De ce pierdem?

Pentru că …

1. … mereu aşteptăm ceva sau pe cineva. Dacă nu e rezultatul unui meci jucat de contracandidate sau un arbitru binevoitor, este un jucător „exponenţial”. Există o propoziţie care mă face să rod telecomanda de nervi, de obicei un răspuns stupid la o întrebare pe măsură. „Cu Mutu şi Chivu în teren, altfel ar fi arătat echipa României”. Astfel, orfanii de lideri se reduc singuri la statutul de trupă de deschidere, care doar încălzeşte publicul pentru concertul de la Constanţa al supergrupului Mutu&Chivu.

2. … nu ne plac fazele fixe în apărare. Oare pentru că presupun organizare, rigurozitate şi ceva mai multă concentrare, altfel spus un sistem care trebuie conceput şi aplicat? Dacă la englezi fiecare corner e salutat de tribune cu aplauze, la noi ar trebui, încă de când mingea e respinsă de „tricolori” în afara terenului, să înceapă un moment de reculegere. Toţi spectatorii să se ridice în picioare şi să mormăie, cu bărbiile în piept, o rugăciune. Ar merge şi la cornerele noastre: „Dă, Doamne, să nu bată Bănel tot la semiînălţime … Ah, la naiba! Poate la următorul”.

3. … nu ne place presingul. Pentru fotbaliştii români e ca munca peste program. Rezolvi o sarcină suplimentară o dată, de două ori, apoi începi să-ţi pui întrebarea: „Eu fac presing, dar ceilalţi de ce nu fac?”. Ca urmare, te fofilezi şi nea Piţi îl bagă pe altul. Acesta, proaspăt, se înfige de două-trei ori în fundaşii adverşi, apoi i se pare că rămâne izolat şi se retrage, timid, între ai săi. Să se obosească adversarii atacând, întrucât nouă …

4. … nu ne place nici atacul. Pun două întrebări: „De cînd echipa României nu a mai întors un rezultat defavorabil?” şi „De când echipa României nu a mai terminat un meci – inclusiv cu reprezentativa Insulelor Faroe – atacând?”. Iată o variantă de răspuns: „Ehei, cu Baratki, Dobrin, Balaci, Cămătaru, Hagi şi Lăcătuş în teren, altfel ar fi arătat echipa României!”.

Domnule redactor-şef al Gazetei Sporturilor,

subsemnatul ;) emoticon-care-face-cu-ochiul, angajat pe post de vector de imagine la GSP, doresc ca prin prezenta să vă supun atenţiei câteva probleme.

Atât eu, cât şi colegii mei bidimensionali considerăm că aportul nostru la realizarea ziarului e subapreciat. Fără a dori să vă lezez orgoliul profesional, vă informez că am cel puţin zece apariţii zilnice, atât în paginile tipărite ale Gazetei, cât şi în cele electronice, în timp ce dumneavoastră, cu tot respectul, nu scrieţi decât cel mult o dată pe zi.

Primim nenumărate semnale pozitive din partea cititorilor, care ne apreciază talentul jurnalistic. Găsim, desigur, îngrijorător faptul că o nouă categorie de public ne consideră mesajele un pic prea complicate, însă am vrea să vă reamintim binecunoscuta zicală „Un emoticon bestial face cât un editorial”.

De ce, în ciuda acestor fapte, sîntem tratate ca nişte mămăligi pe parbrizul ziarului? Dacă-i inducem cititorului nişte sentimente înseamnă că noi nu putem simţi? Dacă suntem bidimensionale înseamnă că ne lipseşte profunzimea? În ceea ce mă priveşte, îmi permit să vă reamintesc că am absolvit Academia de Grimase Hazlii de la Paris şi că am câştigat de trei ori premiul de excelenţă la Galele Yahoo Messenger.

