În noroi

Generaţia de Aur se perindă prin Palatul de Aur. Foşti mari jucători iau cîte o porţie de Steaua, sperînd că vor regăsi gustul tinereţii, apoi li se acreşte rapid. Gheorghe Hagi, Adrian Ilie, Marius Lăcătuş au căzut pe rînd pradă acestui şantaj sentimental. Nu-şi dă nici unul seama că la Steaua sînt asemenea confecţiilor: simple articole de acoperire, trecute în timp la reduceri, apoi alungate din raft pentru a se face loc noii colecţii de toamnă-iarnă?

A venit sezonul ploios şi Steaua a primit o altă manta de vreme rea. Reintrăm în normalul descris de o teribilă anomalie: cum e posibil să existe o clauză de exclusivitate a antrenorului în alcătuirea echipei? E ca şi cum un dirijor ar semna un document prin care să se asigure că toţi instrumentiştii vor lua aminte la mişcarea braţelor sale şi că nimeni nu va tuşi cu subînţeles din lojă.

Ce ironie! În acelaşi timp, calul troian al Stelei se laudă că a distrus Rapidul şi Dinamo, prin plantarea a cîte unui seamăn, adăugînd că îi e mai greu să se bage la CFR Cluj, pentru că „acolo sînt băieţi deştepţi”. Nici nu mai contează dacă declaraţia reprezintă adevărul sau nu. Ea descrie un mod de gîndire şi de acţiune, prin care e suficient să apeşi capul vecinilor ca să te salţi din mocirlă. E victoria de etapă a mediocrităţii: să-i poţi coborî pe cei din imediata ta apropiere pentru a respira cîteva secunde în plus. Măcar pînă trece camionul numit Liga Campionilor, care-i împinge pe toţi la fund şi egalizează stratul gros de noroi de deasupra ţestelor.

Aceasta e şansa clujenilor: să rămînă departe de această lume mică, scufundată în noroi.

Urbex

Pămîntul nu mai are nici un deget necercetat. Dai la o parte o liană şi găseşti un McDonald’s. Deasupra ta se învîrte condorul, dar din buzunar îţi susură o „Nokia tune”. În curînd, şi Triunghiul Bermudelor va fi pe harta GPS: „La prima geamandură, faceţi stînga şi pregătiţi-vă să dispăreţi”.

Atunci, încotro? Turismul spaţial propus de ruşi e deocamdată prea scump, iar teama de piraţii tuaregi a făcut ca odată neînfricatul raid Paris-Dakar să-şi ia elicopterele şi să se mute în America de Sud. Pe canalul Explorer am văzut cum a fost clonată cursa dintre Amundsen şi Scott pentru cucerirea Polului Sud, în exact aceleaşi condiţii. Totuşi, există o diferenţă importantă: în cazul unui eşec băieţii ar fi fost recuperaţi imediat, în timp ce membrii expediţiei lui Scott şi-au lăsat oasele acolo.

Cum să faci adrenalina să curgă? În teambuilding-uri, acele excursii sindicalizate unde riscul ţi se dă cu porţia, pe semnătură? Un mic paintball printre copaci? Puţin efort la „gym”, acele temple de slavă ale propriului trup, în care îţi atîrni la gît medalia contrafăcută a abdomenului sculptat? Sporturile extreme sînt reacţia individului la o formă lentă de sinucidere. De la parapantist la săritorul cu funia elastică, toţi vor să părăsească acest uter de asigurări de viaţă şi airbag-uri în care se formează individul modern.

În „Scrisoarea furată”, Edgar Allan Poe plasează plicul căutat de o armată de poliţişti dotaţi cu microscoape exact pe birou, în văzul tuturor. La fel, un foarte interesant sport extrem se desfăşoară în chiar inima oraşului. „Urbex” e prescurtarea de la „urban exploring”. Cînd graniţa lumii, vegheată de sisteme electronice care trebuie să te ţină pe traiectoria corectă, se dovedeşte de netrecut, sportivul-explorator se afundă în direcţia opusă, în chiar carnea de beton a oraşului, printre plăci de azbest, deşeuri, grinzi şi rîuri subterane. Pătrunde prin capace sau uşi secrete în sistemul de canalizare al oraşului, în fabrici sau spitale abandonate, în şantiere sau mine dezafectate ori în tronsoane secrete de metrou (cum e cel moscovit, despre care se spune că are patru linii construite la o adîncime de şapte nivele sub sol şi serveşte drept cale de evacuare pentru liderii de la Kremlin în cazul unui atac atomic).

Dacă „omul păianjen” Alain Robert se caţără pe cele mai înalte şi strălucitoare clădiri din lume, în văzul tuturor, exploratorul urban face drumul invers, coborînd neştiut în adîncurile unei construcţii moarte. Nu e un zeu care să dorească adulaţia mulţimii, nici măcar un Prometeu în căutarea unui secret ce trebuie înapoiat omenirii. Vînează doar ecoul unor zile de mult trecute, despre care ştim chiar mai puţine decît despre cea de mîine.

