Omul cu cea mai lungă moarte

Ultimul roman al lui Jules Verne se scrie singur, la mult timp după moartea autorului. Eroul lui, Steve Fossett (64 de ani), miliardar excentric şi explorator frenetic, a dispărut pe 3 septembrie 2007, în timpul unei călătorii solitare cu avionul. Nu demult, epava aeronavei a fost găsită, iar în apropiere se aflau acte de identitate aparţinîndu-i lui Fossett, 1.000 de dolari, un pulover şi două fragmente de oase.

Pînă cînd ştiinţa va smulge adevărul din ADN, iată mai multe cuvinte despre Steve. E unul dintre acei vînători de vînt pe care gravitaţia îi duce spre cer şi cărora linia orizontului le creează claustrofobie. Un om trăind fără grija zilei de mîine, dar chinuit de neastîmpărul celei de azi. După ce a cîştigat o avere imensă din afaceri, pe la 50 de ani a început să doboare recorduri mondiale în tot felul de discipline: zbor cu balonul şi cu avionul, navigaţie (şi nu pe Internet), planorism, căţărare. Dintre 116 recorduri doborîte de el de-a lungul timpului, 60 încă sînt în vigoare.

Din februarie 2008, Fossett e „legally dead” şi-i lucru cunoscut că numai moartea te poate scoate din catastifele Fiscului. Pînă şi Wikipedia a trecut la perfectul compus cînd se referă la el şi ce dovadă mai bună a inexistenţei vreţi cînd nici măcar cu Google Earth nu au putut să îl găsească? Pentru căutarea lui s-a cheltuit cea mai mare sumă investită vreodată de omenire în efortul de a-şi recupera un fiu rătăcitor. Doar statul Nevada a dat 1,6 milioane de dolari, fără a mai socoti milionul plătit de soţie. Acum, nu ştiu dacă vor să salveze un suflet, să recupereze un trup ori, pur şi simplu, au nevoie de un răspuns final. Cert e că la ora la care Apocalipsa e tipărită în conturile bancare, un mister rămîne în continuare nelămurit. Ce-l face pe un om care are totul să mai vrea ceva?

Un prieten de-al lui Fossett cu talent de psiholog explică setea sa de viaţă printr-o „dorinţă subconştientă de a muri”. Recordmanul compulsiv s-ar fi ridicat în văzduh pentru că „a vrut să-şi contemple viaţa” şi ar fi căzut pentru că „a simţit că i-a venit vremea”. De fapt, Fossett căuta în Nevada un teren propice pentru doborîrea unui alt record mondial: cel de viteză pe uscat.

Şi poate că în tot acest timp în care societatea l-a căutat la Bagaje Rătăcite, el a descoperit taina vitezei. Acum îşi suflă aer în pumni sub cupola bisericii sale de pînză, peste o oră aprinde o lumînare în burta unei balene din Oceanul Indian, iar mîine va trece într-un avion de hîrtie pe deasupra capetelor noastre, dîndu-ne cu tifla pentru îngrijorările financiare, în drum spre o petrecere dată de căpitanul Nemo la bordul lui Nautilus. Se va pregăti apoi pentru doborîrea unui alt record, încercînd să devină omul cu cea mai lungă moarte din lume.

Sper din tot sufletul că, aşa cum susţin ziarele britanice (aici şi aici), Fossett şi-a înscenat moartea pentru că ar fi avut necazuri financiare. Astăzi, milioanele lui se foiesc neliniştite în bancă, iar coloana vertebrală din hîrtie verde a lumii se îndoaie periculos. Criza omului rămîne totuşi mai profundă. În zeci de mii de mall-uri şi de fastfood-uri, indivizi liberi mestecă furaje citind cotaţiile valutare şi indicii bursieri, în timp ce un neliniştit e risipit prin sălbăticii. Cine e mai singur: cei speriaţi sau cel mort?

Cum ieşim din apărare

De multe ori, cînd o echipă românească joacă împotriva uneia cu adevărat bune, recuperarea balonului pare a fi unicul nostru scop. După atingerea acestui obiectiv, în sînul echipei se instalează un vid de idei, aşa, ca o pauză stînjenitoare în conversaţie. Cel care a recuperat balonul îl pasează iute, punîndu-şi un coleg în neplăcuta situaţie de a se trezi cu o responsabilitate pe care nu o dorea: construcţia. Brusc, coechipierii îi par mai ostili decît adversarii şi continuă faza în stilul “telefonul fără fir”, cînd trebuie predai cît mai repede ştafeta, dar să-l şi încurci pe cel de lîngă tine.

