Cele 120 milioane de euro licitate de Manchester City pentru Kaka şi mai ales faptul că oferta a fost respinsă reprezintă un semn. Sînt convins că Mansour bin Zayed Al Nahyan, şeicul finanţator al lui City, ar fi cîştigat potul dacă, la cîteva sute de kilometri distanţă, la Real Madrid nu s-ar fi pregătit revenirea în fruntea clubului a lui Florentino Perez. Între 2000 şi 2006, cît timp acesta a condus Realul, gruparea a avut performanţe sub aşteptări, dacă le raportăm la numărul de vedete încorporate. În schimb, la sfîrşitul acestei perioade, echipa madrilenă a detronat Manchester United din poziţia de cel mai bogat club din lume.

Chiar refuzată, oferta pentru Kaka a început să mişte apele, creînd premise de ieşire din criză prin dezmorţirea circulaţiei jucătorilor de mare valoare. Pentru a umple golul, AC Milan s-a gîndit la Ribery. „Dacă valoarea lui Kaka este de 120 milioane de euro, atunci Ribery face 150″, a spus managerul general al lui Bayern, Ulli Hoeness. Din păcate, germanul se înşală. În fotbalul actual, Ribery face exact cît a oferit AC Milan pe el, 35 de milioane de euro. Diferenţa rezidă din imposibilitatea lui Franck de a fi mai mult decît este, adică un excepţional jucător. Contează mai puţin că Ribery poate trage orice echipă după el, că e capabil să-şi transforme coechipierii într-o haită de pitbulli. Întrebarea este: poate el reprezenta imaginea unei creme de bărbierit?

Este aceeaşi discuţie ca în cazul dilemei „Cine merita Balonul de Aur şi titlul de FIFA World Player: Ronaldo sau Messi?”. Întrebaţi orice puşti din lume cine ar vrea să fie dacă n-ar fi el. S-ar vedea în spatele surîsului gelatinos de învingător al portughezului ori purtătorul celui de spiriduş cu chef de joacă al argentinianului? Chiar şi în reclamele Pepsi, Messi pare un intrus, un extraterestru ciudat care driblează în mod inutil taxiuri. Într-una din acţiunile promoţionale realizate în China, l-au urcat pe scenă îmbrăcat într-un chimono tradiţional. Brusc, nu mai era un fotbalist de geniu, ci un pitic înotînd în nişte mîneci mătăsoase, deranjat de basmaua înnodată pe creştet. Prin contrast, Ronaldo este suportul fizic perfect pe care poţi construi o industrie goală a motivaţiei. Îţi dă senzaţia că e suficient să faci cu ochiul pentru a deveni cel mai bun jucător din lume, totul e să iei aminte la ce produse foloseşte.

Nu întîmplător toate aceste reclame sînt proiecţii onirice. Un „dream team” este împlinirea dorinţei a milioane de jucători la FIFA Manager de a-şi vedea echipele virtuale întrupîndu-se pe gazon. Kaka, Ronaldo, Messi şi Ribery sînt toţi mari jucători, însă doar primii doi vor ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, în Noul Ierusalim al fotbalului imaginar reconstruit de Perez. Pentru a predica religia mondială a gelului şi a băuturilor răcoritoare, ai nevoie nu doar de genii ale balonului, ci şi de apostoli credibili.

Este un sport de fineţe jucat în miezul lumii nesigure a alcoolului, dinamic în ciuda nemişcării.

Eurosport a început să transmită concursuri de darts. Zilele trecute, am asistat la turneul final al Campionatului Mondial, Lakeside World Professional, şi a fost un adevărat spectacol.

Cum poate un sport în care mişcarea aproape nu există să fie palpitant? În primul rînd, cu ajutorul televiziunii. Fiecare sport are un grad de spectaculozitate, dar există discipline cărora micul ecran le retează toate posibilităţile de seducţie. De pildă, un raliu televizat nu poate transmite nici 1 la sută din emoţia pe care o trăieşte un spectator aflat pe marginea traseului.

De ce reuşeşte atunci televiziunea să „transmită” şi chiar să îmbogăţească darts-ul? Întrucît acesta e un sport bazat pe apropiere, dilatare şi pe concentrarea asupra detaliilor. Gîndiţi-vă că doar ţinta – un cerc cu diametrul de 45,08 centimetri, împărţit în 83 de zone distincte – e filmată de cel puţin trei camere.

Feţele celor doi concurenţi, dar şi cele ale oamenilor din public, sînt la fel de importante. Miza este aceeaşi: revelarea trăirilor prin înfăţişarea de aproape a unui chip, transformat într-o hartă a emoţiilor umane. Cei doi poli de atenţie, situaţi la aproximativ aceeaşi înălţime faţă de podea, sunt figura sportivului şi ţinta. Există un straniu dialog, bazat pe asemănarea dintre imobilitatea dată de concentrare a chipului uman, cu privirea fixată către ţintă, şi replica mută a acesteia, prin căutătura inertă a acelui „bull’s eye” din centru.

Cumva, darts-ul e o versiune plebee a snooker-ului, un alt sport de concentrare şi de precizie care se dispută în cluburi, înfăşurat însă în reguli destul de stricte în ceea ce priveşte vestimentaţia sportivilor şi comportamentul publicului. Ca şi în snooker, precizia este atributul principal al sportivului – redus la ochi, degete şi antebraţ -, de aici şi minunata oportunitate de a avea campioni trecuţi de prima tinereţe. Există însă şi diferenţe, ca în cazul teatrului clasic şi al celui modern. La darts, publicul şi jucătorii interacţionează aproape continuu. Înaintea şi în timpul aruncării, spectatorii îşi ţin răsuflarea alături de sportivul favorit, apoi reacţionează zgomotos la reuşitele ori la eşecurile acestuia.

