gsptv, totul despre puţin

Dacă fotbalul românesc a arătat la Euro 2008 cît este de rămas în urmă, în România a constituit cea mai mare miză a luptei dintre trusturile media.

Emisiunile româneşti de profil seamănă cu jocul naţionalei: „show-ul” apare doar din „talk”. Moderatorul pasează vorbele de-a latul studioului, apoi, după minute bune de tatonare, un invitat verticalizează din greşeală şi aşa se naşte jocul ofensiv. Moderatorul se luminează la faţă şi anunţă că „îl avem pe X la telefon”, iar X ridică ritmul şi audienţa emisiunii, începînd să se certe cu cel care a ieşit din regula jocului pasiv. Fluier final şi genericul curge.

În grila „gsptv n” (unde n este mulţimea numerelor întregi cuprinse între 0 şi 4, fără 1) sînt 11 talk show-uri, o adevărată echipă naţională în care au fost selecţionate aceleaşi genuri tocite, adică analiză fotbalistică, tactică şi strategie, golurile etapei şi cele mai mari ratări, meteo, etc. Vom vedea şi o emisiune – intitulată, foarte creativ, LIGAment – despre accidentări, în care s-ar putea premia „Fractura etapei”. De-abia aştept talk show-ul cu „ştiri informale”, avînd în vedere că „informal” înseamnă fie ceva ce se desfăşoară în absenţa determinărilor şi a cadrelor oficiale, fie, în pictură, ceva abstract. Poate n-ar strica nişte ştiri abstracte despre fotbalul românesc, de genul „Gigi Becali a declarat azi ceva, dar nu contează ce”. Îmbucurător e însă că vom avea un talk show de „îmbrăcare a meciurilor din Liga I”, după ce principala tendinţă a presei sportive din ultimii ani a fost „dezbrăcarea”.

Noii cvadrupleţi media riscă să fie asemenea unui cadou imens. Să desfaci bucuros cutii din ce în ce mai mici alcătuite din vorbe, iar la sfîrşit să găseşti un foarte valoros ceas de mînă, dar care rămîne în urmă.

Hochei

Totul se desfăşoară pe o scenă care simbolizează efemerul şi iluzoriul, cu o duritate supusă permanent riscului de înmuiere. Gheaţa desparte, ea e mai degrabă o interfaţă decît o suprafaţă. Dedesubt se simte pulsaţia invizibilă a apei, deasupra omul alunecă şi se zbate neîntrerupt. „Să joci hochei înseamnă să repeţi în mod constant că omul a transformat nemişcarea iernii, pămîntul tare şi viaţa suspendată”, a scris Roland Barthes.

Asemenea scriitorilor care-şi supun cititorii la chinul plictiselii pe primele pagini, pentru ca numai cei hotărîţi să pătrundă în zona delectării, hocheiul îşi testează privitorii. Mişcarea pucului e greu observabilă pe micul ecran şi cei mai mulţi nu trec de purgatoriul televizorului. Este ca şi cum dintr-un film cu Poirot ar lipsi cadavrul şi am vedea numai o mînă de oameni realizînd acţiuni suspecte, dar lipsite de noimă. Asta nu face însă ca hocheiul să-şi piardă frumuseţea, dimpotrivă, îl transformă într-o aventură a imaginaţiei, într-un continuu exerciţiu de descifrare.

Ca în artele miniaturale, dimensiunile reduse ale pucului reclamă, pentru a-l stăpîni, o măiestrie specifică. Faţă de alte obiecte de joc mici, precum mingea de ping pong sau fluturaşul de badminton, pucul, cu greutatea sa de 170 de grame (prin comparaţie, mingea de tenis de masă cîntăreşte 2,7), nu este nici diafan, nici eterogen. Deplasarea lui respectă legile balisticii, pentru că pucul este un proiectil, aşa cum hocheiul e un război recompus pe un teren de sport. Nu se schimbă un singur jucător, se aruncă în luptă linii întregi, asemenea corpurilor de armată care trebuie să schimbe soarta bătăliei. Aşa cum prima lovitură de tun dă semnalul deschiderii ostilităţilor, principala regulă a hocheiului cere ca pucul să intre în zona de atac înaintea oricărui jucător al echipei care îl posedă.

