Ceaţa

Ultimele partide din Liga 1 au arătat că e nemaipomenit să nu vezi mingea şi jucătorii. Chiar aş propune ca la meciurile pe zăpadă să se folosească o minge complet albă şi ca la toate transmisiunile TV să se filmeze neclar în mod voit.

Cînd este ceaţă şi se filmează de sus, e ca şi cum ai privi cu ochii mijiţi un tablou de neînţeles reprezentînd un punct şi cîteva linii, intitulat „Natură moartă în mişcare”. Prin acest amestec de impresionism şi arta nonfigurativă nimicul capătă noi valenţe. Devine un fel de act creator, ca în emisiunile lui Magdin, cînd peste formaţie năvăleau trîmbe de fum, iar cameramanul apropia şi depărta rapid imaginea, creînd senzaţia de iureş artistic nedomolit. Vă spun sincer, în acele lăptoase cadre generale de la Dinamo – FC Argeş şi Steaua – Urziceni imaginaţia mea a desluşit preluări precise, voleuri fenomenale, foarfeci incredibile şi goluri de generic, din păcate inutilizabile.

Nici filmarea de la nivelul gazonului nu e rea, întrucît ne aduce mai aproape de fotbalişti şi de arta absconsă a acestora. E ca la o piesă de teatru în care actorii joacă printre spectatori şi se confundă cu aceştia sau ca la o filmare cu camera ascunsă, cînd realizăm adevăratul potenţial al subiecţilor.

Schimbarea frecventă a unghiurilor de filmare – cînd de aici, cînd de dincolo – redă adevărata faţă a fotbalului românesc: o strălucită combinaţie între „Raţele şi vînătorii”, „Ţară, ţară, vrem ostaşi!” şi „Măgăruşul”.

Luaţi, de pildă, golul Stelei cu Unirea Urziceni. În condiţii normale de vizibilitate, ar fi fost doar o deviere norocoasă. Aşa, sub mantia protectoare a ceţii, a devenit un golazo născut dintr-o schemă îndelung exersată, prin îngemănarea şutului către fanion cu devierea inspirată a rinichiului.

Barcelona

Dimineaţa devreme, bătrînul arhitect coboară încet din chilia sa dintre turnuri să aprindă focul sub oraş. Iese apoi la suprafaţă şi priveşte lung spre locaşurile pentru păsăret, cocoţate atît de sus, încît nici hulubii nu le ating. „O greşeală”, suspină, „am făcut o greşeală”.

Oraşul însuşi este o capodoperă care aşteaptă ultima lovitură a teslei, o carte construită numai din erate. Pe Bulevardul Graţiei, şoldul de granit al Casei Pedrera (foto) se răsuceşte într-un dribling, iar Casa Battlo îşi face loc graţios cu coatele în zid. Cînd e meci, şopîrlele multicolore din Parcul Guell o şterg spre „Camp Nou”, iar căciulile de zahăr ars ale turnuleţelor abia aşteaptă să fie aruncate în aer.

În unele nopţi, florile din Muzeul Miro îşi scutură petalele peste paznicul adormit şi-l mistuiesc în parfumul lor. Paznicul reapare năuc în celălalt capăt al oraşului, acum e un indian ce-şi cară bocceaua spre zona comercială, unde canalele rîgîie fetid printre magazinele cu arome scumpe, iar pe păturile aliniate Louis Vuitton se scrie cu cîţi de „t” vrea artistul. În metrou se fură un portofel, care mai apoi e regăsit absolvit de bani în sacristia unei biserici.

Veselia înspăimîntătoare a catedralei Sfintei Familii se regăseşte în acel „Vai de tine dacă-mi greşeşti!” din zîmbetul oricărui catalan, căci orizontul i-a învăţat pe oameni să nu-şi plece privirea, la fel cum prin alte locuri munca cîmpului i-a obişnuit să o ţină în pămînt. Barcelona scrutează Mediterana ca un portar cu braţele în şold, iar jucătorii ei ascultă numai de ordinele amiralului Colon, cel care, din vîrful stîlpului său, îl ameninţă pe omul de dincolo.

