Şase naţiuni

Dacă nu aţi urmărit primele trei etape din Turneul celor Şase Naţiuni, înseamnă că, de pildă, nu i-aţi văzut pe irlandezii Heaslip, O’Driscoll şi D’Arcy strecurându-se printre apărătorii francezi ca şerpii prin grădină.

Nu aţi auzit oftatul colectiv de pe Stade de France în meciul cu Ţara Galilor, cînd arbitrul a tras o linie prin aer, refuzând astfel un eseu „cocoşilor”. V-a scăpat eseul galezului Byrne, care a trecut ca un glonţ prin apărarea adversă, şi secvenţa în care un rugbist francez alerga literalmente în genunchi spre terenul de ţintă, dând senzaţia că, dacă n-ar fi avut picioare, putea fugi şi în mâini, cu mingea în dinţi. Şi nu aţi văzut cum, în finalul meciului, aceeaşi apărare franceză care nu i-a putut ţine pe spiriduşii irlandezi s-a ridicat ca un zid de protecţie în calea galezilor.

Şi dacă nu aţi urmărit Irlanda – Anglia, pe Croke Park, aţi scăpat ratările lui Ronan O’Gara, până atunci precis ca un tun nemţesc, ajuns de emoţii şi de ghinion la numai patru puncte distanţă de recordul lui Jonny Wilkinson. Veţi fi pierdut şi un eseu al disperării înscris de englezi, în urma unei pase cu piciorul printre doi pe care de obicei o vedem în Premier League.

Dar astea sunt numai cuvinte învălmăşite într-o pagină, ele nu pot recrea imaginea unui rugbist care continuă să alerge cu un ciorchine de adversari în spate ori a liniilor de trei sferturi apropiindu-se ca valul de plajă. Dacă doriţi să urmăriţi cel mai frumos spectacol de care e capabil omul în sport, aveţi Scoţia – Irlanda (sîmbătă, ora 19:00), Anglia – Franţa (duminică, ora 17:00), precum şi Georgia – România (sîmbătă, 14:10), în Cupa Europeană a Naţiunilor, toate pe TVR2.

Meciul detaliilor anatomice

Buricul, sânul şi fesa se înfruntă la TV într-o partidă pe viaţă şi pe moarte.

Se întâmplă de parcă, asemenea meşterului Manole, televiziunile de sport ar fi descoperit că o astfel de structură nu rezistă având doar ingrediente obişnuite – fotbal, tenis, handbal, box etc. – şi că e musai să zideşti acolo o femeie într-o stare avansată de dezbrăcare, pe care camera s-o parcurgă „pân-la costişoare, pân-la ţâţişoare, pân-la buzişoare, pân-la ochişori”.

Detaşamentele de nuri sunt armele disperării, bomba atomică (sau anatomică) aruncată atunci când vrei să câştigi rapid şi cu orice preţ o luptă. Audienţa ta nu este cea pe care o doreşti? Dezechipezi nişte fete şi le arunci pe micul ecran sub formă de „bombe sexy”. Problema e însă că şi concurenţa deţine arme neconvenţionale: ca urmare, va contraataca tot printr-o lansare de burice, fese şi sâni, grupate sub o altă denumire. Trebuie doar să găseşti un liant de calitate îndoielnică: la gsptv, avem stopul pe piept, la sport.ro fundul, şi mă întreb cât va mai dura această timiditate a televiziunilor de sport de a nu se referi la alte părţi anatomice şi cât timp vor mai păstra peticul din faţă al costumelor de baie, deocamdată ţinta prim-planurilor obsesive din promo-uri.

Totul vine într-o perioadă în care www.gsp.ro şi www.prosport.ro se curăţaseră de „zone erogene”, cu excepţia trimiterilor către site-urile de trust. Iată, pe www.gsp.ro poţi să citeşti nu doar declaraţii ale patronilor, ci şi anchete sau reportaje interesante. Şi chiar mă pregăteam să semnalez că www.prosport.ro are o înfăţişare nouă şi un layout mult mai frumos şi uşor de parcurs, cînd am notat apariţia unei noi competiţii, de fapt una veche de când lumea: „Liga bună”. Nu ne rămâne decât să sperăm că teritoriile îşi vor păstra graniţele bine definite, pentru că nu am vrea să-i vedem pe CTP, Banciu sau Mironică înecându-se printre bikini, ca în „Baywatch”, şi să le extragem textele cu privirea dintre părţile moi ale salvatoarelor de trafic şi de audienţă.

