Dinspre Timişoara se aude zăngănit de arme, ca şi cum oamenii din întreaga zonă îşi lovesc paloşul de scut, aşteptând asaltul. În plină criză, clubul a investit două milioane de euro în transferuri. Pe frontul manevrelor diplomatice, gruparea a fost la fel de activă, lansând oferte adevărate sau fictive pentru Contra, Tibi Bălan, Bourceanu, Mara, Varga, Costin Lazăr şi Mardare.
Întreaga Timişoară arde să atace. Un indiciu este distribuţia băncii de rezerve din meciul cu FC Argeş, unde se regăseau mulţi jucători ofensivi, cu puţine variante însă pentru fragilul centru al defensivei. În primele 45 de minute, echipa a fost avântată, mereu cu faţa spre poarta adversă, jucînd cu pase rapide, din prima. Apoi s-a accidentat Goga, iar Balint a fost nevoit să-l introducă pe Borbely, şi Parks i-a lăsat locul lui Magera. Cât timp a mai rămas în teren, excelentul Bucur a părut singur , ca o figurină scoasă din cutia-surpriză de un arc obosit. Apoi i-a lăsat locul lui Rusici, care a reuşit doar să rateze o ocazie imensă, singur cu portarul. Nu întâmplător, meritul golului victorios le-a aparţinut unor fotbalişti care nu joacă în atac. Alexa a şutat puternic, iar Stancu a apărut acolo unde, în mod firesc, trebuia să fie un vârf.
În opinia mea, varianta „Blitzkrieg” a Timişoarei, cu atacanţi dinamici, care-şi schimbă des poziţiile între ei, este net superioară celei bazate pe statura vârfurilor Magera şi Rusici. Şansa antrenorului Balint este să trimită în teren o echipă croită după chipul şi asemănarea jucătorului Balint – ofensivă, rapidă, imaginativă -, ţinând cont şi de aşteptările întregii zone. Dacă va juca poziţional, va aştepta ori se va bizui prea mult pe apărare, mi-e teamă că va pierde.
De ce complicăm un sport simplu? A devenit fotbalul parte a industriei vopselelor de păr?
Pe 28 februarie, International Board va lua în discuţie oportunitatea acordării cartonaşului portocaliu la meciurile de fotbal. Jucătorul astfel sancţionat ar trebui să iasă câteva minute de pe teren, numărul acestora urmând să fie stabilit. La aceeaşi şedinţă se va discuta şi despre folosirea unui al doilea arbitru de teren, care să-l ajute pe central.
Parcă îl văd pe arbitrul de rezervă pregătit, pentru orice eventualitate, cu cinci ceasuri pe fiecare antebraţ. Apoi, de ce ar fi cartonaşul portocaliu? Pare o invenţie feminină, întrucât bărbaţii nu înţeleg culorile. De câte ori, târâţi de iubită într-un magazin cu produse exclusiv feminine, nu aţi spus: „Da, bluziţa asta mov e interesantă „, primind replica: „E indigo. Nu te pricepi la culori”?
Şi ăsta e adevărul: există prea multe nuanţe inutile. Pe meniul de restaurant sunt vinuri albe şi vinuri roşii, a găsit cineva capitolul cu rosé-uri? Femeile sunt blonde sau brunete, numai perfida industrie a vopselelor de păr a introdus zeci de nuanţe înşelătoare. La o invitaţie la film, aşteptăm doar „da” sau „ba”, ca să înţelegi restul gamei de răspunsuri trebuie să fi citit cinci tratate de diplomaţie.
Peste vreo 30 de ani, arbitrul principal va intra pe teren urmat de o suită de adjuncţi – fiecare specializat în henţuri, ofsaiduri, auturi sau cornere -, şi cu o paletă de cartonaşe în rucsac. Cel lila se va da pentru cot în gură, aducând trei minute eliminare. Cel grena se va acorda pentru vociferări, iar jucătorul penalizat va trebui să recite, aşezat în genunchi în dreptul fanionului de corner, paragraful 1.24.3, alineatul 2, punctul c din regulament. Cartonaşul roz va anula acordarea unuia violet, arătat în cazul în care fotbalistul apare pe teren în halat, papuci de casă şi capişon.
Sunt curios cum vor fi atunci emisiunile TV de analiză fotbalistică şi spectrografică. „Îl avem la telefon pe reputatul fost mare arbitru, Ion Crăciunescu, care ne va lumina de ce X a primit cartonaş grena”, iar specialistul ne va explica, ajutat de tabelul frecvenţelor şi al lungimilor de undă, că, de fapt, e roşu de Burgundia.
De ce nu păstrăm fotbalul simplu? Ar trebui să luăm exemplu de peste ocean. Dacă în fotbalul american s-ar introduce sistemul cartonaşelor, regulamentul ar fi extrem de limpede. Când e fault, iar jucătorul lovit are în continuare toate membrele ataşate şi mişcă, se dă cartonaş galben. În rest, se dă roşu şi se cheamă medicul.
