Arta aruncării bumerangului

Au trecut mai mult de două luni de cînd Cosmin Moţi e în Italia şi deja îi este „dor de băieţi”. Într-un interviu acordat Gazetei, aproape că-i numeri oftaturile. Nu a învăţat prea bine italiana, o limbă foarte diferită de română, a jucat la Siena numai 107 de minute din 13 partide şi crede că „antrenorului îi e frică să mă folosească”. Alţi români transferaţi în ultimul timp, Dică şi Radu Ştefan, după ce au început binişor, au ajuns pe tuşă.

Dacă fotbalul românesc are o problemă, aceasta nu sînt jucătorii străini care vin să joace aici, ci fotbaliştii autohtoni care nu reuşesc să rămînă în Occident. Ca în „Castelul” lui Kafka, există mereu un complot al sorţii care-i împiedică să-şi atingă ţinta. De obicei este antrenorul noii echipe, care i-a luat din acelaşi motiv pentru care omul din banc îşi duce calul la tîrg, sabotînd deliberat investiţia clubului spre a-i face de rîs pe fotbaliştii români.

Cu puţine excepţii, fotbalistul român este un evadat nostalgic. După ce impresarul îi sapă tunelul, iese dincolo de zidurile închisorii, fuge cîţiva paşi, apoi se opreşte, dîndu-şi seama că afară e frig şi că e singur, în timp ce înăuntru avea un pat, mese calde şi la ore fixe şi mai ales o certitudine: aceea de a fi titular, aşadar în vederile lui Piţi, prin urmare e posibil să ajungă la un club străin, deci are de unde să se întoarcă acasă.

Dintre toate marile cluburi bucureştene, Dinamo stăpîneşte cel mai bine arta aruncării bumerangului. Nu transferă jucători în străinătate, ci organizează sesiuni individuale de „training” în Occident, care durează cîteva luni. Gîndiţi-vă: dacă Radu Ştefan şi Moţi vor reveni în Ştefan cel Mare şi-şi vor relua locurile de titulari, Dinamo va fi aceeaşi echipă de acum cîţiva ani, doi, trei, cinci, nici nu mai contează. De la Lobonţ la Bratu, de la Mitea sau Zicu la Marius Niculae, toţi sînt jucători care au plecat pentru a se întoarce.

Dinamo pătrunde în Cupa UEFA şi întîlneşte echipe cam de aceeaşi valoare cu cele la care jucătorii în alb-roşu nu s-au putut impune şi iese relativ rapid din competiţie. În acel moment, „campionatul devine principala prioritate”, însă adevăratul obiectiv este un loc de Cupa UEFA, ce asigură funcţionarea unui sistem care nu oferă nici performanţe majore, dar nici dezamăgiri de proporţii. Acelaşi ciclu funcţionează şi la nivel de antrenori, clubul tehnicienilor cu trecut dinamovist, care trebuie numai să ţină maşina mergînd, în punctul mort.

Teribil de amuzant este că discursul domnului Borcea funcţionează de fiecare dată. După fiecare plecare a unui jucător român e adus un înlocuitor de mîna a doua, care beneficiază de atuul faptului că nu-l ştie nimeni, în timp ce numele-i exotic trădează un talent de mare fotbalist. Gîndiţi-vă doar cum sună „Osvaldo Miranda”! La o asemenea sonoritate, ai zice că e capabil să lovească din foarfecă două mingi în acelaşi timp, fiecare ducîndu-se spre cîte un vinclu şi nu neapărat al aceleiaşi porţi. După un timp în care noul venit se împleticeşte prin Liga 1, autohtonul transferat ajunge să fie regretat şi domnul Borcea creează abil un orizont de aşteptare. Declară „Sîntem foarte aproape de a-l readuce pe X la Dinamo”, iar fanii, antrenorul şi acţionarii spun în cor: „X, întoarce-te! Te aşteptăm cu braţele deschise! Aici e locul tău”. Cînd fotbalistul-bumerang revine, definitiv sau sub formă de împrumut, nu e privit ca un om care a eşuat, ci ca un salvator care „va pune umărul la cîştigarea titlului” sau la „redresarea echipei”.

