Măsuri pentru viitor

FRF a tras învăţăminte după Euro 2008, hotărînd lansarea unui plan pe termen lung. Astfel, în următoarele preliminarii, naţionala va juca în sistemul 4-1-4-1, însă nu dispus de la poarta noastră către cea adversă, ci aşezat simetric pe părţile laterale ale propriului careu.

Faptul că un antrenor de 70 de ani a cîştigat titlul nu a lăsat indiferentă conducerea Federaţiei. În cadrul unei şedinţe, s-a hotărît să aşteptăm ca Piţurcă să atingă această vîrstă, după care îl vom oferta pe Aragones.

Se încearcă, totodată, preluarea unor modele de succes folosite de cîteva echipe de la Euro. Emil Săndoi a fost trimis în Turcia, pentru desăvîrşirea tezei de doctorat „Cum să dai un gol turcesc”, iar profesorul Mircea Rădulescu va susţine o conferinţă cu titlul „Cea mai bună apărare e apărarea”. Se urmăreşte şi aclimatizarea paselor rapide ale spaniolilor. Deocamdată, în prezentele calificări, ele se vor schimba doar între cei patru fundaşi centrali, urmînd ca, în timp, în sistem să intre şi apărătorii laterali.

Întrucît Piţi şi-a exercitat dreptul de veto la varianta angajării unui antrenor străin, se încearcă aducerea unei naţionale de peste hotare. La Euro 2008 s-a văzut clar: mai toate echipele au avut jucători naturalizaţi. Ca urmare, toţi federalii vor pleca în concedii în locuri exotice avînd la ei valize cu gumă de mestecat, pietricele colorate şi poze cu Casa Poporului, în încercarea de a înfia o selecţionată Under 10 a României, compusă din Ronaldinho Lupescu, Brahmaputra Sandu sau „Vîntul Turbat de la Răsărit” Prunea.

Se doreşte şi creşterea transparenţei în relaţia cu presa, motiv pentru care în jurul cantonamentelor echipei naţionale zidurile de beton vor fi înlocuite de pereţi realizaţi din materiale translucide.

Campionatul atacului

Euro 2008 a fost superb, pentru că s-a bazat pe ofensivă, voinţă şi imaginaţie

Dacă în 2004 Grecia cîştiga turneul final cu un joc bazat aproape exclusiv pe defensivă, după numai patru ani acest sistem avea să se dovedească perimat. „Să nu primeşti gol” s-a transformat în „să dai un gol, apoi încă unul”. Cei care s-au betonat au pierdut, cei care au mers pe filosofia „cea mai bună apărare e atacul” au trecut de grupe.

Să ne amintim. Ultradefensiva Grecie a părut un reumatic ajuns din greşeală la un party rock and roll. România a aplicat cu un oarecare succes modelul cetăţii asediate, dar a eşuat atunci cînd a trebuit să atace. Norocoasa Italie, calificată de noi în sferturi, a folosit un beton fragil. Olanda, Spania, Portugalia şi Croaţia au fost, în schimb, adevărate tăvăluguri în grupe – şi Rusia, mai apoi -, unele mascîndu-şi problemele defensive prin atacuri strălucitoare.

Euro 2008 a reinventat jucătorul mobil, plin de imaginaţie, şi a „îmormîntat” vîrful masiv şi puternic, dar lent. „Turnurile” gen Luca Toni sau Köller s-au devenit pînă la urmă anacronice, ca nişte cai troieni uitaţi în faţa zidurilor, pentru că nu poţi păcăli mereu adversarul cu aceeaşi strategie.

Au fost însă cîţiva fotbalişti care şi-au pus amprenta asupra acestui campionat. De la olandezul Wesley Sneijder pînă la croatul Luca Modrici, de la rusul Andrei Arşavin pînă la germanul Philip Lahm, trecînd prin mijlocul spaniol, unde mişcarea lui Xavi, Iniesta, Silva şi Fabregas este aparent browniană, fotbalistul mic la stat, însă dispunînd de tehnică în regim de viteză, reprezintă marca înregistrată a lui Euro 2008.

„Sports Illustrated” scrie că „sistemul 4-4-2 a murit”, deoarece majoritatea echipelor au mers pe 4-2-3-1, cu doi închizători şi un singur vîrf. Aşa o fi, însă în finală au ajuns singurele formaţii care au folosit, în cea mai mare parte a timpului, tot 4-4-2, adică Germania şi Spania.

Interesant e însă faptul că nemţii au renunţat la 4-4-2 după grupe – o dată cu dispariţia neinspiratului Gomez -, adaptîndu-şi mereu aşezarea în teren şi componenţa compartimentului median la adversar.

Aceasta a fost o altă carte cîştigătoare: capacitatea de a surprinde şi de a te adapta. Suedezii şi cehii, de pildă, au avut şansa lor, dar au eşuat în previzibilitate şi au pierdut meciuri importante în ultimele secunde. Şi ar mai fi turcii, însă pe ei nu-i poţi prinde în sisteme, întrucît au unul singur, fie că e vorba de rezerve sau de titulari: „Pînă în ultima secundă!”. Acum sînt parcă toţi la cafenea, pufăind din narghilele, pentru ca apoi să-i găseşti în atac, muşcînd din barele porţii.