Portarul de hochei este sportivul cel mai încărcat de echipament din cîţi există, ceea ce-l transformă aproape într-un fel de creatură mitică. E protejat de zale ca un cavaler medieval şi pare greoi ca un uriaş care păzeşte intrarea unei peşteri. Ce reprezentare mai deplină a efemerului vreţi decît aceea că nici măcar poarta nu este fixă, putînd la rîndul ei aluneca pe gheaţă? Autul aproape că nu există, ca urmare terenul nu se termină niciodată, aşa cum banda lui Möbius se continuă prin ea însăşi. Nu există zone moarte, se joacă şi în spatele porţii, iar mantinela rotunjită la colţuri redă imediat pucul jocului şi combatanţilor.

Hocheiul este singurul sport, în afara celor de contact, în care bătaia nu numai că este permisă, ci face parte din ritual. Nu este o practică barbară, ci o recuperare viguroasă şi sălbatică a vieţii, pentru că, să nu uităm, civilizaţia nu a oferit doar catedrala şi simfonia, ci şi catapulta sau duelul.

Deplasarea jucătorilor este o compunere între alergare şi alunecare, între traiectoria dreaptă, care se termină brusc printr-un bodycheck la mantinelă, şi voluta barocă, între zvîcnetul decisiv al trupului şi reîntoarcerea care amînă contactul. Terenul şi crosa respectă aceeaşi formă, în care linia dreaptă, masculină, se prelungeşte printr-o curbă feminină, pentru că hocheiul, în definitiv, asta este: viaţă care se extrage din ea însăşi, graţie cristalizată în forţă şi atac preschimbat în apărare, într-o neîncetată alternanţă.

Emoticoane

Aţi remarcat că, de ceva timp, paginile tipărite ale Gazetei sînt populate de nişte feţişoare galbene ce îndeplinesc rolul publicului angajat să rîdă comandat, la turnarea serialelor de comedie. Salivarea pavloviană la aprinderea becului e înlocuită astăzi de declanşarea emoţiilor la semn.

Dacă avem instructori de sentimente primare care ne învaţă cînd să rîdem sau cînd să fim străbătuţi de mirare, de ce n-ar fi şi una, dotată cu furculiţă şi cuţit, care să ne atragă atenţia că ne e foame? Noul cititor teleghidat, captivat de un reportaj emoţionant şi de neuitat de 12 rînduri, pe care-l va parcurge silabisind în 3 ore, ar evita astfel apariţia unei neplăcute gastrite.

Desigur, revoluţia semnelor comportă unele riscuri. Mi-e teamă ca nu cumva :grin: să nimerească din greşeală în articolul domnului Dinu şi să nu mai vrea să plece. :smile: va cere apoi un spor salarial pentru că a fost prezent mai des în pagini decît :sad: sau, într-o bună zi, în ziar va apărea un anunţ: „GSP angajează emoticon cu experienţă, capabil să treacă rapid de la cea mai profundă depresie la cel mai înălţător extaz”.

Ori poate va veni o vreme în care emoticoanele vor prelua puterea. Vor scrie articole, însoţite de propria poză, un boţ de mămăligă cu o expresie trădînd o concentrare profundă, în timp ce sentimentele ne vor fi călăuzite la capăt de rînd de figurile miniaturale ale unui Ioaniţoaia meditativ, ale unui Tolontan exuberant sau ale unui Vochin mirat.

Următorul pas în exprimarea profundei platitudini va fi completarea literaturii cu semnele care-i lipsesc. De pildă, varianta emo a „Metamorfozei” lui Kafka va începe astfel: „Cînd Gregor Samsa se trezi într-o dimineaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său transformat într-o gînganie uriaşă :shock: !!!!!!”.

Jocurile sunt făcute

În Olimpiada politică, important nu e să cîştigi, ci să participi la cîştig.

Senatorul canadian Consiglio di Nino este un militant înfocat pentru independenţa Tibetului. A avut multe iniţiative pe această temă, iar, ca persoană privată, nu cumpără nici un produs fabricat în China. După ce oraşul Beijing a obţinut dreptul de a organiza Olimpiada din 2008, Di Nino a spus: „China nu ar fi trebuit să primească niciodată Jocurile, dar dacă tot avem lămîi, hai să facem limonadă”. Adică, dacă răul a fost făcut, măcar să încercăm a democratiza China prin sport.