Revenind la televiziune, cel mai deranjant lucru nu este folosirea armelor nepermise, ci încălcarea de graniţe şi mixarea categoriilor. Prin închegarea în pelteaua cu mingi de fotbal, porţi, sâni şi pulpe, atât sportul, cât şi erotismul sunt sărăcite şi deposedate de sens. Să ne gândim, de pildă, la emisiunile meteo, unde s-au încercat fel şi fel de reţete: de la fete despuiate pînă la prezentatori trăsniţi, la care apoi s-a renunţat. De ce? S-a constatat că, de fapt, pe telespectator nu îl interesau textele glumeţe sau nurii domnişoarelor, ci – deşi poate părea incredibil – cum va fi vremea în zilele următoare.

Retorica justificatoare se sprijină în general pe următoarele aserţiuni: 1. Bărbaţilor le place fotbalul, 2. Bărbaţilor le plac femeile frumoase şi dezbrăcate, ceea ce ar implica 3. Bărbaţii vor să vadă femei frumoase şi dezbrăcate la emisiunile de sport. Schemă care, evident, nu funcţionează, pentru că, de exemplu: 1. Îmi place muştarul, 2. Îmi place dulceaţa de mure, însă de-aici nu trebuie să deduceţi că 3. Îmi place să mănânc muştar cu dulceaţă de mure.

Dacă eşti o televiziune de sport, nu-l aşezi pe Mitea în studio împresurat de fete în costume de baie, obţinând ceva ce a amintit vizual de scena discuţiei lui King Louie cu Mowgli din desenul animat „Cărţile Junglei”. Dacă eşti o televiziune de sport, nu lansezi un concurs „Ţară, ţară, vrem fundaşe”, cu îndemnul „Pune-ţi fundul la bătaie!”, aşadar trimite câteva poze cu dosul prietenei tale şi noi îl vom premia, iar zile în şir imaginile cu poponeţe „sportive” să stea printre comentarii pline de porcării.

Dezbrăcând până la capăt chestiunea, rămâne ideea că a recurge la imaginea unui trup feminin dezgolit pentru atingerea scopurilor denotă impotenţă din punct de vedere profesional. Altfel spus, e presă făcută în primul rând cu fundul.

Un pic de primăvară

Din când în când, mici atacuri de panică ne fac să bocim în avans echipa naţională, ale cărei izvoare vitale ar fi astupate de tropăitul sutelor de invadatori.

Poate că ar trebui să privim lucrurile astfel: prin prezenţa lor masivă, fotbaliştii străini asigură acel climat de concurenţă fără de care am avea un campionat mediocru şi plin de promisiuni de tip electoral, cu jucători autohtoni ajunşi prea repede şi prea uşor senatori de drept la echipele lor. Nu vi se pare interesant faptul că formaţiile ai căror străini nu „merg” se fac de râs la orice oră ar juca? Şi ce-ar fi fotbalul românesc fără emulaţia stîrnită de Milislavljevici, Wesley Lopes, Wobay, Culio sau Yssouf Kone, ca să luăm doar câteva nume? Poate că nu întâmplător golurile cele mai frumoase ale acestei primăveri au fost create de primii doi, respectiv de ultimul.

Cea mai interesantă fază s-a petrecut însă la finalul meciului FC Argeş – Unirea şi are în prim plan un tânăr fotbalist român, ce a jucat doar 11 minute. Faza nu a dus la înscrierea unui gol, a durat doar câteva secunde, iar partea ei cea mai grăitoare nici nu apare în reluări. Raul Rusescu, atacant al Unirii, dar şi al naţionalei de tineret, a pătruns în careu, depăşind prin viteză şi tehnică un fundaş advers, care nu a putut decât să-l faulteze.

Aţi văzut cum a reacţionat Rusescu? După universalul gest al braţelor larg deschise, prin care îi solicita arbitrului un penalty evident, a privit imediat către Dan Petrescu, înţepându-şi pieptul cu arătătorul şi strigînd „Eu, eu!”. Aşadar, un jucător de 20 de ani, la 0-0 în minutul 90, se înghesuia să bată un penalty de care depindeau două puncte foarte importante pentru echipa sa, în lupta pentru titlu.