Acel „Lăsaţi-ne să ne pregătim de Liga Campionilor!” conţine involuntar un mare adevăr. Important e să fii mereu implicat în pregătirea pentru o mare competiţie, în timp ce accederea ar reprezenta o mare problemă. Dacă Dinamo va cîştiga titlul, domnul Borcea va trebui să răspundă la întrebarea „Ce achiziţii pregătim pentru Liga Campionilor?”, iar răspunsul se prefigurează de pe-acum: „Am vorbit la telefon cu Claudiu Niculescu şi mi-a spus că vrea să se întoarcă la Dinamo”.

Lecţia de enervare

Traseul Stelei în Liga Campionilor seamănă cu circuitul feroviar de teste inaugurat ieri lîngă oraşul natal al lui Bănel Nicoliţă. O locomotivă fabricată în 1977 la Electroputere, dar „vitaminizată” corespunzător, trage un vagon cu 200 de kilometri pe oră, într-o epocă în care TGV-ul franţuzesc a ajuns la 575 kilometri pe oră. Zburătăceala noastră prin Liga Campionilor durează puţin, nu duce nicăieri şi e cu titlu de prezentare.

Cînd naţionala noastră a fost egalată de selecţionata cocoşului galic, după ce a condus-o cu 2-0, Victor Piţurcă ne-a oferit o explicaţie: „Francezii s-au enervat”. Văzînd cele patru partide din Champions League ale echipelor româneşti cu formaţii franţuzeşti, am senzaţia că, de fapt, ei sînt mereu nervoşi. Noi nu. Cînd primim gol, cădem psihic. Cînd avem 2-0, cădem psihic. Cînd nu cădem psihic, o facem din punct de vedere fizic.

După mine, Dorinel Munteanu a făcut tot ce depindea de el. A înţeles că pentru a sabota maşina de fotbal a francezilor e necesar să taie răul de la rădăcină şi că acei „3” din 4-2-3-1 trebuie să participe activ la pressing. A mers pe mîna lui Tiago în locul unui Lovin destul de eficient în faza defensivă, dar lipsit de clarviziune în lansarea atacului. L-a titularizat pe Kapetanos, o variantă mai bună decât Arthuro. Totuşi, magneţeii şi săgeţile lui Vochin nu pot oferi decît o parte din răspuns.

Iată o altă diferenţă. Cum au reacţionat lyonezii după ce-au luat gol chiar înainte de pauză în Ghencea? Au marcat trei în repriza secundă. Cum au reacţionat steliştii pe Stade Gerland? Au mai luat unul. Întrebarea este: OK, nu putem atinge nici jumătate din viteza TGV-ului, dar suntem capabili să construim în câţiva ani o reţea de cale ferată şi trenuri care să prindă măcar 100 pe oră? Şi, mai ales, există un psiholog care să ne poate învăţa cum să ne enervăm ştiinţific, astfel încît să luăm fie şi un punct din douăsprezece?

Kusturica by Kusturica, featuring Maradona

Iubesc filmele de început ale lui Emir Kusturica, pentru că puţini regizori au ştiut să aştearnă pe peliculă cu atîta sinceritate, umor şi căldură nebunia acestui colţ de lume. Pe Maradona îl consider un artist inegalabil care a cîntat la minge. Întîlnirea dintre cei doi – documentarul „Maradona by Kusturica”, care va fi lansat în România pe 21 noiembrie, la Festivalul Dakino – este însă în cea mai mare parte un eşec.

Însuşi începutul filmului e halucinant. Polivalentul regizor se află pe scenă, alături de formaţia sa, executînd un solo de chitară şi vorbind din postura de narator despre cît de bine s-ar fi potrivit Maradona în filmele sale, prilej pentru o trecere în revistă a propriei opere. Diego e apoi asemuit pe rînd cu un erou al revoluţiei mexicane, cu personaje din filmele lui Sergio Leone sau Sam Peckinpah, cu miticul Ghilgameş şi, bineînţeles, cu Dumnezeu.

Golurile marcate împotriva Angliei la CM din 1986 revin obsesiv. Primul, cel cu mîna, este în acelaşi timp un act de justiţie divină, dar şi un ceremonial religios de acceptare în sînul Bisericii Maradoniene, o sectă în care creştinismul e înjosit prin imitaţie. Al doilea, „golul secolului”, e folosit ca un corolar la toate fazele sublime ale lui „El Pibe”. Vedem uluitoare driblinguri, şuturi cu boltă din unghiuri imposibile peste portari care ajung în năvodul porţii, fundaşi în postura poliţiştilor ce se chinuiau inutil să pună mîna pe Charlot. Cea mai bună mărturie despre Maradona o oferă chiar el, vorbind prin minge, pînă a interveni regizorul, care face o trecere spre nişte desene animate de un gust îndoielnic. Ai senzaţia că Dumnezeu ţi-a pus mîna în cap şi te mîngîie iniţial, dîndu-ţi apoi castane şi palme după ceafă, pentru a fi sigur că-i înţelegi semnele nu tocmai subtile.

