Bănel

Încercaţi să excelaţi în domeniul dumneavoastră, oricare ar fi acela, după ce veţi fi urcat cîteva etaje în fugă pe scări. În unele partide, asta mi se pare diferenţa dintre Nicoliţă şi alţi fotbalişti, că el este acea persoană care nu prinde niciodată loc în lift. E nedrept să-i numeri doar centrările prin spatele porţii şi să-i reduci jocul la o alergare buimacă. Noi asta facem: deseori îl judecăm pe Nicoliţă doar la momentul în care se deschid uşile liftului, iar el apare cu limba scoasă de un cot, sărind ultimele trepte.

La fel s-a întîmplat şi în ceea priveşte drumul lui prin viaţă, în care a pornit cu un important handicap. Ne place ca un tip care pleacă de jos să ajungă sus, dar unui astfel de “self made man” îi negăm dreptul de a avea perioade proaste sau de a-şi cumpăra o maşină scumpă. E ca un contract unilateral: te simpatizăm atîta timp cît faci de toate şi le faci bine.

În ultimii ani, de cîte ori antrenorul – de la Steaua sau de la „naţională” – a dorit o schimbare prin care să întărească atacul, cine a fost înlocuit? De cele mai multe ori, fundaşul dreapta. Era de la sine înţeles că Nicoliţă va alerga cît doi şi va acoperi şi acea zonă.

Ceva interesant s-a petrecut însă în dubla manşă cu Galatasaray. Un alt jucător de travaliu, Toja, a fost integrat în mecanism şi, dacă adăugăm capacitatea de efort a lui Dayro Moreno, constatăm că Steaua a devenit o echipă care, aşa cum se spune în jargonul tehnico-tactic, poate “sta sus”. Spaţiile dintre jucători au scăzut, iar efortul a fost împărţit între mai mulţi.

Cînd nu a mai fost singurul jucător ofensiv care să hărţuiască, să dubleze şi să centreze, Bănel nu a mai părut rudimentar. Ba chiar, după luni de zile în care doar a cărat pianul, a şi cîntat la el.

Toţi sîntem dopaţi

Bolt şi Phelps sînt marii recordmeni ai acestei Olimpiade, dar, printr-o ciudată răsucire a sorţii, sînt şi marii ei perdanţi. Ar face bine să se potolească: cu cît vor străbate mai rapid distanţele, cu atît recordurile lor vor însemna mai puţin. Cînd o performanţă depăşeşte borna recordului mondial, ea intră în sfera chestionabilului. Nu ştim ce substanţe aleargă cot la cot cu sportivul, dar, bizuindu-ne pe lipsa de inocenţă a acestei lumi, este clar că ele au contribuit decisiv. Altfel nu se poate. Privim atletul modern ca pe o maşină cu chip uman, în care turnarea aditivilor potriviţi îmbunătăţeşte performanţa.

Dintotdeauna eroul a fost considerat un individ diferit de ceilalţi, plasat într-un strat intermediar al firii, între om şi zeu. Eroii au însă privilegiul mitului, ne lăsăm uimiţi de faptele lor pentru că nu credem că au existat. Dacă am avea dovezi indubitabile că Hercule a trăit şi a realizat mirabilele-i fapte, imediat ne-am întreba „ce a luat” pentru a fi capabil să ucidă leul din Nemeea.

Lumea spectatorului şi cea a atletului sînt separate astăzi de un ocean de neîncredere. La fiecare record sărim o secundă din fotolii, apoi revenim în deşertul cenuşiu al neîncrederii şi al blazării. „Alerga prea repede”, „Este inuman”, „Nu e posibil să înoţi aşa”. Nimic nu ne mai impresionează, nici o strălucire nu durează. Cînd Don Lippincott realiza, în 1912, primul record oficial al sutei de metri – 10,6 secunde -, presupun că mulţi dintre copiii prezenţi pe stadion au început de a doua zi să se antreneze la sprint. Aproape un secol i-a luat omului de pe pistă să- i decupeze sutei de metri o secundă, dar în acest răstimp bucuria omului de pe margine s-a stins. Efortul lui Lippincott părea uman, uşurinţa lui Bolt pare supraomenească. Nici nu mai contează că „a luat sau n-a luat”, îl privim ca pe un infractor deocamdată nedovedit. Copilul care s-ar apuca astăzi de atletism pentru că l-a văzut pe Usain Bolt alergînd ar afla că, pe piscurile sale, sportul încetează să mai fie un pact între oameni, devenind o perversiune chimică.

În ochii noştri, admiraţia se combină cu sila, pentru că măreţia exprimată astăzi pe un teren de sport nu poate fi decît îndoielnică. Dacă un sprinter s-ar dezagrega pe pistă, nu am fi tocmai uimiţi. Dacă însă imediat după trecerea liniei de sosire recordmanul mondial ar fi, în direct, supus la toate testele posibile şi ar ieşi curat, nu am crede.