Din momentul în care am fost cooptate în echipa Gazetei nu am avut o singură zi liberă şi ne aflăm în pragul unui colaps. Cunoaşteţi drama colegului meu, emoticonul uimit, care, pentru că i se spune zilnic că are faţă de păpuşă gonflabilă, a slăbit şi a ajuns aproape o elipsă? Celebrul :) , odinioară un tip optimist, a contractat un rictus cronic de cînd e nevoit să zâmbească şi la explicaţiile foto. În contractul meu a apărut o clauză unilaterală prin care sînt obligat să fac cu ambii ochi deodată, pentru a cuceri noi categorii de cititori. Încercaţi, domnule redactor-şef, să clipiţi şmechereşte 24 de ore din 24 şi veţi simţi pe pielea dumneavoastră neplăcuta mângâiere a unei semipareze. Încercaţi, de asemenea, să nu vă pierdeţi concentrarea şi minţile în mijlocul unui grup de oameni care aplaudă, se tăvălesc pe jos de râs, sforăie sau ţocăie din buze.

Cerem dreptul la libera exprimare a stărilor sufleteşti, înfiinţarea de bloguri personale, concedii plătite şi desfiinţarea clauzei care ne interzice bronzarea.

În cazul în care veţi alege să ignoraţi cererile noastre, vă anunţ pe această cale că joi, la orele 10:00, vom declanşa o grevă de avertisment. La un Buzzz!, toate emoticoanele vom deveni inexpresive ca pozele de buletin. Dacă revendicările noastre vor fi în continuare ignorate, luăm în calcul chiar o demisie colectivă şi înfiinţarea unui alt ziar de sport, întemeiat pe principiile unui jurnalism modern şi eficient.

Cu deosebită stimă, al dumneavoastră ;)

Viagra pentru DNA

Când în presă apar înregistrări sau stenograme e semnul impotenţei sistemului. DNA ne prezintă prin intermediari nişte alibiuri ale prezenţei în zonă, nu însă şi dovada faptului că poate finaliza cum se cuvine o acţiune. Respectiva instituţie e opusul calului din banc dus la târg şi lăudat degeaba de stăpân pentru ascuţimea simţurilor. DNA chiar vede şi aude perfect, dar degeaba, atâta timp cât asta nu foloseşte la nimic.

Practic, forul chemat să se lupte cu corupţia ajunge să corupă atenţia opiniei publice, îndepărtând-o, intenţionat sau nu, de centrul ţintei. Bomba e dezamorsată controlat, în trepte, ca atunci când desfaci încet capacul unei băuturi acidulate pentru ca lichidul sub presiune să nu-ţi sară în ochi. Primind confirmarea inutilă a ceea ce bănuiam, nu mai aşteptăm dovezile. Citind schimburile de replici, nu contează că ne mirăm, ne indignăm sau ne amuzăm, avem deja o reacţie intensă care diminuează interesul ulterior.

E o cuşcă rotativă care se învârte în gol, dar care îi oferă hamsterului prizonier atât satisfacţia unei activităţi, cât şi iluzia unei înaintări. Presa nu poate rata o „exclusivitate”, o parte din public adoră astfel de delicatese, iar celor anchetaţi – din momentul în care sesizează că pericolul nu e chiar atît de mare – începe să le placă publicitatea negativă. O stranie simbioză pare a-l lega pe urmărit de urmăritor: invulnerabilitatea primului se naşte din ezitările celui de-al doilea, care, la rândul lui, apare pe ecran – deci există – doar graţie relaţiei cu suspectul.

Un ultim capitol lipseşte din acest pseudoprobatoriu fluturat prin faţa publicului: stenograma discuţiilor purtate de Gigi Becali cu el însuşi. Ar fi o lovitură de presă.

Federer şi Nadal

federer-nadal01

La Melbourne se joacă deja de patru ore, iar la 16.000 de kilometri distanţă, în miezul orologiului astronomic din Praga, apostolii mecanici se invită unul pe altul să iasă la mica defilare ce anunţă ora exactă … Tic … la Melbourne, Federer reuşeşte un lung de linie … tac … în Praga, un sfânt de lemn se împiedică şi bătrâna maşinărie, ce nu s-a mai oprit de peste şase decenii, se blochează. Timpul îngheaţă şi …

… generalul chinez Koxinga cucereşte insula Taiwan, după un asediu de nouă luni, într-un inutil efort de a readuce pe tron dinastia Ming. Franţa revoluţionară declară război Marii Britanii şi Olandei, iar la Torino are loc premiera operei “Boema” a lui Puccini.