E acelaşi stil egocentric şi manipulator practicat de Michael Moore, care forţează desfăşurarea unor evenimente pentru a se potrivi concluziilor sale, învelind adevărul într-o spumă retorică. Aidoma americanului, Kusturica îşi devorează propria creaţie, trecînd în faţa camerei pentru a se revela ca „un Maradona al filmului”. Găsindu-i scuze sau explicaţii aberante lui Diego pentru nişte paşi greşiţi, creatorul „Vremii ţiganilor” de fapt îl minimalizează. Învinuindu-i pe englezi şi pe americani nu doar de erorile comise, ci de tot răul din lume, el îşi transformă critica într-un fîs.

Dacă la Maradona ai senzaţia că vezi un copil vorbind despre poznele sale, din care a înţeles mai multe sau mai puţine, Kusturica pare un creator cu forţele sleite, capabil doar să repete, fără a se mai putea reinventa. Înţelegem că am pierdut un chitarist remarcabil şi un executant de lovituri libere excelent, mai grav e că şi regizorul s-a cam dus.

Singurele secvenţe puternice sînt cele în care autorul se abţine de la acest cult prin ricoşeu al propriei personalităţi sau cele care nu-i aparţin (imaginile din meciuri şi cele dintr-un documentar al anilor ’70, în care copilul Maradona jonglează cu mingea pe un maidan ca şi cum s-ar fi jucat cu un yoyo). Reîntors la Napoli după 15 ani, Diego coboară să salute fanii strînşi în faţa hotelului, care făceau o hărmălaie teribilă. În lift, „Butoiaşul” este extatic, ca un copil care aşteaptă să-şi deschidă cadourile, după care, în stradă, bucuria se preschimbă în nelinişte şi apoi, în microbuzul care-l extrage din mijlocul mulţimii turbate, în teamă. Dragostea necondiţionată şi fără graniţe îl înconjoară peste tot, în tribunele „Bombonerei”, în studiourile TV, în restaurantul în care cîntă alături de familie şi prieteni un imn dedicat – cui? – lui însuşi.

Aflat într-un local al „Bisericii Maradoniene”, în care două „preotese” sînt înlănţuite într-un număr de strip-tease, regizorul preferă să se uite la un televizor pe ecranul căruia curg fazele magice ale lui Diego. Din off, vocea lui explică într-o engleză apăsătoare de ce face asta, vorbind despre Jung şi Freud.

Îţi vine să urli: „Emire, mai taci naibii din gură! Diego, pune mîna şi antrenează!”.

Efectele crizei în sport

În fotbalul românesc, criza financiară se anunţă atît de dură, încît LPF a hotărît ca învingătoarele să fie stabilite prin dat cu banul: cine va da mai bine cu banul va cîştiga. Deaconu nu va mai preda observatorului de meci brichetele, ci le va folosi.

George Copos va anunţa noile prime la victorie ale rapidiştilor. Pentru meciul cu ultima clasată, Gloria Buzău, acestea vor fi zero, urmînd ca la celelalte partide, în funcţie de valoarea adversarilor, ele să fie dublate sau chiar triplate.

În celelalte sporturi, materialele de concurs se vor scumpi mult, fapt ce va reclama economii severe. De pildă, la haltere se vor pune jumătate dintre greutăţi, iar bara va fi ridicată cu o singură mînă. Doi atleţi vor sări concomitent cu aceeaşi prăjină. La sărituri în apă, bazinul va fi umplut după posibilităţi, în timp ce sportivii vor primi paraşute.

Urmează şi drastice reduceri de personal. În Formula 1, piloţii vor schimba roţile şi vor alimenta singuri. Copiii de mingi vor dispărea din tenis, iar partidele se vor întrerupe pînă cînd arbitrii şi publicul vor reuşi să găsească mingea. Pentru a limita cheltuielile de logistică şi transport, Turul Franţei va străbate anul acesta numai Principatul Monaco. Din cauza devalorizării, denumirea de Euro 2012 se va schimba în Yen 2012 şi boxerii îşi vor scrie pe spatele gol numele băncilor la care au credite.

