Un mare actor

La Beijing, Maradona i-a sărutat dreapta lui Ronaldinho. La cîteva zile după aceea, a repetat gestul cu Valentino Rossi.

Mai ales prin repetarea lui, gestul surprinde. Pare începutul unui pelerinaj prin lume, în care geniul fotbalului pupă o mînă în fiecare ţară. Sărutarea unei mîini este un omagiu, o exagerare a valorii celuilalt prin coborîrea propriei persoane. Totuşi, în ambele cazuri Maradona a procedat abil. Renunţînd la plecăciune şi căutînd să-l tragă uşor pe celălalt către el, a descărcat teatralul din gest, transformîndu-l dintr-unul prea smerit într-o întîlnire între egali. În ambele scene, ochiul nu-i vede în primul rînd nici pe premiatul Ronaldinho, nici pe pilotul acoperit de un combinezon strălucitor, amîndoi mari sportivi în activitate, ci pe retrasul „Butoiaş”.

Nu este întîmplător, cred. Maradona n-a fost doar un fotbalist de geniu, ci şi un mare actor. A avut un impecabil simţ al mişcării, al spaţiului, chiar al discursului, înlocuind însă cuvintele cu paşi, cu şuturi şi cu pase. Ce sînt golurile sale din partidele cu Anglia şi cu Belgia de la CM 1986 decît monologuri? În acelaşi timp, a ştiut să strălucească pe teren astfel încît să nu-i acopere pe ceilalţi, ci doar să-i transforme în sateliţi pe firmamentul vederii periferice, ceea ce numai un mare actor poate să facă. Există, desigur, şi Maradona cel care s-a drogat, însă părerea mea este că nu fotbalistul, ci actorul a fost acela.

Prin aceste gesturi, actorul Maradona ne mai transmite probabil un mesaj: că ar fi trebuit, la vremea respectivă, să-i pupăm mîna fotbalistului Maradona. Şi pe cuvînt dacă n-are dreptate.

Şi-a încălecat din nou pe-o şa …

„O huiduială se aude mai tare decît o ovaţie. Dacă pe margine sînt zece oameni care aclamă şi unul care strigă «Huo!», numai pe ultimul îl vei auzi”, spunea Lance Armstrong. În urechi i-a rămas probabil acel sunet al contestării. L-ar fi auzit, cred, şi dacă, lîngă cei zece oameni care ovaţionau s-ar fi aflat şi unul care tăcea.

Reîntoarcerea unui sportiv după cîţiva ani într-o disciplină pe care a dominat atât de categoric este o prelungire dificilă a mitului. Eroul se luptă nu cu ceilalţi, ci cu propria imagine, exprimată în anii de glorie. Mulţi au încercat-o, de la Muhammad Ali la Björn Borg, de la Michael Jordan la Mario Lemieux, din motive şi cu rezultate diferite. Lance Armstrong are însă o miză mai mare decît o luptă cu timpul şi cu efectele sale. Dacă era aşa, s-ar fi mărginit la a termina maratonul din New York, pe care l-a descris ca fiind o probă oricum mai dură decît Turul Franţei. El nu îşi doreşte atît o a opta victorie în „Le Tour”, cît să le confirme definitiv pe precedentele şapte.

Momentul este interesant. Echipa în cadrul căreia care va activa Armstrong, Astana, va reveni în 2009 în „Le Tour” după o absenţă de doi ani, cauzată de un scandal de dopaj. Floyd Landis, Mario Cippolini şi alte nume mari ale ciclismului cochetează cu reîntoarcerea. Naum, Banciu, Terzian şi Comşa ar putea avea o opinie autorizată privind aceste decizii, eu cred doar că, de exemplu, Cippolini este o cometă al cărei nucleu a trecut de mult şi care încearcă acum să mai cîştige nişte bani, cu ultimele particule ale cozii sale. În schimb, Armstrong nu vrea bani: urmează să concureze gratis în cinci competiţii cicliste, doar pentru a atrage atenţia asupra luptei împotriva cancerului.