Este nivelul secret al Infernului dantesc, continentul bonus pe care Marco Polo şi Vespucci nu l-au pus pe hărţi, urmarea „Călăuzei” lui Tarkovski şi a „Underground”-ului lui Kusturica. Prin exploratorii urbani, călătoria continuă, cu pericolele şi lipsa ei de consideraţie pentru diverse legi, fie şi spre un teritoriu abandonat şi inutil.

P.S. Thanks, Man and Doc!

Apă de ploaie

De cele mai multe ori, cînd se anunţă transferul unui atacant în Ghencea, se spune că va fi adus „un golgeter sudamerican”. Cînd golgeterul apare, descoperim că are fizic şi talent, însă nu dă goluri. După cîteva meciuri, apare în discursul oficial ca „prezentator de modă” ori „manechin” şi e vîndut sau împrumutat.

În acelaşi timp, între Steaua I şi Steaua II există un traseu care se parcurge într-un singur sens, aşa cum burlanul conduce apa de pe acoperiş spre pămînt. În loc să fie un laborator pentru tinerele talente, Steaua II a devenit un purgatoriu pentru cei ce vorbesc neîntrebaţi la echipa mare. Neaga a glăsuit în problema banilor şi a ajuns la „recycle bin”, acolo unde îl aşteptau Rada, Croitoru şi Cristocea. Pleşan este ameninţat şi el de tasta „delete”, întrucît a vorbit prea mult pe teren la meciul cu Sportul.

Ce s-a ales însă de viitoarea echipa de „vitezişti” a Stelei, anunţată de patronul ei acum numai cîteva luni? Bicfalvi este şi acum la Gloria Buzău, unde bate pasul pe loc. Ochiroşii, după ce şi-a rupt piciorul pentru aceeaşi echipă, s-a reîntors la Steaua, dar nu joacă. Andrei Ionescu joacă, însă numai atunci cînd e menajată prima echipă, la fel şi Stancu.

Ei nu sînt o soluţie pentru seceta din Ghencea, dar evaporatul Pepe Moreno ar putea să reintre în acest circuit, unde apa de izvor se transformă repede în apă de ploaie, pentru ca, după un timp, să se întoarcă purificată. Cel regretat astăzi în lojă nu a mai înscris însă un gol de şase luni, deşi de atunci a bifat 8 meciuri la America de Cali, unde a ajuns fiind împrumutat de Independiente.

De aceea, ar fi bine ca la revenire Pepe Moreno să fie anunţat drept „Jose Alcides Mora”. E singura calitate a golgeterilor sudamericani insuficient exploatată în Ghencea: aceea de a avea multe nume.

Fluturi vişinii

În meciul CFR – Dinamo, care a pus faţă în faţă liderul campionatului intern şi surpriza românească a Ligii Campionilor, echipa dintîi a spulberat un mit: acela că nu poţi lupta cu succes pe două fronturi. Într-o vreme în care examenul de valoare se dă în Europa şi cel de rezistenţă în Liga 1, jucătorii clujeni le-au trecut pe amîndouă cu brio.

Trombetta a început în teren cu aceiaşi fotbalişti care se aflau în echipa de start din partida cu Chelsea, minus Tony, suspendat. CFR a dominat în toate zonele, dar mai ales în cele unde majoritatea formaţiilor din România se pierd ca într-o mlaştina: fîşia din faţa careului advers şi părţile laterale ale terenului. Meritul le revine în primul rînd lui Culio şi lui Dubarbier, care sînt pentru formaţia clujeană ce sînt motoarele pentru un avion, şi inepuizabilului Trică. Perreira a demonstrat ce înseamnă un fundaş lateral în fotbalul modern, iar Panin l-a înlocuit perfect pe Tony.

De partea cealaltă, Mircea Rednic putea să joace cu încă un închizător, pe lîngă Ropotan şi Izvoranu, şi tot ar fi fost degeaba. Pentru clubul alb-roşu, îndepărtarea lui Mărgăritescu a fost, pur şi simplu, o mare prostie. Dănciulescu trebuia să aprindă un foc în zona sa de acţiune şi să aştepte apariţia elicopterelor, pentru că a fost pus de colegii săi în postura unui naufragiat. Aceasta mai ales după ce Bratu, singurul dinamovist care are viteză, a fost înlocuit de Miranda, jucător ce dispune de mobilitatea unui scrin. În aceste condiţii, nu e de mirare că şuturile cele mai periculoase i-au aparţinut lui Tamaş, că Dinamo a avut primul corner (din cele două, de aproape şapte ori mai puţine decît adversarii!) în minutul 35, ori că mingea a fost de scoasă de trei ori de pe linia porţii lui Lobonţ.

De fapt, nu Lobonţ, ci „bietul Lobonţ”! Deseori, în această partidă, a părut un copil înconjurat de fluturi vişinii, pe care încearcă să-i prindă cu palmele goale.

Străini de fotbal

La România – Franţa, un banner pe care era scris „Fără străini la naţională” amintea de acel „Nu ne vindem ţara”.