Nu simţiţi un pic de primăvară în acest gest îndrăzneţ?

Efectele crizei

Poate că fotbalul nostru exact de asta avea nevoie: de puţină criză. Am văzut o Gloria Buzău care a practicat într-o repriză a meciului cu CFR Cluj fotbalul pe care nu l-a jucat într-un întreg tur de campionat. Dacă n-aţi urmărit Gaz Metan Mediaş – Dinamo, aţi pierdut o partidă desfăşurată într-un ritm incredibil pentru Liga 1. Rapidul a înflorit ca o muşcată în nisip, de parcă exact asta a şi aşteptat, să rămână în zece oameni, în miezul secetei financiare, pentru a-şi reaminti de ce se află pe teren. Apoi, evident, s-a făcut auzită vocea de sfânt suferind de pântecăraie a lui Copos, care vorbea, normal, despre spiritul Rapidului şi cum poate fi menţinut viu numai cu câteva firimituri de pâine şi picături de apă stoarse din conturi.

Aşadar, în majoritatea meciurilor din primele două etape ale returului s-a jucat rapid, bărbăteşte şi pe poartă. Au fost mult mai puţine mâini în şold, lamentări şi fiţe. Pînă şi nefericitele episoade în care Brăneţ şi Chico au rămas câteva minute nemişcaţi pe gazon spun acelaşi lucru: că se joacă tare, fără economie sau alibiuri.

Criza are însă un efect motivaţional doar pentru cei aflaţi în competiţie pentru un loc. Există două categorii care o duc mai bine atunci când celorlalţi le merge prost: sunt cei care arbitrează părtinitor şi cei care îi deleagă parcă special să o facă. De exemplu, după ce a distrus meciul Poli Iaşi – Craiova, Corpodean a fost delegat pentru FC Timişoara – Pandurii. Reacţionînd la delegarea lui Corpodean prin cuvintele „Bine că n-a fost Lajos!”, Marian Iancu totuşi s-a pripit. Îl poate primi în runda viitoare pe arbitrul care a făcut fărâme echipa din Mediaş, cu dedicaţie.

Plante de fotoliu

Nicicând sportul nu a fost o minciună mai mare în România.

De mult timp, Consiliul Europei şi Parlamentul Europei recomandă existenţa a cel puţin trei ore de educaţie fizică pe săptămînă la liceu. Iar Ministerul Educaţiei şi Cercetării ce face? Potrivit ziarului Gândul, va reduce numărul acestora de la două ore la una singură. O intenţie bună – diminuarea stresului în rândul elevilor – se transformă într-o măsură proastă, începându-se prin scoaterea unei ore de educaţie fizică din programul săptămânal. E ca şi cum, pentru a ajuta un om să respire mai uşor, îi îndepărtezi un plămân.

Am făcut liceul la sfîrşitul anilor ’80 într-un liceu care avea două săli de sport şi o curte cu terenuri de handbal (pe care se juca şi fotbal), volei şi baschet (plus alte două panouri separate). Îmi amintesc cum, de dimineaţa până seara, terenurile erau pline. Se chiulea? Evident, însă mă întreb care e adevăratul chiul: să o întinzi de la economie politică sau dirigenţie şi să joci baschet ori să îţi iei scutire la foarte puţinele ore de educaţie fizică, cum se întâmplă astăzi cu mulţi elevi?

Unul dintre principalele beneficii ale sportului este rolul în sănătatea publică, în special în lupta împotriva obezităţii, boală care afectează în prezent peste 21 de milioane de copii din Europa şi, potrivit articolului din Gândul, în România, o treime dintre copii sunt obezi încă dinainte de a fi daţi la şcoală.

Obezitatea nu este consecinţa belşugului, ci a sărăciei de opţiuni, a îmbuibării cu acelaşi gen de nutreţ care trebuie doar să umple: mâncarea de fast-food. Nu întâmplător, aceeaşi caracteristică se vede şi în media, unde suntem obezi din cauza acestei forme de sărăcie care este fotbalul privit şi vorbit, doi-trei oameni la o masă şi unul prin telefon. Pe când un ghid al locurilor din marile oraşe în care se poate face sport? Poate atunci când ţelul unei televiziuni de sport nu va fi transformarea unui individ activ în plantă de fotoliu, pentru mărirea audienţei, ci chiar popularizarea sportului.

