Cu două veacuri şi ceva înainte de Hristos, împăratul chinez Qin Shi Huang a poruncit începerea construcţiei Marelui Zid şi a unei reţele de căi de comunicaţii pentru unificarea imperiului, arderea cărţilor şi scoaterea în afara legii a confucianismului. Într-un eseu, Borges sugera că Împăratul şi-a spus Întîiul – preluînd şi numele unui împărat legendar, pe vremea căruia fusese descoperit procedeul fabricării mătăsii şi se inventaseră scrierea şi busola – din dorinţa de a face ca istoria să înceapă de la el.

Orice festivitate de deschidere a Olimpiadei este un efort de a anula trecutul şi de a stabili un punct zero în istoria măreţiei. Fiecare naţiune organizatoare îşi sărbătoreşte realizările, ascunzînd discret gunoiul sub covor. Vineri, a fost rîndul Chinei, care în stilul Qin Shi Huang a oferit lumii o gigantică, fabuloasă, magnifică, splendidă şi nemaivăzută demonstraţie de nemurire în format multimedia.

În stilul reclamelor la asigurări de viaţă – „deşi nu eşti etern, îi poţi face pe ceilalţi să-şi amintească de tine cu respect” -, s-a luat un pic de Lao Tze, peste care s-a turnat ceva mai mult Mao Tzedun, înfăşurîndu-se totul în reperele vizuale ale noului cinematograf chinezesc. Asemenea Întîiului, puternicii şi-au asumat fără ezitare şi busola, şi scrierea, şi mătasea din trecutul pe  care-l aboliseră. Au fost tobe arhaice care declanşau panouri luminoase, o foaie gigantică desfăşurată sugerînd curgerea neîntreruptă a istoriei, o butaforie reprezentînd Pămîntul a răsărit chiar din pămînt, iar la sfîrşit torţa a zburat în braţele unui sportiv şi nici protestatarul smog nu i-a putut stinge flacăra.

Dar cea mai pregnantă imagine rămasă este cea a zîmbetului întipărit pe toate feţele participanţilor chinezi la show, de o natură cumva diferită de cea a zîmbetului sportivilor care au defilat. Şi mai ales zîmbetul copiilor care au dansat, pictat şi zburat, pentru că – după cum spuneau comentatorii Eurosport – forţa de seducţie a surîsului a constituit principalul criteriu de selecţie a micilor participanţi.

Olimpiadele nu mai sînt doar exerciţii de ospitalitate sau preacurate conglomerate de competiţii sportive, ci şi foarte eficiente emisii de substanţe halucinogene. Dacă în anii ’80, majoritatea concernelor occidentale se luptau pentru o felie din piaţa ieftină de muncă a Chinei, în timp Vestului i s-au restituit, în afara unor profituri imense, revărsări de produse ieftine şi proaste. Am senzaţia că aceste Jocuri nu vor aduce doar înlocuirea naţiunii care deţine cele mai multe medalii olimpice, ci semnalizează şi o altfel de înclinare a balanţei, prevăzută de Samuel Huntington în 1996, în cartea „Ciocnirea civilizaţiilor”. Occidentalii care au încercat, la nivel declarativ, să introducă democraţia în spatele Zidului sub forma unui cal troian vor primi în schimb un dragon şerpuitor de unică folosinţă, colorat în galben imperial, din care o parte din China se va revărsa zîmbind.

Motto-ul olimpic „Citius, Altius, Fortius”, adică „Mai iute, mai sus, mai puternic”, a devenit „mai mult”, apoi „prea mult”. „O lume, un vis”. Oare n-ar trebui să ne trezim?

Bun găsit la competiţia care are loc în acest an pe plajele însorite ale Groenlandei … 

Ultima disciplină olimpică introdusă, respiratul fără mască de gaze, a avut acum două zile o finală palpitantă. Disputată la Polul Nord, a fost cîştigată de un scafandru nepalez, cu trei inspiraţii şi patru expiraţii, cea finală aducîndu-i titlul de campion olimpic post-mortem. Un nou record mondial s-a înregistrat în proba de paraşutism liber, cu un crater adînc de 2,67 metri în granit. S-a petrecut un singur incident neplăcut, cînd proba de sărituri cu prăjina a fost întreruptă de un zbor spre Lună, însă CIO şi NASA s-a pus de atunci de acord asupra unui program comun.