Dacă tot era să ne complicăm viaţa inutil, trebuia să inventăm cartonaşul verde, să nu ne zgâim la arbitru ca la panoul oculistului. Semaforul e una dintre puţinele invenţii imediat comprehensibile (cu toate că şi acolo culoarea galbenă a fost introdusă doar cu scopul de a putea fi amendat). Scos din buzunar şi agitat de către arbitrul însărcinat cu verificarea netezimii fanioanelor, cartonaşul verde ar semnaliza faptul că pe teren nu s-a petrecut nimic deosebit şi că jocul poate continua.
După cum bine ştiţi, suntem un popor ospitalier, iar fotbaliştii români sunt cei mai tehnici din lume. Exact de-aia jucăm cu sârbii la Constanţa, să arătăm că la „fotbal off-road” îi putem face şi pe brazilienii Estului.
FRF mai luase în calcul nişte locuri pentru organizarea partidei: zona „La steaguri” din Neptun, defileul de la Posada, platoul de la Babele şi Vulcanii Noroioşi. S-a renunţat însă la ele, deoarece autorităţile locale din Constanţa au promis că terenul va fi în stare perfectă la ora meciului.
Şi, trebuie să recunoaştem, lucrările sunt în grafic. Excavatoarele şi-au făcut treaba. Aspersoarele merg. Mina de loess din careu funcţionează. Defecţiunea ecluzei de la peluza în care va sta galeria vizitatoare e ca şi rezolvată. Vestea bună este că băieţii pot începe deja încălzirea: în timpul săpăturilor, au fost descoperite o pivniţă de vinuri dacice şi un local roman de strip-tease.
Rămâne de văzut dacă le vom interzice sârbilor survolul, în speranţa că se vor pierde cu autocarul prin Oltenia. Dar e posibil să se piardă şi pe teren, în timpul unui contraatac, dacă nu se vor uita pe unde calcă (în cazul fericit în care vor avea după ce să contraatace). Aşadar, să nu le purtăm prea mult de grijă: dacă a nimerit orbul Brăila, va nimeri şi sârbul Constanţa. Apoi să se roage să nu mai cadă cu noi în grupă, întrucât planurile noului stadion naţional arată că vestiarul oaspeţilor va fi construit în Piaţa Obor.
O altă veste bună ar fi că am recuperat platoul continental din jurul Insulei Şerpilor, deci pe austrieci putem să-i ducem ceva mai departe. Epava din Costineşti e pregătită pentru găzduire şi transport.
Nu se ştie exact când adjectivele şi-au făcut echipă în presa sportivă, însă acestea le fac astăzi un marcaj extrem de strâns substantivelor.
Uneori, mai joacă şi singure. „Exploziv” şi „senzaţional” sunt deseori selecţionate în burtiere. Nu vi se pare ciudat că, în perioada în care toţi dau aceleaşi ştiri şi au aceiaşi invitaţi, care ajung la aceleaşi concluzii la care au mai ajuns şi-n emisiunile trecute, „exclusiv” joacă pe toate posturile? Se întâmplă aşa pentru că „exclusiv” e căpitanul echipei, iar dacă el se accidentează, „special” preia banderola.
E suficient ca „emoţionant” să fie băgat la înaintare şi tribuna oftează lung. „Memorabil”? În general, în două-trei zile uiţi că a jucat. „Savuros” e încă titular, deşi „cool”, promovat de la lotul de tineret, a demonstrat o formă bună în pregătiri. Dar ce-o mai face „incendiar”, cândva nelipsit de la reunirile lotului feminin de strip-tease? O fi primit postul de selecţioner la echipa „fundaşelor”? Cât despre „tulburător” şi „cutremurător”, au fost împrumutate la echipa-satelit. Sunt în continuare în vederile selecţionerului, dar se apelează la ele numai cînd moare cineva.
Poate ar trebui să trimitem „superreportajele” şi „editorialele eveniment” la controlul antidoping, să vedem ce naiba au luat de sunt atât de diferite de vechile reportaje şi editoriale.
Ce vine din urmă? Vom avea ştiri „fabuloase”, articole „beton”, reportaje „devastatoare” sau editoriale „esenţiale”, „istorice”, „epocale”? Vor exista trimiteri de genul „Citeşte un articol jmeker de T.R.U.” sau „Exclusiv! Iată rezultatele meciurilor din Liga 1″?
Totuşi, mi-e dor de jucători mai vechi. Vi-l mai amintiţi, de pildă, pe „impecabil din punct de vedere gramatical”? Se pare că e la apus de carieră şi prinde din ce în ce mai rar echipa.
Înaintea primului război mondial, un fost ofiţer al Marinei franceze, Georges Hebért, călătorea prin Africa. Acolo a întâlnit triburi ai căror indivizi, trăind în natură, aveau calităţi fizice deosebite şi dezvoltaseră o capacitate incredibilă de adaptare. În urma erupţiei unui vulcan în Martinica, Hebért a coordonat salvarea a 700 de persoane, ceea ce i-a întărit convingerea că însuşirile atletice trebuie combinate cu altruismul şi curajul. Întors acasă, a pus bazele unui sistem de educaţie fizică, denumit „metoda naturală”.