Al treilea jucător, ce recepţionează pasa la nivelul coastelor, observă că zona dintre el şi propria poartă e mai sigură, iar probabilitatea de a nimeri un coechipier e mai mare, deci alege să verticalizeze într-acolo. Pînă la urmă, fina ţesătură de pase – dacă mingea nu e degajată în tribune ori bubuită înainte – ajunge la portar. Ceea nu e chiar atît de rău, portarul fiind, în fond, singurul jucător care are tot terenul în faţă, ca un general cocoţat deasupra cîmpului de bătaie, de unde poate observa toate slăbiciunile adversarului.

Ca un neam care în ultimul timp nu ştie a construi decît vile şi explicaţii, poate ar trebui să renunţăm la faza de creaţie. Eu aş ceda deliberat mijlocul terenului, consacrînd astfel aşezarea 7-0-3, adică sistemul “pod aerian”, care va revoluţiona fotbalul mondial. Adversarii să pătrundă nestingheriţi în zona de la mijlocul terenului, unde să nu-i întîmpine nimeni. Să se îndrepte neştiutori şi încrezători spre cărările întunecate ale careului nostru, din umbra căruia să le iasă în cale o armată de fundaşi şi de închizători români.

Dintre aceştia, unul tot o reuşi o degajare. Iar dacă ai trei atacanţi, se cheamă că joci nu numai superdefensiv, ci şi superofensiv, deci nimeni nu-ţi va putea reproşa niciodată nimic.

Familia

Ca şi stranierii români, majoritatea jucătorilor CFR-ului joacă fotbal departe de ţara lor. Diferenţa dintre Dubarbier şi Tamaş – două exemple luate la întîmplare – e însă că pentru primul actualul club este doar o staţie intermediară, în timp ce pentru cel de-al doilea Dinamo este un refugiu întotdeauna posibil cînd nu mai prinde postul de titular la o echipă oarecare din Vest.

Cea de-a doua victorie a CFR-ului s-a înregistrat în planul imaginii. Conducătorii săi exclud gesticulaţia abundentă şi discursul paranoic, care nu sînt decît moduri de a acoperi propriile slăbiciuni şi de a le crea în sînul echipei. Cînd preşedintele Mureşan se referă la „familia CFR”, ştie că este una temporară. Domnia sa nu conduce un fan club sau o afacere de clan, ci o companie care trebuie să livreze performanţe şi profit. Dintr-un paronim al unui instrument muzical de suflat, Trombetta a evoluat cu aceeaşi discreţie în antrenorul unei echipe capabile să joace o partidă echilibrată cu vicecampioana Europei. Întotdeauna, la un club cu pretenţii din fotbalul românesc, concedierea principalului a fost un scandal. S-au schimbat vorbe grele în presă, apoi, după o perioadă, antrenorul demis s-a întors, aidoma jucătorului exportat, ca un salvator venit să „pună umărul” la resuscitarea echipei.

Şi o ultimă diferenţă importantă. Cu toată vechimea atestată documentar, clubul din Gruia nu are o tradiţie în Liga 1, deci nu a fost niciodată în pericolul de a gîndi exclusivist. Nu s-a spus niciodată „Îl luăm pe Andone, pentru că prin venele lui circulă sînge de ceferist clujean”, ci „îl luăm pe Andone pentru că este un antrenor bun şi poate construi o echipă bună”.

Ceea ce s-a şi întîmplat.

Lunga viaţă fierbinte

„Voi continua să particip la cursele auto atîta timp cît voi fi capabil. Dar asta s-ar putea termina mîine … ” – Paul Newman.

În „Cineva acolo sus mă iubeşte” (1956) a fost pugilistul Rocky Graziano şi o cronică a acelor vremuri a surprins în cîteva cuvinte jocul său: „Paul Newman e genial. Scuipă, loveşte, vorbeşte şi priveşte ca un boxer plecat din mahala”. Doi ani mai tîrziu, în „Pisica pe acoperişul fierbinte”, a întrupat un jucător de fotbal american aflat în criză existenţială. În „Jucătorul” (1961) şi „Culoarea banilor” (1986), a fost jucător de biliard, în „Furie pe gheaţă” (1977) hocheist.