Metodele barbare ale Olimpiadelor moderne, care excludeau spiritul pur al chimiei, au fost abolite. Pe lista substanţelor interzise se află acum apa, ce poate avea efecte neaşteptate asupra atleţilor. E cunoscut cazul lui John Clenbuterol Doe, care a decedat sfîrîind sub ochii spectatorilor cînd o neaşteptată aversă de ploaie s-a abătut asupra stadionului.

Finala de 400 metri plat e gata să înceapă. Întreg stadionul intonează imnul olimpic, după versurile lui Mendeleev. Concurenţii sînt eliberaţi din recipiente pe pistă şi încep mişcările de decongelare. Vremea este ideală pentru atletism, temperatura neaşteptat de scăzută, 83 de grade Celsius, îl favorizează pe Fenilpropanolamin Andersson, şi asta pentru că proaspătul învingător al maratonului oamenilor-amfibie, desfăşurat de-a lungul ecuatorului, îşi atinge punctul de topire mai tîrziu.

Cursa e însă deschisă oricărui rezultat. Pe linia de start, în timp ce i se reglează aprinderea, John „Two Heads” Lewis dă interviuri simultan pentru NBC şi CNN. Jamaicanul Bob Foot, care constă în două picioroange, nu e cotat cu prea multe şanse. În afara faptului că nu aude startul, în ultimele curse el nu a reuşit nici măcar să pornească în direcţia corectă. Un favorit cert este însă Nkamba Antonio Wang O’Connolly, atlet creat de Laboratoarele Curie folosindu-se genele celor mai buni sportivi de pe toate continentele, proaspăt medaliat cu aur la CM al Clonelor. Oficialii se asigură şi că senegalezul Inoubliable Pelissier se află la start, pentru că, e lucru cunoscut, campionul african este totalmente invizibil, iar presa de scandal susţine că el a fost de fapt strivit, în timpul festivităţii de deschidere, de tancul în care se afla preşedintele CIO.

Start în proba de 400 metri plat! … iar acum, stimaţi telespectatori, să vedem reluarea. Incredibil, a cîştigat Bob Foot, însă noul record, 4,12731698 secunde, nu va fi omologat pînă cînd Agenţia de Testare nu va analiza în ce măsură apariţia unui al treilea picior în timpul cursei are vreo legătură cu utilizarea de către atlet a unor substanţe interzise. 

Lupta acestui început de campionat este aceeaşi cu lupta sfîrşitului de campionat. Ediţia trecută, prezentă sau viitoare, nu contează. Nu e o încleştare între bine şi rău, ci, ca într-o junglă, una între cei puternici şi cei slabi. Nu există tabere, ci alianţe fragile pe baza unui interes comun precar, după cum indivizii din unele specii amînă atacarea prăzii pentru a-şi devora colegul de haită rănit. Există, evident, o diferenţă: animalele nu luptă pentru putere, titluri sau bani, ci pentru supravieţuire.

Nu ne putem dezlipi ochii de la această selecţie nenaturală şi, ciudat lucru!, scîrba pe care ar trebui să o simţim e biruită deseori, la cei mai mulţi dintre noi, de un sentiment partinic. E ca la Animal Planet: dacă episodul urmăreşte existenţa unei familii de hiene, tremurăm pentru soarta masculului care se luptă cu un şacal. Dacă însă şacalul este eroul episodului şi a crescut sub ochii noştri, îi ţinem pumnii în încercarea de a sfîrteca hiena. În general, contează cui am apucat să-i donăm afectele noastre.

Mutaţia a izbutit atît de bine, încît începem să bănuim că aşa arată normalul. Ni se spune că puroiul conţine substanţe hrănitoare şi că metastazele sînt dovada unei sănătăţi de fier. Mafiotul pozează în comisar, tartorul-şef îşi coase aripi de înger, purtînd nimbul direct pe corniţe, hoţul oferă recompense, iar maimuţa s-a căţărat în vîrful arborelui genealogic, de unde ţine discursuri despre Dumnezeu. Delirul a ajuns argumentaţie, iar sudalma vorbă de duh. Apogeul jurnalismului TV a devenit capacitatea de a stimula şuvoiul de mizerii, de a aşeza timp de cîteva minute doi adversari în cuşca din sufrageria fiecăruia, aruncînd între ei ciozvîrta unei provocări şi invitînd apoi publicul, cu un surîs complice, să asiste.

