment, prea puţini jucători români mai ştiu ori mai au curajul să tragă de la 25-30 de metri. Andrei Cristea e unul dintre ei, nu marchează doar cu capul, după o infiltrare în spatele fundaşului advers, ci şi din alergare, de la 22 de metri, aşa cum a făcut-o în meciul cu Unirea. Şi, pentru că am amintit de acea partidă, să rememorăm şi reuşita lui Apostol, o minune de şut bizantin, în egală măsură viclean şi puternic (nota mea: adaug aici şuturile din partida Unirii cu Rangers, desfăşurată după scrierea articolului).

Publicului îi e dor de un şut sănătos de la distanţă, de acele două-trei secunde în care timpul stă suspendat deasupra gazonului, iar jucătorul se îndreaptă spre minge de parcă ar vrea să o desfiinţeze. Ne lipseşte acel efect de blitz fotografic, fracţiunea de încremenire în care pe teren există doar şuterul, mingea şi portarul, iar restul jucătorilor rămân ca nişte piese de şah. Unde sunt trasoarele lui Sameş şi Bölöni, ghiulelele lui Dorinel, rachetele teleghidate ale lui Hagi, care uneori îi transformau pe portari în simpli chiriaşi în spaţiul locativ al porţii, lipsiţi de dreptul elementar de a putea exista pe traseul şuturilor? Pentru edificare, consultaţi opera lui Steven Gerrard, cel mai bun desenator de poduri arcuite din arhitectura modernă a fotbalului.

Fără acest procedeu, sportul-rege devine un fel de joc cu soldăţei de plastic sau arta monotonă a ţesutului la gherghef, care poate da naştere unor opere nepieritoare, lipsite însă de bucuria despicării apelor. Şutul de la distanţă e gest bărbătesc şi declaraţie de autoritate, calcul balistic realizat în crevasa unei zecimi de secundă, altfel, fără acea inconştientă asumare de responsabilitate, nu-ţi permiţi să despici brocartul paselor laterale.

În România, golul se livrează în general ca o pizza sau o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, atacantul apasă soneria în careul mic, apoi aşteaptă centrarea din lateral. În rarele ocazii când se trage de hăt departe vorbim mai degrabă de o degajare, pentru a nu-i da adversarului ocazia scăpării pe contraatac. Uneori, ai senzaţia că, mai degrabă decât mingea, în poartă va intra piciorul şuterului, desprins de trupul-gazdă, ca un membru dezarticulat de păpuşă.

În curînd, Steaua şi Dinamo vor da piept cu turcii, naţiune asediatoare de cetăţi, care, până la a săpa tuneluri pe sub poarta Constantinopolelui, au bombardat zidurile cu tunul gigantic al ungurului Orban. Să sperăm că nu vom alege iar calea meschină a retragerii în munţii, a otrăvirii de fântâni, a furtişagului fotbalistic, ci că vom bubui şi noi mingea spre porţile lor.