Prima echipă a Barcelonei este o altă capodoperă neterminată a oraşului: întotdeauna îşi pierde minţile în faţa careului advers, pictînd direct pe ochi forme efemere. În această pierzanie colectivă nimic nu moare fără a fi înlocuit. Ronaldinho e purtat pe braţe spre aeroport, dar în port caravelele descarcă alte mirodenii. Messi e tocul cu care Dumnezeu se iscăleşte pe iarba stadioanelor, de fiecare dată altfel, cu unul din numele Lui necunoscute. Bojan şi Henry seamănă cu acei Piticu şi Şarpe din copilăria noastră, băieţi care jucau minunat fotbal, dar care n-au ajuns mari fotbalişti, ci vînzători la vreun Ferometal.

Ca să dureze, ceva trebuie lăsat mereu neterminat, aşa că în fiecare seară bătrînul vraci al pietrei iese cu felinarul în drum şi-şi priveşte încă o dată turnurile. Apoi stinge flacăra, închide ochii şi se lasă călcat de ultimul tramvai.

Opinia de mai sus, postată pe site-ul Gazetei de user-ul ****, descrie perfect episodul „Pulhac, Torje, Ropotan”.

Marţi, la 9 dimineaţa, cînd am deschis calculatorul, filmuleţul cu Pulhac, Torje şi Ropotan depăşise 47.000 de vizionări pe gsp.ro, lucru semnalat, ca de obicei, drept o performanţă profesională în acest domeniu în care succesul se măsoară numai prin suma curiozităţilor stîrnite. După un regim alimentar bazat pe steroizi, ţînţarul ajunsese armăsar şi galopa în continuare către noi pajişti de audienţă.

Ce nu vede nimeni şi ceea nimeni nu consideră necesar să spună este că aceşti trei băieţi se aflau în locuinţa unuia dintre ei, deci într-un spaţiu privat şi în timpul lor liber. De aici încolo, ce făceau este strict treaba lor şi, eventual, a angajatorului, dacă prin acţiunile lor încălcau condiţiile unui contract. Ar fi fost o mare diferenţă dacă Ropotan, Pulhac şi Torje ar fi ascultat marşul funerar de Chopin, discutînd la un ceai de tei despre implicaţiile înfrîngerii de la Braşov cu un grup de psihoterapeute? E adevărat, această poveste spune multe despre profesionalismul lor, dar la fel de adevărat este că spune multe şi despre noi, cei care ne-am repezit să prezentăm aceste fapte, să le vedem ori să scriem despre ele.

Povestea îmi aminteşte cumva de experimentul realizat în 1974 de către psihologul Stanley Milgram. În cadrul acestuia, un operator îi punea întrebări unui subiect legat la curent electric şi, de cîte ori respectivul răspundea greşit, mărea voltajul. Ceea ce nu ştia operatorul era faptul că omul „curentat” juca teatru. Adevăratul subiect era el însuşi, iar o cameră de luat vederi îi monitoriza discret reacţiile, întrucît testul studia disponibilitatea omului de se supune unei forme de autoritate care îi cere să realizeze acţiuni împotriva conştiinţei sale.

De aceea, nu cred că Torje, Ropotan şi Pulhac sînt principalii subiecţi aici, ci noi, ceilalţi, care avem dorinţa de a emite prejudecăţi de valoare. Ce trist paradox! În preajma a două partide ale unor echipe româneşti în Liga Campionilor, subiectul sportiv al zilei este o manea. Fenomenul fotbalistic din România a devenit un menage-a-trois în care nimeni nu face ceea ce ar trebui, în mod natural, să facă. Ai senzaţia că fotbaliştii există doar pentru a furniza aceste ştiri, că publicul există doar pentru a le citi şi că singura raţiune de a fi a presei sportive este de a le afla, prezenta şi comenta. O sfîntă ipocrizie ne leagă pe toţi, de la manelistul compozitor pînă la autorul acestor rînduri. Trăim bine în interiorul acestui cerc vicios, apoi ne mirăm cînd o echipă românească de fotbal îl părăseşte şi joacă în Europa, de unde se întoarce mai mereu învinsă.