După ce, în august, a intrat în programul de monitorizare al Agenţiei Americane Antidrog, el va posta online rezultatele testelor sale sangvine. Cei interesaţi vor avea acces la cele mai intime mistere ale trupului său, chiar dacă vor fi codificate în limbajul greu inteligibil al chimiei. Sub ochii noştri se va scrie cronica unui altfel de Tur, un concurs între hematii şi leucocite, urmat de dări de seamă zilnice despre nivelul hemoglobinei sau al creatininei. Dacă ar fi avut posibilitatea, probabil că Lance ar fi concurat într-o piele transparentă şi ar fi livrat rapoarte din mers. Este o altfel de crucificare: cel dispărut se întoarce pentru a se răstigni în mod voluntar pe bicicletă, în văzul tuturor.

Mitul nu ar fi complet dacă lupta omului s-ar desfăşura doar împotriva unei boli, a vîrstei şi a kilometrilor. El se întoarce într-o competiţie pe care întotdeauna a venerat-o, organizată însă într-o ţară în care, pînă la urmă, performanţele i-au fost puse la îndoială. Publicaţii precum Le Monde şi L’Equipe au lansat acuze, rămase pînă la urmă nedovedite, şi însuşi actualul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, a avut multe cuvinte dure la adresa lui Armstrong. Sportivul are deja un plan de rezervă. „Deja i-am anunţat intenţia mea preşedintelui Sarkozy, pentru cazul în care organizatorul Turului nu-mi va permite înscrierea în competiţie”, a declarat ciclistul. Este un fel de luptă pentru recuperarea unui teritoriu, ca o reîntoarcere a grecilor în Troia, precedată şi de puţin tumult în media.

A crede sau nu în corectitudinea lui Armstrong este, pînă la urmă, o opţiune personală. Mulţi spun că revenirea lui e uşurată de o nouă generaţie de substanţe, imposibil de detectat. Părerea mea este că, indiferent dacă va cîştiga sau nu Turul Franţei din 2009, prin curajul de care dă dovadă, Lance Armstrong nu are cum să piardă.

Cumpărătorul de timp

După ce l-a cumpărat pe Robinho cu 34 milioane de lire sterline, şeicul Sulaiman Al Fahim din Abu Dhabi, deţinătorul pachetului majoritar de la Manchester City, anunţă o nouă sesiune de shopping. Buffon (75 de milioane), Berbatov (60), Messi (80), Cristiano Ronaldo (134), Fabregas (60), Torres (70), Kaka (106) se află în coşul nababului. Mă scuzaţi că n-am mai convertit sumele din lire sterline în euro, dar, la naiba!, la un asemenea nivel aproape că nici nu mai contează moneda.

Al Fahim se descrie drept „un buldozer care distruge totul în cale” şi declară: „Ce a făcut Abramovici e o nimica toată. În primii 30 de ani de viaţă, am avut multe succese. Acum sînt disperat să cîştig trofee”. Parcă e cursa pentru construirea celei mai înalte clădiri din lume sau un concurs de bărbăţie dintre acelea care se reduc la o măsurare. O competiţie desfăşurată după un singur criteriu e însă una săracă, indiferent de banii puşi în joc. Următorul Al Fahim se va raporta la puterea de cumpărare a actualului, aşa cum acesta îşi compară astăzi averea şi faptele cu cele ale lui Abramovici.

Şi ce dacă?, veţi întreba, cît timp fotbalul îşi va păstra neştirbit spectacolul pe gazon, ba mai mult, vom putea vedea jucînd superechipe compuse din supervedete. Nu e aşa. Experimentul Real Madrid, prima transformare a unei echipe de fotbal într-o colecţie de abţibilduri vii, a arătat cum, dacă pe un perete expui unsprezece capodopere ale picturii universale, îşi vor răpi una alteia frumuseţea şi magnetismul. Ce se va întîmpla atunci cînd un fotbalist va ajunge să coste cît o rachetă cosmică? Simplu, i se va cere să presteze de acei bani. Dar uitaţi-vă la marii fotbalişti ai momentului! Ce om poate alerga necontenit 90 de minute fără să transpire, pe două picioare cît buştenii? Să fim serioşi! Vi se par a folosi doar vitamine? Vor rezista ei la următoarea generaţie de „calciu” şi de „magneziu” sau le va plesni inima în miezul celui de-al 623-lea sprint?