La posturile de sport nu veţi mai auzi „îl avem la telefon pe …”, ci „vorbim pe mess cu …”, şi numai chat-ul se va afla pe ecran. Pentru a creşte audienţa în timpul curselor de F1, conducerea TVR a anunţat că Michi Alexandrescu va asigura traducerea pentru persoanele cu deficienţe de auz, în colţul din dreapta jos al ecranului.

P.S. Articolul este partea a doua a unui alt text pe aceeaşi temă, publicat în EvZ, pe care îl puteţi citi aici.

Castrarea Formulei 1

„Marele Circ” începe să semene cu un bal mascat organizat în Coreea de Nord, la care participanţii au voie să poarte doar uniforma de muncitor. Preşedintele Federaţiei Internaţionale de Automobilism, Max Mosley, intenţionează să introducă din 2010 în Formula 1 motoare, cutii de viteze şi suspensii standard pentru toate echipele. Ca urmare, Ferrari ia în calcul retragerea din competiţia în care s-a aflat de la începutul vremurilor, idee cu care cochetează şi BMW, Mercedes, Toyota, Renault şi Honda.

Comunismul miliardarilor

De unde această goană spre comunism în chiar miezul unei lumi libere? Doar nu e „Cupa Dacia 1300”. Dacă vor să salveze echipele mici, care sînt farmecul acestui sport, să împartă altfel banii din drepturile TV şi de imagine, din care oricum îşi trag partea leului! Să adopte sistemul din alte competiţii auto, prin care pentru fiecare punct obţinut maşinii i se adaugă o greutate suplimentară. Şansele trebuie egalizate cît mai mult, nu transformate într-o normă.

Să le dai tuturor acelaşi motor, aceeaşi cutie de viteze şi aceleaşi suspensii înseamnă să castrezi omul de această latură a sa care-l îndeamnă în mod constant să-şi depăşească limitele, riscînd, inventînd şi căutînd soluţii. Pentru FIA însă, ideal ar fi ca piloţii să se joace la PlayStation, controlînd de la distanţă nişte maşinuţe electrice identice, ori să organizeze concursuri de parcare laterală, ieftine, sigure şi cu aceeaşi maşină.

Ce-ar fi să desfiinţăm şi şampania de pe podium, pe motiv că e scumpă şi îmbată?

Salvaţi planeta şi distrugeţi omul!

Şi toată această discuţie de coafor cu combustibili ecologici şi cu păduri care trebuie protejate cu orice preţ! Da, trebuie redusă poluarea, însă nu distrugînd omul. Ce-ar fi să începem prin a nu organiza un Mare Premiu în China, ţară care produce peste un sfert din poluarea de pe Glob? Altfel, avem curse la lumina becului, curse în miezul deşertului şi se vorbeşte iarăşi de un Mare Premiu în Las Vegas, unde linia de start să fie în faţa cazinoului Caesar’s Palace. Mai lipseşte o întrecere sub apă şi una care să se ţină pe partea vizibilă a Lunii, filmată de pe Pămînt.

Dar ştiţi ce nu mai avem? O cursă pe care să o urmărim cu ochii scoşi din orbite şi cu pumnii încleştaţi, între doi turbaţi precum Senna şi Prost sau Schumacher şi Hakkinen.

Pilotul automat

Piloţii înşişi se transformă într-un parc auto, o tabără de utecişti robotizaţi, cu salarii enorme şi gîturi mai groase decît capetele, care stau cinci ore pe zi în sala de forţă ori în studiourile unde se turnează clipuri publicitare şi care, cu puţine excepţii, dau declaraţii corecte din punct de vedere politic. Unde sînt vremurile în care Gilles Villeneuve şi Rene Arnoux se depăşeau şi pe iarbă, în care Mansell îşi împingea maşina peste linia de start-sosire, căzînd apoi leşinat? Unde sînt anii în care Senna şi Berger, ciupiţi bine de tot, desfăşurau furtunul de la hidrant şi-i dădeau drumul, inundînd camera unui pilot care dormea? Noi îl vrem pe Irvine înapoi, cu chinta sa regală de iubite!

Nu întîmplător cei mai buni piloţi sînt şi cei mai ţăcăniţi. De aceea îmi place Raikkonen, că stăpîneşte şi nobila artă a prăbuşirii sub masă, de aceea îmi place Alonso, că declară şi altceva decît ce-i cere echipa. Mi-e dor pînă şi de un pilot care să încaseze o amendă pentru depăşirea vitezei legale.