În 1969, rolul de pilot din „A învinge” l-a făcut să-şi descopere o pasiune pe care nu a abandonat-o pînă la sfîrşitul vieţii: cursele auto. De atunci, a participat la sute de astfel de întreceri. De la cele de amatori, organizate pe şosele secundare, în care fiecare venea cu maşina de acasă, preparată în garaj, pînă la concursuri de prim rang. De la curse de viteză pînă la întreceri de anduranţă, în care se pilota cu schimbul, timp de o zi şi o noapte. În 1979, a terminat al doilea în celebra Cursă de 24 de ore de la Le Mans. La 70 de ani, a fost înscris în Cartea Recordurilor drept cel mai vîrstnic pilot care a cîştigat o cursă de profesionişti, cea de 24 de ore de la Daytona. În afara faptului că a fost coproprietarul unei echipe de CART, a participat regulat cu Chevrolet-ul său Corvette în seriile GT1, iar în 2007, la 82 de ani, a învins în două curse desfăşurate la Lime Rock Park.

Însă victoriile şi recordurile rămîn în arhive, în timp ce imaginile din filme se adună în spatele ochiului. Pe ecran, el a fost sportul şi nu doar pentru că a jucat atîtea roluri specifice, ci pentru că l-a reprezentat cel mai bine. Dincolo de definiţia academică, sportul este dorinţa omului de a părăsi starea de nemişcare şi de a se măsura cu nu-contează-cine, cu alţii, cu natura sau cu el însuşi, de a-şi înfrunta temerile, de a dărui fără a aştepta ceva în schimb. Este un dirijor de energii, o zînă bună a naturii umane care transformă partea ei întunecată într-un alt fel de competiţie. De-a lungul a peste jumătate de secol, Paul Newman ne-a reamintit în mod constant aceste lucruri. Crezul lui – „Secretul vieţii e să te strecori pe planetă şi să pleci de pe ea făcînd cît mai puţină zarvă” – mi se pare o altă definiţie a spiritului sportiv.

Acum, după ce a părăsit discret scena, două secvenţe îmi revin în memorie. În „Infernul din zgîrie-nori”, la aproape 50 de ani, actorul execută, fără a fi dublat, o coborîre în braţe pe o bară, urmată de săritură şi aterizare. La 80 de ani, în ultimul lui film, „Empire Falls”, încă se căţăra pe o scară cu iuţeala unei pisici. Cum să nu te apuci de sport după ce-l vezi?

Notă: Înregistrarea video este de la emisiunea lui David Letterman, de anul trecut, după ce Paul Newman obţinuse ceea ce avea să rămînă ultima sa victorie în cursele auto.

Batman a revenit

Vineri, 26 septembrie, a fost o zi obişnuită pentru pilotul în vîrstă de 49 de ani al companiei Swiss International Airlines, Yves Rossy. După două încercări nereuşite, el a traversat în zbor Canalul Mînecii, ce desparte Marea Britanie de Franţa. Cei 35 de kilometri dintre Calais şi Dover au fost parcurşi în 13 minute. Viteza medie neaşteptat de mică (puţin peste 160 kilometri pe oră) are şi o explicaţie. De data aceasta, traversarea nu a fost făcută în avionul Airbus A320, pe care îl pilotează de obicei, ci, ca să spunem aşa, la bordul propriului trup.

Aeronava personală a căpitanului Rossy este o aripă din fibră de carbon, pe care şi-o montează în spinare. În varianta desfăcută, adică pregătită pentru zbor, aceasta are o deschidere de 2,4 metri. Patru motoare cu reacţie funcţionînd cu kerosen, dintre cele folosite pentru avioanele de mici dimensiuni, sînt montate sub pelerina rigidă. Pilotul poartă un costum special, care îl protejează de temperaturile ridicate ce se înregistrează la evacuările motoarelor.

Cum decurge un zbor al lui Yves Rossy? Se aruncă din avion de la înălţimea de aproximativ 2.400 de metri, cu aripa pliată, pe care o desface apoi în timpul picajului, după care porneşte şi motoarele. Controlează direcţia deplasării mişcînd gîtul şi spatele, precum păsările. Momentul lansării este cel care-i creează emoţii, fiind cel mai riscant din toată operaţiunea. În schimb, mama lui, obişnuită cu cele peste 30 de zboruri ale fiului ei, nu are nici o grijă. „Ştie el ce face”, spune ea.