Numai Federer şi Nadal joacă în continuare, închişi în sânii de sticlă ai aceleiaşi clepsidre, un singur bob de nisip aleargă între ei, de parcă rivalitatea nu s-ar stinge o dată cu timpul, de parcă pe lume n-ar fi altceva de făcut decât să joci tenis, acest sport care aşază mereu o graniţă între adversari. Din racheta elveţianului se ridică un uliu, spaniolul îl ţinteşte cu un smash, iar oamenii îşi sucesc gâturile când la stânga, când la dreapta. O mare pendulă din vertebre cervicale măsoară această înfruntare, nu ceasul, nu tabela, nu Asociaţia Jucătorilor de Tenis Profesionişti, în timp ce, în restul lumii, …

… Texasul se separă de Statele Unite şi Rusia trece la calendarul gregorian. Armata a şasea germană predă armele la Stalingrad, iar ayatolahul Khomeini e primit cu ovaţii la Teheran.

Planeta îşi ţine răsuflarea, lăsându-şi polii să se împuşte cu linii magnetice. Federer aşază secunde la uscat pe fileu, dar artileria spaniolă le ferfeniţeşte imediat. Rolex îi mai dăruieşte compatriotului o doză de moarte, prezentând o umbră rotundă care a căzut puţin peste graniţă.

Pe tronul foştilor săi suverani, Koxinga e scuturat de o criză de malarie şi Generalfeldmarschall-ul Paulus se stinge la Dresda, mângâindu-şi Crucea de Fier. Naveta Columbia se dezintegrează la reintrarea în atmosferă, iar la banca din Zürich, francul elveţian oftează.

“Roger!” ar striga radiofoniştii, dac-ar mai exista, “Rafa!” scandează tribunele de la Melbourne. Un râu de lacrimi se umflă în matcă şi, la 16.000 de kilometri distanţă, orologiul astronomic îşi reia funcţionarea, cu o întârziere de-o fracţiune de secundă, pe care nimeni, cu excepţia poate a ceasurilor atomice, atât de precise şi de rezistente în zilele noastre, nu ar putea-o sesiza.

Sursă foto: deviantart.net

Doar o zi

Organizarea unei finale de Europa League este o realizare pentru care echipa din fruntea FRF trebuie felicitată. Acest eveniment nu reprezintă însă atât „recunoaşterea valorii fotbalului românesc”, cum spune Mircea Sandu, cât mai degrabă un premiu ori semnul de extindere a unei industrii către alte spaţii geografice.

Dintre cei douăzeci de ani trecuţi de la Revoluţie, în prima repriză am avut ceva mai mult fotbal, dar fără management. De câţiva ani s-a închegat un sistem, însă, din păcate, nu prea mai avem fotbal. Numărând pe degete jucătorii români care evoluează la echipe bune din Europa, obţinem doar semnul „victorie”. De câte ori o echipă autohtonă participă la o competiţie de top, stă puţin în anticamera performanţei, apoi se întoarce acasă netratată. Un plan mai greu de îndeplinit – pentru că nu include politica bazată pe alianţe, ci mai degrabă o exclude – şi-ar propune să avem în 2012 o echipă care să joace o finală de Europa League. Până atunci, în tabloul fotbalului mare, vom fi cel mult gazde care pun masa pentru alţii.

Suferim de o nostalgie cronică şi inversată, scoatem DVD-uri cu marile meciuri ale naţionalei, în timp ce plonjăm deja în viitorul luminos al unui stadion-templu. Prezentul e o podişcă fragilă şi alunecoasă, traversată pe întuneric.