Nu doar sportivii sînt dopaţi, toţi sîntem. Nici o analiză nu va releva prezenţa viermelui purtător de îndoială, nici un tratament nu-l va putea extirpa. Acesta e marele rău al dopajului: nu că distruge nişte oameni, după ce în prealabil i-a înălţat – în fond, e alegerea lor -, ci că a ucis în noi ideea de miracol sportiv, răpindu-ne inocenţa.

Oameni puternici

După ce Matthias Steiner a trîntit la podea bara cîntărind 258 kilograme, a slobozit un strigăt puternic şi a început să sară ca un greiere. S-a îmbrăţişat ţopăind cu antrenorul – doi dovlecei dansatori, ca în desenele animate – şi a pupat braţul greu al halterei. Cîteva minute mai tîrziu însă plîngea, strîngînd în mîini, pe lîngă medalia de aur şi buchetul de flori oferite de organizatori, un obiect care cîntărea doar cîteva grame: poza soţiei sale, Susann, dispărută acum un an într-un accident de maşină.

Una dintre primele ştiri sosite după începerea Olimpiadei a fost înjunghierea a doi turişti americani care vizitau un turn din centrul Beijingului. În urma rănilor, Todd Bachmann a decedat, iar soţia sa, Barbara, a fost spitalizată în stare gravă. Alături de cei doi se afla şi fiica acestora, Elisabeth, componentă a lotului feminin american de volei la Jocurile de acum patru ani, care însă a scăpat nevătămată.

Pe soţul acesteia, neozeelandezul Hugh McCutcheon, l-aţi văzut probabil vineri, dacă aţi urmărit semifinala masculină de volei SUA – Rusia. Este antrenorul echipei americane, care a învins cu 3-2 după un meci foarte disputat. Deşi la primele partide nu a putut fi alături de formaţia sa, fiind la spital, cu toate că are în spate multe nopţi nedormite, toate indicaţiile sale au fost coerente şi oferite pe un ton calm. Time out! Vă amintiţi meciul de handbal feminin România – Ungaria şi acele ordine strigate în stil de caporal?

Dacă Phelps şi Bolt ne-au prezentat la Olimpiadă de ce e-n stare Omul, Steiner şi McCutcheon ne-au arătat ce este el, de fapt.

Doar 37 de ani

Iată o poveste pe care cred că v-ar plăcea s-o aflaţi.

Uzbeca Oksana Chusovitina este singura gimnastă din lume care a concurat la cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice. Deţine, în acelaşi timp, recordul de cele mai multe medalii obţinute la sărituri, în cadrul Campionatelor Mondiale, anume opt. Însă performanţele ei nu sînt doar dintre cele măsurabile cu ajutorul cifrelor. Alături de cubaneza Gonzalez şi de ucraineana Latinina, e singura gimnastă din istorie care a reuşit să revină în topul performanţei după ce a devenit mamă.

Fiul Oksanei, Alişer, s-a născut în 1999, iar trei ani mai tîrziu a fost diagnosticat cu leucemie. Ajutorul a venit din Germania, una din ţările în care Chusovitina se antrena. Cu sprijinul comunităţii sportive, Alişer a început tratamentul la spitalul Universităţii din Köln şi acesta a avut succes. Gimnasta a început să se antreneze cu echipa Germaniei, iar, în 2003, Uzbekistanul i-a permis să concureze pentru această ţară. A fost dorinţa sportivei să reprezinte statul în care fiul ei s-a vindecat de leucemie. Cum însă legile germane cereau o perioadă de trei ani pînă la obţinerea cetăţeniei, pînă în 2006 ea s-a antrenat în Germania, dar a reprezentat Uzbekistanul.

Duminică, Oksana Chusovitina a cucerit argintul olimpic la sărituri pentru Germania, devenind a doua gimnastă care a reprezentat la Jocurile Olimpice trei ţări diferite (CSI, Uzbekistan şi Germania). Într-o disciplină în care majoritatea campioanelor olimpice de-abia au atins vîrsta majoratului, Oksana are 33 de ani împliniţi. Strîngînd în palmă medalia olimpică de argint, ea a declarat: „Aş putea merge în 2012 la Londra. Voi avea doar 37 de ani”.

1/2 handbal

Încă de prin minutul 10 al meciului cu Ungaria devenise clar că vom pierde. Să nu conduci niciodată într-un meci e una, asta reprezintă o înfrîngere, dar să să fii condus şi la o diferenţă de nouă goluri constituie deja un eşec.