A fost un campionat european superb şi plin de surprize, tocmai pentru că s-a bazat pe forţele germinative ale atacului, voinţei şi imaginaţiei.

Să-i premiem!

Mărturisesc că nu am înţeles de ce am pierdut cu Olanda pînă cînd Victor Piţurcă nu a lămurit, într-un interviu, adevăratele motive.

De exemplu, spune domnia sa: „Dacă Olanda intra cu titularii împotriva noastră, îi băteam sigur”. Bineînţeles! Este evident! Cît de greu poate fi să învingi rezervele unor rezerve? Nu mai spun că, dacă Van Basten ar ţinut pe bancă şi rezervele, şi titularii, chiar îi făceam arşice.

„Specialiştii puteau să observe o creştere sensibilă a jocului în repriza a doua cu Olanda”, explică selecţionerul. Are dreptate. Nespecialiştii, statisticienii şi cei care au făcut regulamentul jocului de fotbal comit aceeaşi veşnică greşeală. Cum să remarci din respectiva repriză doar creşterea sensibilă a scorului, ignorînd abilitatea procedeului folosit? Anume, că olandezii nu ne-au bătut cum ar fi vrut ei, ci cum am ales noi.

De aceea, trecînd la subiectul care-i macină pe tricolori, cred că băieţii ar trebui totuşi recompensaţi. OK, nu şi-au atins obiectivul, dar au atins mingea. Trebuie introdusă o gratificaţie pentru pasa laterală, indiferent dacă ea a ajuns la un coechipier sau la un adversar. Să fie o primă pentru metrul alergat în condiţii de stres şi un spor de periculozitate la trecerea de centrul terenului, plus bonusuri importante dacă jucătorul a executat aceste procedee tehnice însoţit fiind de minge.

Minutul de încălzire ar trebui plătit nediferenţiat, ca la termoficare, căci nu e vina fotbalistului că el şi-a consumat energia pe tuşă şi nu în teren. Iar dacă premiem golul, logic ar fi să o facem şi cu intenţia nefinalizată de autogol.

Codul lui Non Vinci

23 iunie 2008. Raport strict secret. România este adevărata campioană europeană. Ieri, în cadrul unei ceremonii secrete care a avut loc în subsolul sediului UEFA din Nyon, Mircea Sandu, mare comandor în organizaţia denumită Liga Whisky-ului Scoţian Antic şi Mereu Acceptat, a primit EuroGraalul 2008.

„Cum?”, veţi întreba. E simplu, dacă pui faptele cap la cap. Nu vă întrebaţi cum se face că în ultimii ani naţionala noastră le-a bătut în amicale pe toate cele patru semifinaliste de la Euro? De ce nu atacăm pe nimeni în meciurile oficiale şi de ce nu batem pe nimeni la turneele finale? De ce, în acelaşi timp, ne iese totul în meciurile aşa-zise „de pregătire” şi de ce nu vrea nimeni să joace astfel de partide cu România?

Pe scurt, Campionatul European de fotbal e doar o mască pentru justificarea sumelor încasate din bilete, drepturi TV şi publicitate. Turneele finale sînt o întrecere de faţadă, nu contează decît pentru fraierii din tribune. Adevărata competiţie, denumită „Codul lui Non Vinci”, gîndită demult şi ţinută în strict secret, constă în meciurile amicale. „Bine, dar de ce a alergat Bănel peste 12 kilometri de meci la Euro?”, veţi mai întreba. Simplu, lui nu i-a spus nimeni.

În acelaşi timp, Cornel Dinu e singurul român din afara circuitului echipei naţionale care ştie de existenţa acestei competiţii oculte. De aceea, frazele domniei sale nu au sens decît citite invers, de la coadă la cap, şi numai însoţite de o cheie pentru decriptare, pe care o au doar iniţiaţii şi cîţiva înţelepţi din pustiul Kalahari. De pildă, „pecenegii” sînt, de fapt, rezervele Olandei, „coloniştii Romei” sînt arbitrii-asistenţi, iar folosirea lui „propedeutic” înseamnă că va ploua în ziua meciului. În schimb, „hazardul inconştient” înseamnă „hazardul inconştient”.

Închei transmisia cu un „Hai România!” în şoaptă. Ne vedem la amicale, să îi susţinem pe băieţi.

Să n-ai cu cine

Multe echipe şi-au ascuns slăbiciunile din apărare printr-un mijloc elastic şi o ofensivă bună. Noi am făcut invers.

După ce trupul a început să-i ia proporţii, Marlon Brando le-a cerut regizorilor să-l filmeze doar de la piept în sus. Mai mult decît o cochetărie a actorului, era şi un mod de a manipula atenţia, fixînd camera asupra chipului său fascinant. La fel este şi Olanda: de la mijloc în sus e extraordinară. Toţi jucătorii din faţă, titulari sau rezerve, de la Sneijder la Van Nistelrooy, de la Robben la Kuyt, sînt strălucitori, în schimb linia de fund, cu Van Bronckhorst, Mathijsen, Ooijer şi Boulahrouz, poate fi depăşită, cu condiţia să ajungi la ea. Pe olandezi nu-i va învinge echipa care ştie să se apere, ci echipa care va ocupa centrul şi care va şti să atace.