România sîntem noi şi totuşi alţii. De cîte ori spunem „România e o ţară de …” sau „Aici nu se va schimba niciodată nimic”, ne referim mereu la ceilalţi, niciodată la noi. Nu cred că există neam care să aibă mai mare nevoie de străini, care să le dorească la nivel subconştient intervenţia, dar care să-i respingă cu atîta hotărîre prin vorbe şi prin fapte.

Ne apărăm nu numai sărăcia şi nevoile, ci şi alibiurile. Dacă am accepta antrenori sau jucători străini la lotul naţional, ar însemna că am admite prea multe. Că avem nevoie de selecţioneri care să vorbească acum despre blaturi, nu peste cîţiva ani, că „generaţia de aur” a fost doar o excepţie, că într-o ţară în care fotbalul este, la mare distanţă faţă de celelalte discipline, cel mai iubit şi mai practicat sport, nu avem unsprezece fotbalişti buni.

Nu am fost înfrînţi în meciul cu Franţa, însă am fost încă o dată depăşiţi, ceea ce, dacă ne-am încumeta să privim spre viitor, e şi mai rău. Am văzut cum cei mai mulţi dintre „tricolori” nu rezistă fizic la 90 de minute de joc şi nu pot pune mingea jos pentru a lega mai mult de trei pase. După maximum jumătate de oră, s-au retras către propriul careu ca şi cum ar fi căutat sînul matern, abandonînd nu doar ideea de a construi, ci şi pe aceea de a face pressing. Totul, sub privirile unui antrenor care părea un dirijor cu braţele în ghips, ascultînd muzică în căşti în faţa orchestrei pe care trebuia să o conducă. A nu risca niciodată în timpul unui meci erodează însă nu numai şansa unei victorii, ci şi esenţa sportului. Pe scurt, în miezul acestui spectacol care e fotbalul modern, sîntem plictisitori.

Avem un fotbal fără sistem osos, susţinut doar de explicaţii şi de mici lupte de gherilă, care nu priveşte mai departe de tabela de marcaj. Singurul post veşnic neocupat (în conducerea FRF, la nivel de selecţioner sau pe teren) este cel al omului care să construiască şi care să-şi asume reponsabilitatea. Devenim excelenţi pasatori doar cînd vine vorba de răspundere. A ajuns fundaşul central Goian să fie cel mai bun servant şi marcator, dar fotbalul românesc nu are nici o problemă.

Sîntem o lume ghemuită în ea însăşi, privind cu răutate de sub pătură către oricine ar putea aprinde lumina. Marea calitate a unui selecţioner venit de pe alte meleaguri ar fi că, fiind străin de ţară, ar fi străin şi de sistem, deci şi de această mentalitate care ne îndeamnă să spunem că la Constanţa am cîştigat un punct, nu că am pierdut două. Ne mulţumim însă ca de mulţi ani să visăm, sub conducerea lui Mircea Sandu şi a lui Dumitru Dragomir, la mitul eternei reîntoarceri a lui Lucescu şi să-l regretăm pe Hagi.

Mureşan, marele cîştig

Pentru prima jumătate de oră, se impune să spunem „Bravo, România!”. Atacul a răsărit neaşteptat, aşa cum ies florile prin crăpăturile asfaltului. Ştiam prea bine că ne putem apăra, că sîntem capabili să punem bariere pe toate căile de acces, pentru că, offf!, am făcut-o prea des, dar nu mai ştiam cum arată careul advers. În loc să ne inventăm alibiuri, pur şi simplu am jucat fotbal.

Pentru ora care a urmat, ar trebui să ne întrebăm nu dacă am jucat fotbal, ci dacă am fost pe teren. Păcat, România! Pentru că, în faza defensivă, nu am putut să ne adaptăm la viteza şi la jocul „din prima” ale francezilor, propulsaţi de acest turbodiesel care este Ribery şi de geniul exploziv al lui Gourcuff. Pentru că Lobonţ, după cîteva intervenţii în care a arătat de ce i se spune „Pisica”, a luat un gol parabil de la distanţă.

Există însă un mare cîştig adus de acest meci: Gabi Mureşan. Mulţi s-au întrebat de ce Florent Malouda, într-un interviu dat înaintea partidei, îl enumera, după Mutu şi Chivu, ca fiind un foarte bun jucător român. Răspunsul l-am primit la Constanţa. A respins, a trimis angajări bune în adîncime, a fost aproape perfect. Mai mult, cîteva cadre surprinse de camerele de luat vederi ni l-au arătat pe închizătorul lui CFR Cluj incredibil de calm în, practic, prima sa partidă importantă la echipa naţională.

Am pierdut o şansă? Ţinînd cont de faptul că am avut 2-0, da. Am avut noroc? Văzînd la lucru noua echipă a Franţei, mult întinerită şi cu două viteze în plus faţă de Euro 2008, din nou da. O întrebare rămîne în continuare: cînd vom vedea un jucător român care măcar să îşi asume un şut de la distanţă precum acela expediat de Gourcuff?