Mulţi văd astfel Jocurile Olimpice: un cal troian care ascunde în burta lui nu mii de sportivi, ci însăşi democraţia. Însă acest fragil concept nu poate fi exportat, nici impus, este ca o specie rară care nu poate fi aclimatizată oriunde şi oricum. În general, cine declară că se duce să facă ordine în casa altuia din simţ civic o face doar cu gîndul la nişte comori ascunse în subsol.

Priviţi ezitările lui Sarkozy, care nu-şi mai poate susţine nici propriile iniţiative, explicînd că nu poate boicota o „competiţie a păcii”! Asemenea lui, şefii marilor democraţii se vor îndrepta spre Beijing hotărîţi să-şi exprime formal indignarea faţă de nerespectarea drepturilor omului şi să protesteze prin mici gesturi de frondă, ca gospodinele a căror mîncare nu este apreciată. Cum însă conducătorii politici sînt oameni în general visători şi care învaţă repede, se vor întoarce fascinaţi de puterea cu accente megalomane şi, chiar dacă n-o vor recunoaşte, uşor invidioşi pe liderii chinezi. Se va întîmpla ca în bancul cu copilul care e trimis în creierii munţilor, la un cioban, să înveţe dulcele grai românesc, pentru ca după cîteva luni oierul să dobîndească accent.

Astfel sînt mutate în lumea sportului mecanisme tipic politice: compromisul şi rezolvarea prin rotaţie a intereselor. Pînă şi acea aprindere a torţei a devenit hilară: se foloseşte o resursă naturală, căldura soarelui, pentru a trimite făclia într-o ţară care, prin exploatarea nechibzuită a resurselor, oferă o treime din încălzirea globală.

Din punct de vedere comercial, Olimpiada constă în competiţiile greu vandabile la TV, strînse într-un pachet imens care e lăsat, cu rîndul, la uşa copiilor cuminţi. Acum e rîndul Chinei, ţară în care sunt executaţi, conform estimărilor Amnesty International, 22 de prizonieri politici pe zi, capitol la care – potrivit aceleiaşi organizaţii – gazda Olimpiadei deţine de departe locul 1 în lume, iar alături de alte 4 ţări (Iran, Arabia Saudită, Pakistan şi Statele Unite) oferă 88 de procente din numărul oamenilor trimişi la moarte. Aceste cifre îşi pierd însemnătatea atunci cînd trebuie să cucereşti o piaţă de un potenţial imens, în care poţi construi cu mînă de lucru ieftin orice, de la cazinouri pînă la automobile.

Dacă din punct de vedere politic, Jocurile sînt făcute, nu se ştie ce mai înseamnă Olimpiada din punct de vedere sportiv. Atleţii vor continua să-şi măsoare forţele sub cerul cenuşiu şi se vor chinui să doboare recorduri olimpice în cel mai nesănătos climat posibil. Altfel spus, vor mînca lămîile cu coajă cu tot.

Peste 30 de ani

Nu le asigurăm copiilor condiţii să joace fotbal, importăm mulţi jucători şi facem investiţii „de azi pe mîine”. Care ar putea fi efectele pe termen lung?

Ştirile zilei de 31 aprilie 2038. Preşedintele FRF Todd Medina anunţă darea în folosinţă a gazonului de pe noul Stadion Naţional. Pînă la terminarea lucrărilor la tribune, partidele vor putea fi urmărite din zgîrie-norii din jurul arenei.

În vederea meciului cu Insulele Faroe pentru calificarea la CM 2038 – turneu final ce va fi organizat în comun de Paraguay şi Mongolia -, sponsorul selecţionatei României, Gerovital Forte, lansează în rîndul tricolorilor campania „Rămîi în viaţă pentru echipa naţională!”. În dorinţa de a completa lotul de 23, FRF le-a permis celor unsprezece titulari să vină însoţiţi de neveste, iar Iuliu Baratki ar putea deveni primul fotbalist convocat post-mortem la naţională.

Mutu, ajuns la cea de-a 393-a selecţie, declară că, dacă reumatismul nu-l va supăra, va intra pe teren în acest meci crucial pentru „Generaţia post emo”. La partidă şi-a anunţat prezenţa şi un delegat FIFA, care analizează oportunitatea introducerii în regulamentul de fotbal a unei prevederi ce sancţionează jocul pasiv.