Proiectele lui Yves Rossy cuprind traversarea Marelui Canion şi decolarea de pe o poziţie terestră. Apoi, cerul e limita.

Şezînd

Am descoperit de curînd pe Internet cîteva imagini de la Jocurile Paralimpice. Fiind unul dintre cei care au închis prea repede televizorul după terminarea Olimpiadei „clasice”, simt nevoia să le recuperez cumva.

Fotografiile realizate la aceste competiţii sînt pîndite de un pericol: acela de a exercita un şantaj emoţional la adresa privitorului. Majoritatea artiştilor ale căror instantanee sînt reproduse aici nu au urmărit însă o antiteză facilă. Nu membrele lipsă sau simţurile pierdute (reprezentate prin anumite obiecte, de la masca aşezată pe ochi pînă la elasticul cu ajutorul căruia e ghidat sprinterul) constituie „centrul de forţă” al fotografiilor, punctul către care ochiul e atras imediat, ci figurile expresive ale sportivilor.

Primul instantaneu (poza numărul 20 aici, dacă doriţi să o vedeţi mare) îi aparţine lui Ng Han Guan, de la AP. Explicaţia foto precizează că sportivul gabonez din prim-plan a fost descalificat pentru că nu avea un scaun de competiţie, ci unul obişnuit. Dar nu capul sportivului (de pe care casca a fost scoasă, în semn de totală renunţare), prăbuşit în palmă, ne face să oftăm, ci mai ales acele rotile, ca de servantă, ale scaunului său. Nu doar omul e handicapat aici, ci şi obiectul, care parcă se surpă de plîns o dată cu stăpînul. În spatele lor se înregistrează victoria Tehnologiei. Scaunele cu două roţi pline şi una de ghidaj creează senzaţia unor rachete care îi vor propulsa pe sportivii îmbrăcaţi în tricouri mulate, şi nu invers. Totuşi, braţele puternice ale africanului par a fi capabile să învîrtească nu numai două roţi, ci întreg Pămîntul. În planurile cel mai îndepărtate vedem alte scaune, al arbitrului şi ale spectatorilor, fixe, dintr-o altă lume.

O altă imagine (poza 31 în grupaj) nici nu are nevoie de explicaţie foto. Surprinde o secvenţă dintr-un meci de volei şezînd, o disciplină paralimpică în care regula principală este ca sportivii să păstreze permanent o fesă în contact cu solul. De pe la jumătatea fileului în sus e o imagine clasică de volei: braţele jucătoarelor aflate în defensivă se ridică pentru a bloca mingea trasă din partea cealaltă. Coborîm apoi privirea şi sîntem în Iad: vedem că păsările care fîlfîie graţios din aripi au ghearele prinse-n catran.

La capătul liniei de mişcare descrisă de cele patru palme şi de minge se află o paradoxală nemişcare, cea a arbitrului, din care se zăresc doar picioarele. El, cel „întreg”, e imobil şi înfăţişat parţial, în timp ce ele, persoanele cu handicap, sînt unite într-un Lac al Lebedelor. E posibil să mă înşel, dar cred că autoarea (Grace Liang, de la Reuters) a decupat partea de sus a fotografiei. Dacă ar fi apărut întregul trup al arbitrului, am fi sesizat în mod brutal brutal că atît acesta, cît şi persoana care a făcut poza se află la un alt nivel, deasupra sportivelor. Prezenţa integrală a Judecătorului (redus la atributul său fundamental: steguleţul cu care semnalizează infracţiunea) ar fi accentuat-o, printr-un ciudat ricoşeu vizual, şi pe cea a Creatorului. Acesta ar fi pătruns prin efracţie în propria operă, transformînd-o într-o poză de familie, în care nişte copii se joacă pe covor sub privirile binevoitoare şi duioase ale părinţilor.

Şi exact asta nu sînt şi nu trebuie să fie Jocurile Paralimpice: un exerciţiu de căinare realizat de cei care închid prea devreme televizoarele.

P.S. Mulţumiri lui Mihnea Graur. Prin intermediul blogului său am ajuns la pagina cu fotografiile.