Multe formaţii şi-au ascuns slăbiciunile din apărare printr-un mijloc elastic şi o ofensivă bună. Este cazul Rusiei, al Croaţiei, al Turciei şi chiar al Spaniei. În schimb, noi şi grecii am nimerit într-o lume cu legi între timp schimbate, de parcă ne-am fi dus la patru ace la o petrecere în pijamale. Am făcut invers, căutînd să mascăm lipsa atacanţilor printr-o defensivă aproape continuă, tactică de înţeles în primul meci, bună în cel de-al doilea, total greşită în cel de-al treilea.

Majoritatea antrenorilor s-au adaptat la situaţia din teren. Donadoni, de pildă, a schimbat de la meci la meci şi titularii, şi aşezarea lor în teren. Joachim Löw, care, după ce în două meciuri a jucat o carte necîştigătoare, cu Gomez avansat şi un Podolski retras, s-a scuturat cu Portugalia şi l-a retras pe primul pe bancă, în timp ce pe al doilea l-a readus în avanposturi. Mai important, pentru prima oară la Euro, a început cu Schweinsteiger şi acest lucru s-a văzut.

Priviţi Rusia, care a avut un început amarnic, în care zona ei slabă, apărarea, a ieşit la iveală. Hiddink a mers pe mîna lui Arşavin, revenit după două partide, care a fost cheia de boltă a atacului rus. Sau uitaţi-vă la turci, care au debutat printr-o papară încasată de la portughezi! De la al doilea meci, în echipă şi-a făcut loc Arda Turan, care, la numai 21 de ani, a înscris în ambele partide.

La noi, acest mijlocaş ofensiv, ce putea fi introdus în partida cu Olanda pentru a răsturna balanţa de forţe, a lipsit. Dică a intrat prea tîrziu, iar Adrian Cristea, care ar fi putut cît de cît să se potrivească acestui profil, a fost ţinut mereu pe bancă. Altul nu avea cum să intre, deoarece nu exista în lot. Printre cei 23 se aflau, în schimb, nouă fundaşi, ceea ce arată că aveam, pentru fiecare apărător titular, cel puţin o variantă de rezervă, însă foarte puţine pentru zona de acţiune dintre cercul de la centrul terenului şi careul advers. O singură echipă a mai deplasat la Euro nouă fundaşi: Grecia.

De aceea, dacă admiteţi pronosticul unui chibiţ, victoria finală va fi a unei selecţionate cu compartimente omogene, condusă de un antrenor care ştie, poate, are curajul să schimbe şi are şi cu cine. Germania? … Italia? …

Franţa e de vină

Din nou marile imperii ale fotbalului ne-au sacrificat pentru a-şi face jocurile murdare. De exemplu, Van Basten a folosit o tactică abjectă: a băgat în teren jucători pe care Piţi nu-i avea în catalogul cu abţibilduri, care nu au avut nici măcar o singură ocazie clară de autogol. Dar nu Olanda e principala vinovată pentru necalificarea României, ci Franţa. Halal vicecampioană mondială, dacă în zece oameni şi fără Ribery nu a fost în stare să facă un prăpădit de egal cu campioana!

Pe ai noştri nu putem da vina, pentru că nu au fost pe teren. Aţi văzut o echipă românească la Berna, în faţa Olandei? Nu. Gîndul unei calificări cu două puncte a fost atît de seducător, încît l-au lăsat pe Lobonţ în poartă şi s-au dus toţi la Zürich, la Franţa – Italia, singurul meci care putea să ne scoată din grupe.

De aia n-am cucerit noi pe nimeni. De exemplu, pe turcii ăia pe care i-am bătut de cîte ori i-am prins, fie în cartea de istorie, fie în filmele lui Sergiu, dar care au dat 3 goluri într-un sfert de oră, şi nu oricui, ci unei echipe a Cehiei care îşi juca şi ea ultima şansă. În faţa unui noian de ocazii, românul se crispează şi face o greşeală capitală: gîndeşte, apoi, ostenit de efortul depus, se culcă pe-o ureche. „Măria ta, porţile cetăţii sînt deschise, nu e nimeni înăuntru. Ce ordoni?”. „Hmmm, e ceva putred aici, haiducii mei. Aşezaţi tabăra, desfaceţi-vă pacheţelele cu mîncare şi, dacă nu se schimbă nimic într-o oră, ne întoarcem acasă”.

Există totuşi unele dovezi că am fi jucat, dar, sincer, nu le cred. De exemplu, după meci, la emisiunea de analiză a TVR, am văzut un şut periculos al lui Mutu reluat de 19 ori. De-asta îmi place analiza fotbalistică: poţi rămîne cu senzaţia că o echipă inexistentă a atacat în valuri. Şi zău dacă nu la ultima reluare, din cel de-al cincilea unghi, ratarea nu devenise puţin gol.