CFR Cluj protestează la decizia forului mondial de a limita la zece numărul fotbaliştilor străini ce pot fi folosiţi în acelaşi timp într-un meci şi decide să le acorde cetăţenia română tuturor jucătorilor săi. Cartierul „Mica Lisabonă” devine oraş, apar plăcuţele trilingve şi se înfiinţează Universitatea Babeş-Bolyai-Culio.

Revenit în ţară într-un Airbus A380 plin cu jucători, antrenorul Rădoi prezintă noile achiziţii ale Stelei, din campania „Rebajas 75%”. Se anunţă că, pentru prima oară în istorie, carnavalul din Rio se va organiza la Pipera.

Gazeta Sporturilor lansează site-ul sudamericani.ro şi noua generaţie de emoticoane, care îi cuprinde pe „Joao cel vesel că a reuşit o braziliană” şi pe „Paco, ultrasul ca fasolea mexicană”.

Ştirea cea mai ciudată vine însă tot dinspre echipa naţională. La o conferinţă de presă, selecţionerul Dinu dă primele semne de ramolire, începînd brusc să se exprime pe înţelesul tuturor.

Prietenul nostru, Ronaldinho

Un filmuleţ ne dă răspunsul la întrebarea: „Ce mai face Ronaldinho?”. Iată: zilele trecute a evoluat în cîteva meciuri între prietenii lui şi cei ai lui Messi. „Ronaldinho s-a îngrăşat, dar rămîne genial” ne asigură Gazeta, de parcă geniul ar putea expira, ca o conservă de carne, o dată cu trecerea datei-limită stabilite de fabricant.

Fazele lui pleacă din acelaşi „coup d’oeil” şi se termină cu ochii măriţi ai spectatorului. Primul termen era definit de Frederic cel Mare al Prusiei, în 1753, drept „perfecţiunea acelei arte de a înţelege rapid şi de a determina punctele tari şi cele slabe ale unei ţări ce trebuie cucerită, precum şi modul în care trebuie să acţionezi pentru a-ţi pune pe picior greşit adversarul”. Doar geniile ştiu s-o facă altfel, răsturnînd firescul şi provocând mirarea.

Driblingul pur nu se execută cu cartea tehnică în mînă, nu-i un complex de mişcări precise, ca schema evacuării în caz de incendiu, ci apare din capacitatea inexplicabilă de a te surprinde pe tine însuţi. Cuvîntul vine din englezescul „to dribble”, „a picura”, căci ce altceva face Dinho decît să lase să-i scape nişte bile colorate? Este clovnul venit la o petrecere de ţînci, care scoate monede din urechile copiilor, şi fiţi siguri că, la începutul trucului, nici el nu ştie exact cum va proceda.

Cîţi jucători mai există care să se uite într-o parte şi să tragă în cealaltă? De la Dobrin n-am mai văzut nici unul. Ronaldinho e o armată de cucerire prin seducţie, compusă din ochi, glezne, gambe, tălpi, genunchi, creştet – şi burtă, dacă vreţi, ce contează? -, deasupra cărora flutură, ca steaguri de luptă, zîmbetul şi codiţa. Într-o fracţiune de secundă, strategul observă, dă ordinul, trompetul sună şi cavaleria şarjează, de-abia cînd reluarea semnează armistiţiul pe micul ecran poţi număra răpuşii.

Prietenii lui Messi, prietenii lui Ronaldinho. Nu-i aşa că fotbalul e simplu? Desigur, trebuie să existe şi impresari sau ofiţeri de presă, dar în principiu, ai nevoie doar de o minge şi de cîţiva amici. De Roberto „Pato” Abbondanzieri, de Sebastian „Loco” Abreu, de Roberto „Toro” Acuna şi de Jorge „Zurdo” Rojas, fotbalişti botezaţi în dulcele stil sud-american, în care porecla stă alături de nume, ca şi cum o parte din om se joacă, iar cealaltă munceşte. Un stil propriu copiilor şi artiştilor, nu întîmplător cei care se bucură mereu de joacă.

Graţie lui Ronaldinho şi a altora ca el, există un „Răţoiul”, un „Nebunul”, un „Taurul” şi-un „Surdul” pe aproape fiecare maidan şi pe aproape fiecare scenă a lumii, împărţind şi înmulţind o moştenire păstrată în adîncul unor ochi miraţi.

http://www.youtube.com/watch?v=NwMxSOb-4X4