Pe site-ul Gazetei există o singură reacţie perfect adaptată la acest subiect. Pe 25 noiembrie, la ora 04:21, user-ul **** a comentat astfel: **** ****, repetîndu-şi apoi opinia de 24 de ori. Iată cum efortul conjugat al unui om care vrea să înjure şi al unui program care vrea să te ferească de înjurături a oferit judecata perfectă. Un cuvînt care poate însemna orice, dar care, în acelaşi timp, nu spune nimic, descrie perfect o întîmplare insignifiantă, însă cu atîtea semnificaţii pentru un număr foarte mare de oameni.

Ştirile pe scurt

Pentru a întrerupe seria de 45 de partide fără victorie pentru Steaua, Dorinel Munteanu şi-a organizat meciul de retragere, încheiat nedecis. Antrenorul stelist nu s-a putut introduce pe teren, deoarece nu figura pe lista primită de la patron.
Astăzi, prima promoţie a absolvit cursul fulgerător de limbă română susţinut de reputatul filolog Jean Vlădoiu. Proaspeţii licenţiaţi au declarat într-o română fluentă: „Au!”.
În seara aceasta, la „Dezastre în aer”, cazul avionului reparat în zbor de către un pasager, care a îndreptat cu ranga una dintre aripi.
Gazeta Sporturilor va lansa un DVD cuprinzînd cele mai frumoase faze din cariera de antrenor a lui Gică Hagi. DVD-ul va fi însoţit şi de ziar.
Urmînd exemplul lui Cornel Dinu, recent declarat Cetăţean de Onoare al oraşului Kosice, Vasile Turcu şi-a lansat ieri, la tîrgul de carte Gaudeamus, operele complete. Volumul cuprinde 48 de pagini cu bastonaşe. După festivitate, romancierul a bifat nenumărate autografe.
George Copos a luat prima măsură pentru ieşirea din criza în care se zbate clubul din Giuleşti: desfiinţarea automatului de cafea la care fotbaliştii îşi cheltuiau rapid primele de joc.
Clubul Steaua anunţă înfiinţarea unui departament modern de scouting. „S-a terminat cu urmărirea jucătorilor pe youtube şi cu transferurile făcute prin Messenger. Am văzut deja nişte atacanţi excepţionali pe un CD şi încercăm să-i aducem la Steaua”, a declarat preşedintele Argăseală. Compania care produce „FIFA 2009” a dezminţit însă informaţia, precizînd că imaginile din joc sînt cu titlu de prezentare.

„În box, dacă îţi urăşti adversarul, ai pierdut”, interviu cu Lucian Bute

Lucian Bute s-a născut pe 28 februarie 1980, are un palmares profesionist de 23 victorii (18 KO) – 0 egaluri – 0 înfrîngeri şi e campion mondial la categoria supermijlocie (-76,3 kg) în versiunea IBF.

Primul lucru care îţi vine totuşi în minte cînd îl vezi e că nu prea aduce a boxer. E înalt (1,82 metri), subţire, îmbrăcat impecabil. Nu are nasul spart, iar degetele îi sînt fine şi îngrijite. Are zîmbet de actor şi maniere fără cusur. De pildă, cînd o doamnă ne-a adus cafele şi sucuri, s-a ridicat puţin de pe fotoliu şi a spus „Sărut mîna”, apoi s-a aşezat, pregătit pentru interviu.

– Lucian, eşti campion mondial, totuşi românii nu ştiu prea multe despre tine.

– Sînt doar un băiat simplu, din comuna Pechea, de lîngă Galaţi. Am avut o copilărie frumoasă. Cînd eram mic, luam o roşie şi-o bucată de pîine şi o zbugheam în drum, cu picioarele goale. Erau ierni grele, cu troiene şi viscol, iar uneori tata îmi dădea un pahar de vin fiert şi mă trimitea afară să dau zăpada. Imediat mă înroşeam la faţă, eram şi bucălat, apoi ieşeam cu lopata şi făceam şanţ pînă la poartă.