La mijlocul anilor 1990, în suburbia pariziană Lisses, David Belle a folosit „metoda naturală” pentru a mări eficienţa brigăzii de pompieri a tatălui său, apoi a dus totul mai departe, şi mai departe. Aşa a apărut Parkour, arta deplasării eficiente, cu viteză maximă, în care se folosesc toate abilităţile trupului uman. Dacă aţi văzut filmele „Yamakasi” sau „Banlieue 13”, ştiţi deja la ce mă refer – David Belle joacă în cel de-al doilea rolul principal (Leito) -, dar scene de parkour apar şi în „Casino Royale”, „Breaking and entering”, „Live free or die hard” sau „Babylon A.D.”.
Deşi este un sport, parkour nu dispune de un regulament, nu are o ierarhie formală şi nu se poate „juca” în echipă. Organizarea unei competiţii este şi ea imposibilă. Se poate practica oriunde şi oricum, însă, cu adevărat, nu se practică aproape niciodată, întrucât îi lipseşte cauza iniţială. „Fantezia mea principală e să merg noaptea târziu pe străzile din New York, o bandă de răufăcători să mă atace, iar eu să scap de ei folosind parkour. Cum însă nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, aş zice că, într-un fel, niciodată nu am practicat acest sport”, spune americanul Ryan Ford, citat în articolul „No obstacles”, apărut în New Yorker sub semnătura lui Alec Wilkinson. „Dacă exersez o săritură şi mă întorc să o iau de la capăt, asta nu mai e parkour, pentru că nu deschid un drum, ci închid un cerc”. De unde se vede că „les traceurs” practică nu doar un sport minunat care nu există, ci au creat şi un sistem filosofic pentru a-l descrie.
Din punct de vedere fizic, ţinînd cont doar de aparenţe, e sportul pe care trebuie să-l fi practicat Omul Păianjen şi Superman la juniorat, cînd încă nu învăţaseră prea bine să zboare. În muzică, jazz-ul ar fi corespondentul perfect. Asemenea multor arte marţiale, parkour transformă şocurile în alunecare, fluidizînd mişcările printr-o formă inteligentă de disipare a energiei. Aşa cum acestea te pregătesc pentru o luptă care, în mod ideal, nu trebuie să aibă loc, prin parkour te antrenezi gradual în vederea unui zbor imposibil.Şcoala căderii e dilatată la maximum şi transformată în spirală, devenind subiect permanent de doctorat, însă chiar şi inventatorul sportului continuă să exploreze noi teritorii, fiind mereu la început.
Un „traceur” poate cădea de la înălţimi ameţitoare, transformând piedicile în înaintare, e capabil să se strecoare pe scări strâmte de incendiu, să sară pe acoperişuri ori să escaladeze ziduri ca o pisică, … totuşi enumerarea rămâne veşnic incompletă. Nu există centuri, dani, norme sau ranguri, după cum nici noţiunea de imposibil nu face parte din parkour. Confruntarea nu e cu un altul, aş zice că nu e nici măcar cu propria persoană ori cu obstacolele întâlnite, e cu Totul.
Rezumând, parkour e arta de a te mişca. Poate că şi dumneavoastră, citind acest articol – ce e posibil să nici nu existe -, aţi făcut deja primul pas în parkour.
Atenţie! Acest sport se învaţă gradual, numai sub o îndrumare atentă. Nu încerca aşa ceva de unul singur!
Nu de titluri ca „Şoc”, „Revoltător”, „Comportament de mahala. Cum comentezi?” avem astăzi nevoie, ci de un gest care să sfărâme acest pact mutual dintre jurnalişti şi oamenii aflaţi mereu la graniţa legii, niciodată recunoscut, însă mereu vizibil: „Îţi faci imagine, îmi faci audienţă”.
Şi nu o altă complicitate ne trebuie acum, cea a ziariştilor care îşi înalţă singuri ode, exagerând dificultăţile meseriei, căci ce riscuri ne mai pândesc acum pe 99 la sută dintre noi, prieteni, în afară de a ne cădea Windows-ul ori de a se defecta prompterul în timpul ştirilor? Ei bine, atunci cînd încercăm totuşi să ne facem meseria cum trebuie, câte un individ îşi scoate lavaliera şi ne-o aruncă în cap, scuipând şi înjurând.
Însă, dragi colegi de breaslă, nu putem fi victime decât în măsura în care realizăm şi recunoaştem că suntem şi vinovaţi. Asemenea lui Faust, plătim acum pentru un târg mai vechi din care am crezut că vom scăpa neatinşi. În această ascensiune prin care pigmeii s-au căţărat atât de sus încât par uriaşi, scara le-am ţinut-o noi, iar acum, de câte ori părăsim zona conivenţei şi reintrăm în cea a jurnalismului, descoperim că teritoriul a fost deja anexat (…).
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