Fotbalul românesc nu are nevoie de un moment zero, ci, dimpotrivă, trebuie cu orice preţ să-l depăşească. De mulţi ani stăm pironiţi în blocstart, avînd senzaţia că milioanele de euro care plutesc pe deasupra stadioanelor pot aduce evoluţia. Hipnotizaţi de fluturaşii verzi care curg din cer, ca la o adevărată manea naţională, privim din ce în ce mai puţin către teren, scena adevăraţilor actori. Lucrul cel mai tragic este că această mistificare apare pe toate canalele, cu drepturi de televizare sau ba, în toate ziarele, de profil ori nu, sub titulatura de „sport”.

Aşadar, cine ne reprezintă în domeniul denumit „sport”? Aceşti oameni pe care, 365 de zile pe an, îi vedem la ştirile sportive sau cei care, luni de dimineaţă, au aterizat pe aeroportul din Beijing, la mii de kilometri de noi?  Vă rog, nu vă grăbiţi cu răspunsul. Unul sincer e foarte greu de dat.

Liga 1 e astăzi obiectiv strategic, ca un teritoriu cu subsolul bogat în petrol. Preţul drepturilor de televizare nu mai respectă valoarea intrinsecă a produsului şi a crescut nefiresc. Se întîmplă ca în cazul benzinei, al cărei preţ la pompă are puţină legătură cu costurile de extracţie, prelucrare şi transport. Cel care fixează preţul tarifează o necesitate a consumatorului: nu te poţi lipsi uşor de deplasarea cu maşina, deci eşti dispus să plăteşti pe combustibil cît nu face.

În această ţară cu subsolul sărac în zăcăminte fotbalistice, „regele autohton al sporturilor” în varianta TV a ajuns o necesitate. În curînd, va deveni un indice al confortului şi un atribut al clasei sociale din care faci parte. Avînd acces vizual prin intermediul micului ecran la şuturile chinuite din campionatul românesc, abonaţii RCS vor forma noua burghezie, iar cei care şi-au permis luxul de a-şi instala DigiTV vor constitui nobilimea. În sînul acestui popor microbist, noul sînge albastru şi privilegiile sînt livrate prin platforme DTH.

Cum o necesitate întreţinută se transformă rapid în dependenţă, dealerii vor vinde DVD-uri înregistrate cu noul drog. „Am Pandurii – FC Vaslui filmat cu şaişpe camere, plus trei talk show-uri cu Ştucan”. Şi vai de cel care va încerca să se lase!, pentru că va parcurge un sevraj chinuitor, fiind silit să urmărească transmisiile de la Olimpiadă.

Mămăliga se va umfla din nou. Privat de dreptul fundamental de a urmări la televizor un CS Otopeni – Gaz Metan Mediaş, o grupare de abonaţi ai UPC va începe tipărirea manifestelor cu „Sabotaţi trustul voiculescian!” şi „Fotbal pentru toţi!”. Luptători de gherilă se vor strecura în scările de bloc, înarmaţi cu cleşti ascuţiţi, şi vor reteza cablurile prin care circulă, ca o perfuzie dătătoare de viaţă, noua sevă mediatică. După vreo două etape de vizionat purici fără crampoane, poporul va ieşi în stradă, iar mulţimile se vor îndrepta furioase către terasele unde se vor organiza vizionări colective.

La următoarele alegeri, televizarea nediscriminatorie a partidelor din campionatul autohton va fi principalul punct al platformelor politice. „Dacă voi fi ales, voi aduce meciurile din Liga 1 gratis pe televizoarele din toate gospodăriile acestei ţări”, va promite candidatul stîngii. „Eu voi trece fotbalul românesc pe lista de utilităţi, alături de apă, curent şi gaz, şi voi subvenţiona televizarea partidelor amicale”, va contraataca liderul dreptei.

Din păcate, trebuie să întrerup această fabulaţie. Sînt abonat RCS şi se apropie lansarea postului gsptv.  Vă rog să nu mă invidiaţi pentru că fac parte din această castă. Bănuiesc că e o chestiune de zile pînă cînd va fi lansat pe piaţa neagră urmaşul antenei de bulgari şi al decodorului HBO, care va permite vizionarea meciurilor din Liga 1. Numai acest dispozitiv poate netezi toate diferenţele sociale, iar revoluţia se va amîna pînă la o dată ce va fi comunicată ulterior.