LA DRUM, CU O PUNGĂ DE-UN LEU

– Ai totuşi patru surori. Nu-mi spune că nu erai ocrotitul familiei!

– (rîde) Evident că eram. Dacă făceam vreo boacănă, surorile mele încercau să repare situaţia, pînă să afle ai mei. Cînd ieşeam afară, mereu cîte o soră mai mare îmi făcea patul şi strîngea în urma mea.

– Prietenii spun că eşti foarte ordonat, că sticluţele de colonie stau aliniate pe policioară ca soldăţeii, la fel şi trofeele în vitrină.

– Ei, asta pentru că a trebuit să mă obişnuiesc cu ordinea. Am plecat de acasă pe la paisprezece ani cu o pungă de un leu, cu o pereche de pantaloni şi una de tenişi.

Continue reading →

Numărul de magie

Generaţia mea are golurile lui Hagi tipărite pe partea interioară a pleoapelor, acum iată-le şi pe suport electronic. Nu am văzut încă DVD-ul, dar sper că pasele lui magice nu lipsesc, pentru că ele spun o altă parte a poveştii, la fel de frumoasă.

Sîntem în meciul cu Argentina de la Cupa Mondială din 1994, la 1-1. Ilie Dumitrescu clonase golul lui Hagi din partida cu Columbia, inventînd din lovitură liberă o boltă peste portarul argentinian, apoi Batistuta egalase din penalty. Echipa României iese din apărare, iar Hagi, plasat lîngă întretăierea tuşei din dreapta cu linia de la centrul terenului, primeşte mingea de la Dan Petrescu. Aşteptînd susţinerea unui coechipier, pătrunde un metru-doi în terenul argentinienilor, în timp ce patru adversari se apropie încet din toate părţile.

Lipit de marginea terenului, Hagi conduce mingea în stilul acela al lui lenevos, de pisică tupilîndu-se către pradă, şi fiecare mişcare conţine un avertisment (în „Pentru un pumn de dolari” există o secvenţă asemănătoare: Clint Eastwood se apropie de patru pistolari cu aceleaşi mişcări încete, dar ameninţătoare, pentru ca într-o fracţiune de secundă să-i împuşte pe toţi). Urmărind imaginile, veţi observa că nici unul nu-l atacă decisiv. Nici nu era recomandat să încerci să-l deposedezi, mai ales cînd se afla cu faţa spre poartă, deoarece într-o picosecundă Gică îşi schimba direcţia şi viteza, trecea pe tangentă şi te trezeai vînînd o umbră.

Din terenul nostru, Lupescu ţîşneşte, iar unul dintre cei patru simte pericolul şi îi ia urma. Tîrziu! Exact atunci răsare şi pasa lui Hagi, ca o garoafă din batista iluzionistului. Cînd Gică a dat drumul balonului trecuseră fix 4 secunde de la primire, iar cei trei argentinieni strînşi în jurul lui tot nu îndrăzniseră să-l atace.

Lupescu primeşte mingea pe fuleu – pasa pe poziţie viitoare a fost o altă „marcă înregistrată” Hagi -, preia şi îi trimite din nou decarului, care avansase. Iată-l acum în faţa fundaşului stînga argentinian, în dreptul colţului careului mare, începînd acelaşi dans hipnotizator de şarpe. Cînd îl vede pe Ilie Dumitrescu îndreptîndu-se în fugă spre careu, Hagi „pune frînă”, îşi întoarce mingea pe piciorul stîng şi pasează la întîlnire, exact înainte ca doi adversari să-i închidă uşa. Prelins prin sita apărării, Ilie se roteşte graţios ca un dansator de tango, pune latul şi mingea e în poartă.

A fost unul dintre cele mai frumoase şi simple contraatacuri din istoria fotbalului. La fiecare dintre cele patru pase, balonul a fost dat către cel mai avansat fotbalist român din acel moment. Nu a fost unul fulgerător, – a durat cincisprezece secunde, dintre care opt mingea s-a aflat la Hagi -, dar revăzîndu-l, ai senzaţia că mult mai numeroşii argentinieni nu au avut în nici un moment vreo şansă.