Riscuri calculate de contabili

De aproape 15 ani, de la dispariţia lui Senna nu a mai murit nimeni într-o cursă, ceea ce e nemaipomenit, însă noi, în faţa televizoarelor, ne stingem de plictiseală. Fiecare Mare Premiu este însă astăzi un cortegiu funerar la 250 kilometri pe oră, rotirea ordonată a unor căluşei pe roţi. Reducînd viteza maximă şi costurile, ei reduc viaţa sub pretextul că o apără. Nu este un omagiu adus celor dispăruţi de-a lungul istoriei în accidente de cursă, ci dimpotrivă, o pîngărire a memoriei lor. Piers Courage, Jochen Rindt, Jim Clark, Gilles Villeneuve, toţi erau bărbaţi care ştiau la ce se expun, dar care şi-au asumat acest pericol şi au „dat gaz”.

Vrem automobilism, nu „autoimobilism”! Nu ne trebuie o Formula 1 dietetică şi emasculată, unde cheltuielile trebuie să scadă doar pentru a creşte încasările celor care organizează Marele Circ. Pe biletele de la toate competiţiile de profil scrie: „Sporturile cu motor sînt periculoase”, dar unde naiba mai e pericolul? Ca pe unul dintre piloţi să-l roadă centura de siguranţă şi să se infecteze?

Nu mă interesează ce face Max Mosley în viaţa sa particulară. Din punctul meu de vedere, poate să joace „fazan” pe cocoţate costumat în lupul cel rău ori să se zbenguiască îmbrăcat într-un tutu roz, uns cu dulceaţă de gutui. Mă îndoiesc însă că participantele la micile sale petreceri sexuale cu caracter geriatric sînt alese astfel încît să semene perfect una cu cealaltă. Măcar de aici să tragă Sir Max concluzia necesară, şi anume aceea că ne place varietatea.

Luptă între Prost, Senna şi Schumacher la Kyalami, în 1993

Irvine şi Hakkinen se bat cu suc la conferinţa de presă!

Raikkonen explică de ce nu a fost prezent la o acţiune a lui Pele, la MP al Braziliei 2006

Cel singur

Cînd a intrat în casă şi s-a uitat în oglindă, nu strălucirea centurii i-a atras privirea, ci propria faţă tumefiată şi poate că în acele secunde s-a simţit mai aproape de pumnii adversarului decît de orice compatriot. În jurul lui tăcerea urla prin mii de voci imnul naţional al celor singuri şi uitaţi de ţară. Poate doar led-ul televizorului să fi înţepat semiîntunericul, oferind iluzia unei prezenţe.

De cealaltă parte a oceanului, în România, televizoarele erau de mult deschise. Curgeau în gol emisiuni matinale şi reluări de talk-show-uri, faze de fotbal şi promo-uri se roteau la nesfîrşit, iar gospodinele lăudau proprietăţile vreunui detergent.

Meciul lui Bute nu s-a transmis. S-a terminat iarăşi înainte de primul gong, în boxul contabililor cu umbra unor cifre. Pe firul care ne leagă de campion sînt doar vorbe puse la uscat. El e o absenţă sacră, un ambasador renegat, lăsat să se consume undeva departe. Pe vremuri ciuleam seara urechile la Europa Liberă, iar peste cîteva ore ne ungeam principiile pentru a le aşeza cuminţi în rastel. Astăzi, iată-ne din nou ascultînd fapte la radio şi privind vorbe la televizor. De Bute nu ne desparte o întindere de apă, ci un ocean de indiferenţă şi de calcule, căci presa noastră sportivă are prea mulţi manageri şi prea puţini ziarişti. Iar la anchetele de sfîrşit de an, premiantul se va alege din nou între Mutu şi Chivu, pentru că un instrument de măsură decalibrat nu poate oferi cu multă precizie decît erori capitale.

La începutul lui noiembrie, Lucian Bute se va întoarce în ţară şi telefonul îi va învia din morţi. Toţi vor dori să aibă un campion mondial în studio. Bikinii starletelor şi costumele investitorilor vor coborî temporar de pe catarg, pentru ca, timp de cîteva minute, să ne îmbăiem în strălucirea centurii de campion mondial. Iar dacă nici omul, nici centura nu vor veni, ne vom mulţumi cu aurul ce se topeşte pe un şemineu şi cu multe vorbe, atît de ieftine, încît nu costă nimic.