Echipa noastră a părut o maşină de curse blocată într-o treaptă de viteze inferioară. Este cel mai frustrant mod de a fi învins, anume să ai la dispoziţie o echipă care deţine tot ce-i trebuie pentru a cîştiga, dar tu, ca antrenor, să nu poţi uni toate acele puncte tari într-un sistem performant.

Nu sînt un priceput în ale handbalului, însă urmărind partida cu Ungaria orice profan înţelege că sportul acesta nu înseamnă doar forţă, ci presupune în primul rînd capacitatea de a-ţi surprinde adversarul şi de a profita în urma greşelilor lui. Forţa trebuie îngemănată cu concentrarea, cu iuţeala şi cu viclenia, iar circulaţia rapidă a balonului, pe toată deschiderea semicercului, reprezintă primul semn de sănătate al unei echipe. Or, să forţezi mereu intrarea prin centru este ca şi cum ai jefui o bancă trimiţînd o notă de înştiinţare poliţiei, cuprinzînd toate detaliile acţiunii.

După ce am ratat ocazia de a ne impune jocul, am dovedit şi că ne este imposibil să ne adaptăm la stilul adversarelor. Cînd ai o extremă excepţională, Ramona Maier, care poate evolua pe ambele părţi ale terenului, dar ea nu este jucată corespunzător, înseamnă că practici jumătate de handbal. Nu Ungaria a evoluat o mare parte din meci în inferioritate numerică, ci România. Pur şi simplu, extremele noastre păreau a fi pe teren doar pentru a ţine un adversar la marcaj în acea zonă a terenului.

În schimb, cînd mingea era la unguroaice, handbalul părea simplu, rapid şi eficient. De cîte ori imaginile le surprindeau, păreau relaxate şi zîmbitoare, în timp ce ale noastre dădeau impresia unor elevi disperaţi că timpul examenului se scurge şi ei nu pot găsi răspunsul. Ca la o paradă militară în Piaţa Roşie, ne-am expus cu mîndrie cele mai performante arme, lustruite şi ameninţătoare, dar fără glonţ pe ţeavă.

Erau certate fetele între ele? Făceau Beşe şi Amariei schimb de reţete în centrul apărării? Cum e posibil ca Ionela Gâlcă, desemnată cel mai bun pivot la Campionatul Mondial din Franţa, de la sfîrşitul anului trecut, să înscrie doar un gol şi acela pe contraatac? Era ea singurul pivot din lotul nostru? Este stilul conflictual al domnului Tadici, veşnic generator de polemici şi de tensiuni, singurul care poate funcţiona?

E posibil ca handbalul nostru feminin la nivel de naţională să pătrundă în zodia pe care fotbalul masculin o traversează de mult. Înaintea meciurilor importante, să rememorăm rezultatele bune din amicale, sperînd că portarul nostru va prinde o zi bună. Apoi, după meci, să ne mulţumim cu eterna declaraţie a celor incapabili să-şi asume înfrîngerea: „Atît s-a putut”.

Omul care aleargă

În sporturile cu minge, mai mulţi „sisifi” rostogolesc un bolovan către un loc, dar, deşi în drumul lor apar adversari, principala lor luptă e cu obiectul. Nici în sporturile cu motor, centaurii cu trup de maşină nu se războiesc între ei, ci cu timpul. De-abia în sporturile de contact sau în scrimă celălalt nu mai poate fi ocolit: devine atât ţintă, cât şi obstacol. În sporturile extreme, celălalt dispare aproape cu desvârșire: practicantul, cu îndrăzneala şi temerile lui, îşi e în egală măsură ştachetă şi adversar.

Obiecte, mize, înfruntări. Acestea vor fi apărut însă relativ târziu. Probabil că prima activitate umană care poate fi considerată sport a fost alergarea, întrucât cel dintâi lucru pe care-l învăţăm este să mergem. Şi sigur a existat un moment în care un om nu s-a mai avântat în urmărirea unui animal, nici n-a fugit din calea altuia, ci şi-a abandonat starea de nemişcare dintr-un motiv obscur. Pe acest om, care a alergat pentru că aşa i-a venit, îl consider primul sportiv.

Asociez sportului mai degrabă ideea de solitudine decât pe cea de competiţie, întrucât acolo mi se pare că atinge perfecţiunea. Un om alergând de nebun e ca un vas plutind fără ţintă în mijlocul oceanului, în timp ce echipajul doarme şi cârmaciul picoteşte.

Încremenit într-o mişcare de-o banalitate cumva măreaţă, el nu e nici marcator de goluri, nici învingătorul timpului. Nu depăşeşte forţa ori îndemânarea altuia, nici măcar nu lărgeşte graniţele propriei cutezanţe până la proporţiile unui imperiu. Între pasul care-a fost şi cel ce încă nu e, el tinde numai către sine: asta e cea mai mare aventură la care putem visa.