Aceşti nababi nu cumpără însă jucători sau cluburi de fotbal, ci socluri pentru propriile statui. În multe cazuri, postamentele au un dublu rol: acela de a-i face pe ei vizibili, dar şi mai greu de atins pentru justiţia care se sfărîmă la picioarele lor. Asemenea faraonilor, vor să-şi dureze în piatră nemurirea, retezînd-o pe cea a predecesorului.

De aceea toţi achiziţionează la bucată istoria unei ţări în care, deşi totul este „so damn british”, aproape nici o marcă, de la Harrods pînă la Jaguar, nu mai este englezească. Există însă o imensă contradicţie între tradiţie, care este o mică veşnicie aţipită, şi goana vanitoasă în care aceşti oameni vor să o transforme.

Mai mult, spre deosebire de acaparatorii precedenţi din fotbal, care au avut totuşi un dram de răbdare, Sulaiman Al Fahim, la 31 de ani, nu are. De aceea cred că domnia sa nu vrea să cumpere doar atenţie universală şi tradiţie britanică, ci şi timp. Şi tare mi-e teamă că, atunci când barilul va refuza să iasă la încălzire, moneda arbitrului va îngheţa în aer.

Curaj, tricolori!

Puteţi învinge selecţionata Insulelor Feroe, chiar dacă e o forţă în fotbalul din Atlantic. Şi ei au tot două picioare. În plus, veştile care vin din tabăra lor sînt excelente. Portarului nu i s-a aprobat „medicalul”, iar fundaşul dreapta are o restanţă, deci probabil că nu vor fi unsprezece la fluierul de start. Rămîneţi totuşi vigilenţi: ar putea băga în echipă spectatori, ceea ce ne-ar cauza mari probleme, pentru că nea Piţi nu-i are în fişe. Grijă mare şi la golgeterul lor, poştaşul acela de 47 de ani care anul trecut a înscris un hat-trick în meciul cu selecţionata şcolii de balet din Toftir. După operaţia de înlocuire a şoldului stîng e mai lent, deci dacă veţi sta doi fundaşi pe el, sigur îl veţi anihila.

Cu Lituania am greşit doar pentru că ne-am descoperit. Cînd s-a mai pomenit ca România să joace cu mai puţin de 6 fundaşi în faţa unui adversar de un asemenea calibru? Cu Feroe trebuie să fie în teren nu 11 atacanţi, ci 11 apărători, care să degajeze puternic din orice poziţie, către ocean. Cînd vor rămîne fără mingi, ei, ca organizatori, vor pierde cu 3-0. Nici măcar nu va trebui să alergaţi, ca lituanienii.

Trebuie să avem în continuare toată încrederea în nea Piţi. Dacă sîmbătă a reuşit să ne deruteze pe toţi cu aşezarea în teren, înseamnă că-i poate zăpăci şi pe feroezi. Mă gîndesc la o variantă cu Radu Ştefan şi Lobonţ vîrfuri împinse, Dică pe ambele extreme şi nea Fane Iovan în poartă.

Sau, de ce nu?, să-i convoace pe Stelea, Petrescu, Prodan, Belodedici, Mihali, Munteanu, Lupescu, Popescu, Hagi, Dumitrescu şi Răducioiu. Or fi poate cam bătrîiori, dar ei n-ar fi pierdut, sîmbătă, cu Lituania, nici dacă jucau în picioarele goale.

La palat

Un miez de palat s-a transformat în studio de televiziune şi România stă conectată la un jilţ aurit. Posturile TV care şi-au trimis ambasadori permanenţi în regatul cu o populaţie de un om sînt pregătite. Uneori, jilţul se umple, iar grilele de programe se răsucesc, ca nişte flori ale soarelui, după miezul său orbitor. Este o altfel de conferinţă de presă, care poate începe oricînd şi care poate dura oricît. Doar fundalul e diferit, în locul peretelui cu siglele sponsorilor, înfloriturile baroc din marmură albă ameninţă să înghită, ca nişte plante carnivore, hălcile învecinate de Renaştere.

O aristocraţie căzută în prizonierat strigă după ajutor din spatele cămăşii descheiate la guler şi a lanţului strălucitor. Rictusurile şi gesticulaţia miezului de jilţ se regăsesc în bogăţia la kilogram, lăsată de basculantă în faţa casei şi aruncată cu lopata peste tot. Aur, cît mai mult aur, numai el poate spune povestea conchistadorului care a descoperit adevăratul preţ al pămînturilor din România, dar şi al multora dintre oamenii săi.