Va fi acea zi în care mari fotbalişti vor fi pîndiţi la aeroport de reporteri, în care suporterii purtând însemne străine vor străbate oraşul, o vizită oficială de stat a sportului-rege. Dar va fi doar o zi. După ce va trece, juniorii talentaţi nu vor apărea precum ciupercile după ploaie, traşi de ciuf de baia de lucşi a nocturnei.

Şşşşt!

Nu-l deranjaţi pe nea Piţi din meditaţie! Menajaţi-i pe călugării zen din lotul României, pe care orice foşnet îi poate opri din calea spre CM.

Toată lumea, de la Iordănescu la Dorinel Munteanu, cere linişte. „Cu siguranţă, jucătorii au aflat despre acest diferend din sânul naţionalei şi îi afectează, chiar dacă nu recunosc. Sper să nu se resimtă asta şi în joc”, a declarat Dorinel în Gazetă. Dar poate că puţină nelinişte nu le-ar strica şi chiar ar fi bine să se resimtă în joc. E prea mult confort psihic în evoluţiile acestei echipe care se conservă admirabil în propria mediocritate. Tricolorii sunt atât de feriţi de probleme, încât juri că o să combine perfect şi la 38 de ani în faţa propriului careu, înfăşaţi în tricoul naţionalei.

Pe bune, parcă ar fi nişte actori care au nevoie de o asemenea interiorizare, încât orice tuse din public i-ar putea scoate din starea de graţie. Ori poate sunt agenţi secreţi ai fotbalului mondial şi nu vor să atragă atenţia asupra lor. Eşecul cu Lituania o fi fost gândit special pentru a-i face pe sârbi să ne ia la preţ de matineu. Dar ce motiv de tulburare ar avea? Prima de calificare la Campionatul Mondial este de 115.000 de euro de căciulă, maşinile de lux s-au ieftinit, iar Olanda e în altă grupă.

Această prea mare dorinţă de linişte se manifestă prin cultul pe care fotbaliştii şi antrenorii noştri îl au pentru silenzio stampa. Un astfel de procedeu înseamnă că o echipă preferă să se exprime doar prin fapte, lăsând vorbele la o parte, însă la noi e decizia îmbufnată a unor copii de a se zăvorî în cameră, cu jucăriile favorite. De când nu aţi mai auzit de un silenzio stampa la o echipă mare?

Vă spun în şoaptă: în momentul de faţă nu e atât de îngrijorător pericolul unei dinastii Mircea Sandu, cât posibilitatea ca echipa naţională să adoarmă de tot, dizolvată în somnul obligatoriu de după-amiază. Când băieţii se trezesc, zic toţi acelaşi lucru: „Eu cred că nea Piţi ar trebui lăsat să continue”. Să continue ce? Să-i învelească grijuliu cu plăpumica.

În fond, ce i s-a transmis lui Piţurcă? „Dacă nu baţi Austria, cam trebuie să pleci”. E mai mult decât rezonabil, în mod normal trebuia să fie concediat după acel 0-3 cu Lituania. Dar nea Piţi se înconjoară cu abilitate de mister. E ca o femeie ce apare rar în public şi atunci stă permanent cu voaleta coborâtă, iar toată lumea o bănuieşte a fi de-o frumuseţe răpitoare.

Ai spune că nea Piţi e singurul alchimist care cunoaşte secretul transformării metalelor ordinare în aur. Din vârful unui munte îndepărtat, lucrează la planurile unei echipe atomice, capabilă să umilească toate marile selecţionate ale lumii. Apoi naţionala României păşeşte sfioasă pe teren şi vedem acelaşi fotbal somnoros, cu jucători picotind în iarbă. Apar zvonuri că Mister ar lucra la întinerirea lotului, dar nu sunt decât liftinguri, un pic de Gerovital şi mult orgoliu. Când vine vorba de Tiberiu Ghioane, de exemplu, răspunsul e „nu” din start.

Deci nu faceţi zgomot şi fiţi alături de echipa naţională! Să ne mulţumim cu anestezia generală, chiar dacă e singura dovadă că ar fi existat o operaţie.