Jocul de darts păstrează aceeaşi străveche structură a dramei. În drumul de la 501 la 0 puncte, străbătut cot la cot de către sportivi, există o gradare a acţiunii, un punct culminant al întrecerii (cînd un jucător poate închide jocul, dacă nimereşte cu săgeţica de la 2,369 metri o zonă de aproximativ 2 centimetri pătraţi) şi un deznodămînt imprevizibil.

E singurul sport care se joacă într-un pub, un act de fineţe în miezul unei lumi nesigure. Darts-ul reprezintă, probabil, singura legătură posibilă dintre sport şi alcool. La începutul secolului trecut, o veche lege din Anglia interzicea, în locurile în care se consumă alcool, pariurile la jocurile de noroc, însă nu şi pe cele la jocurile de îndemînare. În 1908, Jim Garside, proprietarul Adelphi Inn din Leeds, a fost chemat în faţa unui tribunal local sub învinuirea de a fi organizat în localul său partide de darts, la care publicul pariase. Martorul chemat de Garside, campionul local de darts William „Bigfoot” Anakin, a demonstrat însă că poate nimeri cu săgeţica orice număr de pe tabelul pe care era trecut programul Curţii, iar tribunalul a fost nevoit să admită că darts-ul este un sport de îndemînare. De altfel, ca o strînsă legătură între cele două domenii aparent ireconciliabile – sportul şi alcoolul-, şi astăzi marea majoritate a partidelor de darts se joacă pe halbe de bere.

Asta este, de fapt, cea mai importantă calitate a acestui sport: deşi e bazat pe concentrare şi precizie, nu se ia prea mult în serios. Să vedem în ce măsură va rezista televiziunii, un Big Brother ce poate şi ajuta, dar şi ucide, prin creşterea de miză pe care, de obicei, o aduce.

Cea mai mediatizată uşă din România e cea a DNA-ului. Lipsiţi fiind de probe, ne putem imagina orice dincolo de acest hotar.

De pildă, eu cred că acolo nu e Direcţia Naţională Anticorupţie, ci raiul oamenilor de fotbal. După ce bănuiţii străbat desişul de camere şi de microfoane, urcă treptele şi închid uşa, intră direct în procesul primirii aripilor de înger, întrucît ceea ce nu te condamnă te curăţă pînă la urmă de păcate.

La început s-or fi speriat şi ei, ca toţi oamenii, cînd au primit citaţia ori cînd inşi în uniforme i-au întîmpinat pe scara avionului. Dar asta a fost demult, acum, în aşteptarea diplomei de „absolvent DNA”, invitaţii semnează în cartea de onoare, acceptînd cu bucurie un tur al instituţiei. În spatele oglinzii cu vedere în sala de anchetă, rememorează nostalgici clipe tensionate de la primele interogatorii, cînd erau cît pe ce să recunoască un comision ilegal. Uneori chiar critică în mod constructiv anumite aspecte legate de condiţiile de colaborare, că ar fi curent în sala de interogatoriu ori că liftul nu merge. Propun organizarea unui meci amical între echipa anchetatorilor şi cea a prietenilor DNA, fondurile strînse urmînd să fie donate instituţiei pentru cumpărarea de termopane. „Vă dăm de la trei goluri în sus”, ameninţă oamenii de fotbal, „Vă dăm de la trei ani în sus”, promit oamenii legii şi toată lumea rîde.

Instituţiile se fac că lucrează şi chiar timpul, din lipsă de probe, se face că trece. Asta nu înseamnă însă că anchetele n-ar progresa. Tehnica „Good cop, bad cop” a evoluat: toţi anchetatorii se strîng acum de drag la şueta de unde pot afla ultimele poveşti cu Mourinho. Pînă şi bănuiţii au început să vină de plăcere, uneori se opresc de bună voie cînd trec prin cartier, salutîndu-i amical pe cei dinăuntru, „Sărutări de mîini doamnei şi ţinem legătura”.

În acelaşi timp, în faţa uşii DNA-ului e pusă mereu în scenă o aşteptare, un zăgaz al dezvăluirilor ameninţă să se rupă în fiecare clipă. Digul rezistă însă: vinovaţii sînt întotdeauna prea departe, într-o altă ţară, sub o altă legislaţie, anume cluburile de aiurea ce refuză să pună la dispoziţia organelor de anchetă româneşti documente importante. Ce se va alege atunci din toată această literatură de fişet pregătită pentru o justiţie poetică? Zecile de volume însumînd peste 20.000 de file vor fi încorporate autobiografiilor celor cercetaţi, imaginile video cu cele peste 100 de persoane anchetate vor intra în filmotecile de familie, alături de „Scarface” şi de negocierile cu Manuel Lopera.

Şi poate că le sîntem chiar un pic datori pentru aceşti ani de muncă în folosul comunităţii, nu uitaţi că au băgat bani în fotbal, nu uitaţi că prin donaţiile caritabile de fotbalişti sau prin valizele plimbate au asigurat circulaţia fondurilor, nu scăpaţi din vedere că au fost agenţii dezvoltării acestui domeniu care ne-a adus atîta bucurie. Ce nevoie mai avem atunci de Justiţie?

Legată la ochi şi răsucită de participanţii la baba-oarba pînă la dobîndirea doritei ameţeli, a fost împinsă în jos pe scări, să găsească un vinovat. Cînd uşa se va întredeschide, această babă buimacă şi cu capul spart ne va spune că nu e nimeni acasă şi că stăpînii sînt în concediu, în Baleare.