Uneori, conţinutul jilţului coboară în mijlocul trepiedelor şi al blitz-urilor, împărţind binecuvîntări ca un Papă din brînză de burduf. Unele ţări au greşit, iar ambasadorii lor pierd dreptul divin al firului direct, altele au desfăşurat o diplomaţie binevoitoare, iar reprezentanţii lor sînt ciocăniţi tandru în creştete. Adevăratul mesaj nerostit care vine din burta acestui El Dorado e însă următorul: „Voi, cei din spatele camerelor şi din faţa televizoarelor, m-aţi creat, dar eu, prin rîvna cu care mă filmaţi şi cu care mă priviţi, sînt astăzi stăpînul vostru, m-aţi înţeles?”.

Extrafotbal

Asemenea acelor fluturi care trăiesc doar cîteva secunde, medaliaţii olimpici ies din crisalidă, se zbînţuie un pic şi apoi mor. Ciclul se reia după trei ani şi unsprezece luni, cînd noi, entomologii media, redescoperim uimiţi acea specie rară care trăieşte sub nasul nostru. Le urmărim clipele de zbor, după care ne îndreptăm atenţia către molia de şifonier, musca verzuie şi gîndacul de bucătărie şi miraculoasele lor aventuri: frecarea picioruşelor, goana după o bobiţă de zahăr şi depunerea ouălor.

În rolurile principale ale emisiunilor sportive sînt oameni care nu au nici o legătură cu sportul. În cele secundare sînt fotbaliştii, care nu prea apucă să vorbească. „Ceilalţi sportivi” apar pe generic în poziţia peruchierului, a responsabilului cu luminile de pe platou sau a cascadorului. Sînt, dacă au noroc, înaintea buletinului meteo, şi trec repede, pentru că nu e timp.

În 1997, cînd a apărut ProSport, paginile dedicate baschetului, tenisului, handbalului etc. reprezentau o treime din ziar. La început, ele au primit titlul generic de „extrafotbal” – erau definite, mai exact, prin ceea ce nu erau -, apoi pe cel de „alte sporturi”, adică erau şi ele pe-acolo. În prezent, cînd aceste discipline ocupă la un loc, în medie, a douăsprezecea parte dintr-un ziar de sport, cuvîntul care le defineşte este „sporturi”. E ca şi cum ai boteza apa, cartofii, leuşteanul şi morcovii, indiferent unde s-ar găsi, drept „ciorbă”.

Evident, fotbalul este regele sporturilor şi trebuie să primească partea leului. Noi facem însă mai mult de-atît: după ce-i azvîrlim leului toată hrana, îl punem în cuşca animalelor mici, apoi numim asta „piaţă concurenţială” şi „adaptare la cerinţele publicului”. Bineînţeles că un public hrănit mediatic zi de zi cu sînge şi cu jumuleli va deveni depedent de această formă de spectacol.

În ultimul an, unul olimpic, s-a vorbit şi s-a scris mai mult de soţia lui Chivu decît de toate atletele României. Vă reamintesc că după medalia de aur cucerită la judo de Alina Dumitru nimeni nu a explicat ce este un ippon sau un waza-ari, în schimb absolut toate buletinele de ştiri prezentau opinia lui Mircea Sandu despre finală. În fine, a trebuit să moară un personaj interlop ca să auzim la televizor cuvîntul „caiac”, deci vom fi nevoiţi să aşteptăm o înfruntare cu săbii ninja pentru viitoarea ştire de scrimă.

Să cîştigi, la aproape 39 de ani, maratonul olimpic este o performanţă care nu încape în cuvinte, cu atît mai puţin în acele „Cum a fost?” sau „Ce ai simţit, Constantina?”. La următoarele Jocuri, dacă specia rară a campionilor va fi dispărut între timp, ar trebui să ne prezentăm cu Borcea, Becali, Sandu, Marian Iancu şi Porumboiu, promotorii olimpismului modern în România. Ei sînt mereu dispuşi să ne spună cum a fost şi ce-au simţit.