De pildă, un promo al Televiziunii Române ne invită să redescoperim „sportul naţional al românilor: privitul la televizor”. Tonul announcer-ului e acelaşi importat demult de ProTV: îmbietor, emfatic şi triumfal, de parcă inactivitatea reprezintă tot ce poate fi mai bun pentru un om sănătos la minte şi la trup. În timp ce vorbele patronilor, ale finanţatorilor şi ale fotbaliştilor sunt la toate emisiunile sportive, Turneul celor Şase Naţiuni la rugby are o curgere anodină pe TVR2 şi e aproape de negăsit în paginile ziarelor de profil.

Aceasta e campania pentru sănătate şi normalitate în România: pregăteşte-te să devii un marketing manager cu burtă, expus infarctului la 30 de ani, şi un consumator al unui singur produs, plin de toxine. În curând, unica parte din trup pe care o vom putea mişca uşor va fi pupila, alergând între tuşele unui monitor de calculator sau ale unui ecran TV.

Fotbal mixt

Spun de la început, ca să nu existe dubii: fotbalul feminin e simpatic, antrenant şi de mare viitor, dar previzibil ca o comedie romantică. În schimb, fotbalul mixt poate fi o idee excelentă, cu condiţia unor mici îmbunătăţiri de regulament.

Pauza. Pentru ca fetele să nu rămână cu senzaţia că sunt acceptate doar de formă într-un domeniu masculin, solicit şi vestiare mixte, caz în care chiar şi pauza de 20 de minute s-ar putea dovedi insuficientă. În cazul cantonamentelor mixte, bănuiesc că problema colegului de cameră va fi rezolvată uşor, prin alegeri preliminarii.

Regula cu cel puţin 3 fete în echipă. Bună, dar pentru nivelarea valorică aş mai adăuga una: băieţii să joace într-un picior şi să nu aibă voie să paseze între ei.

Bucuria de după gol. Se va observa o oarecare tendinţă la îmbrăţişările de grup, care vor deveni probe pe perechi şi vor dura ceva mai mult. Regulamentul trebuie să fie permisiv în asemenea situaţii: două cartonaşe roşii pentru trageri de timp repetate nu ar constitui o pedeapsă, dimpotrivă. Pentru încurajarea jucătoarelor, cele care îşi vor manifesta bucuria dându-şi jos tricourile nu vor primi cartonaş galben, ci prime de victorie.

Aşezare în teren. Dacă ambii antrenori vor adopta sistemul cu doi băieţi în apărare şi trei fete în atac, în poartă trebuie aşezat şi un stand de reviste.

Echipament. Evident, în sezonul toamnă-iarnă nu se va putea folosi echipamentul din primăvară-vară. Culorile, croiala şi accesoriile vor fi stabilite de partea feminină, cantitatea de material, de bărbaţi.

Piaţa transferurilor. Va fi liber la transferuri după fiecare etapă, când se vor organiza concursuri de Miss. Se întrevede o creştere spectaculoasă a interesului pentru centrele de tineret.

Conflicte. Precum ştiu toţi cei care au asigurat pionieratul acestui sport, acceptând femei în teren cînd nu erau suficienţi jucători, doamnele cotonogesc straşnic. Ce se va întâmpla însă dacă echipele se vor încăiera, în urma unui fault grosolan? Prevăd că domnii nu vor putea aplica nobila artă a frunţii proptite în nasul adversarului, deoarece vor fi mult mai interesaţi în a urmări şi comenta păruielile coechipierelor.

Arbitraj. Alături de Corpodean, brigada trebuie să cuprindă un psihoterapeut de cuplu şi un avocat specializat în cazurile de hărţuire sexuală.

Ofsaid. Dacă se va juca şi pe teren mare, propun ca pentru fete să nu se aplice această regulă. Imaginaţi-vă câte sprâncene pensate se vor ridica atunci când Ion Crăciunescu va explica teoria fantei luminoase. Ca urmare, de câte ori o jucătoare va întreba: „Nu înţeleg, eu unde trebuie să stau pe teren?”, să i se răspundă: „N-are importanţă. Oriunde”.

Având în vedere că prima gală de fotbal mixt a fost organizată de Raluca Sandu, de-abia aştept şi varianta mixtă a luptelor în cuşcă. Acolo sunt suficiente o podea ceva mai moale şi un decor cu lumânări care să poată fi stinse rapid.