România de departe

Înaintea meciului cu Franţa, în presă a apărut o fotografie cu militarii Batalionului 151 infanterie “Lupii Negri”, aflaţi în misiune în Irak. Aveau drapele tricolore şi o pînză albă pe care scria, cu litere roşii, galbene şi albastre, “Hai România!”.

Între timp, undeva, la fel de departe de ţară, în Afganistan, un militar român a murit, iar alţi trei au fost răniţi. Fruntaşul Claudiu Marius Covrig ne apare într-o poză – cea tipică, scoasă din dosarul militar şi pusă la dispoziţia presei – privind absent către obiectiv. Probabil că vineri, 13 iunie, la ora 4 dimineaţa a României, cînd a părăsit unitatea pentru a pleca în patrulare pe autostrada Qalat -Kabul, în timp ce scruta împrejurimile din interiorul transportorului amfibiu blindat, mai schimba cîte o vorbă cu camarazii. “Băieţi, ce facem diseară? Batem Italia?”.

Presupun că, datorită acelui straniu spor de patriotism al omului aflat la depărtare de ţară, era relativ optimist. Totuşi, fruntaşul Covrig, a cărui patrulă a fost atacată de insurgenţi, n-a mai apucat meciul.

Da, ştiu că militarii sunt destul de bine plătiţi şi că ei au ales să fie acolo unde se moare. Da, fotbaliştii au foarte mulţi bani, maşini şi femei, uneori se şi droghează, alteori sînt impertinenţi. Şi ce legătură poate fi între unii care-şi riscă viaţa şi unii care îşi pun, cel mult, în pericol gleznele sau viitoarele contracte?

Ei bine, există una. Poate că e singura, dar e importantă. Prin alegerea şi prin munca lor, au ajuns în postura de a ne reprezenta. Şi da, ce bine executăm noi penalty-uri din faţa ecranului, iar mingea fuge mereu la vinclu, şi da, ce peripeţii am avut în armată, cînd vai!, am degerat în vreun post de gardă, însă pentru cei mai mulţi dintre noi, ascuţite spirite critice născute din îmbrăţişarea fotoliului, care iubim naţionala României mai ales cînd cîştigă şi care simţim eventual o strîngere de inimă cînd un sicriu acoperit de tricolor se întoarce în ţară, nu se va cînta niciodată imnul, nici la victorie, nici la egal, nici la jale.

Ziua în care România a arătat cine este

Ieri, echipa naţională ne-a adunat pe toţi din nou în jurul ei.

În 1969, Woody Allen a realizat una dintre capodoperele sale cinematografice, „Ia banii şi fugi!”. Într-una dintre secvenţele filmului, un grup de puşcăriaşi evadaţi se deplasează împreună, legaţi fiind de acelaşi lanţ.

Aşa au jucat croaţii, care, în multe faze din partidele cu Austria şi cu Germania, au dat senzaţia că sînt închegaţi ca nişte zale. Aşa au jucat şi ai noştri, în partida cu Franţa, invitîndu-i pe adversari în zona nisipurilor mişcătoare din faţa careului, aşa au fost şi în partida cu Italia, cînd au stat conectaţi într-o structură invizibilă şi indivizibilă, în faţa unei echipe care nu numai că este campioană mondială, dar a şi jucat foarte bine.

Am luat banii şi, deşi n-am reuşit să evadăm, o vom face marţi. Am avut noroc, am alergat, am ratat un penalty, am suferit, am avut ghinion, am fost avantajaţi de arbitru, am greşit, însă în fiecare moment al acestui meci am onorat acest sport. Au fost secvenţe cînd Lobonţ a sărit ca o pisică după ghem, cînd capul lui Goe a răsărit ca un soare blonziu deasupra azurului italienesc, cînd Contra fugea ca un apucat pe extrema dreaptă, cînd Raţ a demonstrat clasa unui mare jucător. Şi mă întreb ce simţeau cei care folosesc porecla răutăcioasă de „Mirela” la adresa lui Rădoi, cînd jucătorul care s-ar pune şi în faţa trenului dacă acesta ar scăpa pe contraatac era legat cu chingile de targă.

În anumite momente ale meciului, am avut un imbold, şi cred că şi dumneavoastră. Cînd aerul vibra la imnul românesc, cînd mingea se plimba ca un fulger globular prin careul nostru, cînd Mutu a ţîşnit ca un ghepard din spatele lui Zambrotta, dar şi cînd a ratat penalty-ul, cînd după golul italienilor am avut senzaţia că se auzea „Hai România!” nu pe întreg stadionul, ci pe întreg globul, cînd vocea lui Grădinescu fugea mai abitir ca Nicoliţă, am vrut, asemenea copilului acela din reclamă care se strecoară pe teren, să fiu acolo. Şi nici nu mai conta că era bucurie sau tristeţe, şi m-aş fi mulţumit să fiu în tribune, important era doar să fiu printre ai mei.

Pentru readucerea acestui sentiment în inimile noastre trebuie să-i mulţumim echipei naţionale.

Circulăm

„Daily Mail” scrie că jucăm în Grupa Morţii de plictiseală, dar, ciudat lucru!, noi nu ne-am plictisit. E greu s-o faci cînd echipa ta joacă la Euro. Ziariştii publicaţiei britanice au însă un remediu excelent împotriva stării de spleen: să scrie cronicile partidelor Angliei, Scoţiei, Irlandei şi ale Irlandei de Nord din Grupa Inexistenţei.

Nu avem de ce să ne încărcăm cu prea mult simţ estetic şi nici motive de falsă obiectivitate, asemenea criticului care desfiinţează un tablou pe care n-a fost în stare să-l picteze. Există luxuri pe care nu ni le putem permite. De pildă, n-am găsit polonezi pe care să-i punem în atac, iar cînd am ajuns în faţă, brazilienii se cam terminaseră. Unul îşi schimbase deja prenumele din Marco în Mehmet, altul a devenit acum două luni compatriotul lui Chopin. Ce să facem? Pînă vom naturaliza jucători din Capul Verde sau Coasta de Fildeş, luăm din Făurei. Poate că lui Bănel îi mai sare lanţul cînd face o „bicicletă”, dar chiar şi aşa va trebui, la vînzare, să-i dăm kilometrajul înapoi, că nimeni n-o să creadă c-a alergat atît.

Aşadar, după cum ne recomanda caricatura dintr-un ziar elveţian, circulăm, numai că sînt zile în care nu avem chef să trecem graniţa. Aşteptăm oaspeţi pe care să-i însoţim de-a lungul cărărilor ce duc spre aut şi vom fi trei ghizi la un turist. Pe vameşii noştri îi interesează mingea, nu paşaportul, aşa că de ce să acordăm atât de uşor dreptul la liberă circulaţie prin careu?

Să construiască elveţienii pentru zero puncte cele mai bune ceasuri din lume, oricum nimeni nu ştie să le strice ca noi. Şi zău dacă ne plictisim!

Portret al românului din presă

Dragi străini, nu ne provocaţi! Dacă e vorba de luat la mişto, sîntem campioni mondiali.

„Poporul român nu este curajos şi e lipsit de ambiţie, deoarece a învăţat să se mulţumească cu puţin” – Ladislau Bölöni

Am doborît căprioara cu bîtele, am sfîşiat-o cu mîinile goale, apoi am mîncat-o crudă, pentru că noi încă n-am descoperit focul, iar acum stăm la marginea pădurii şi ne invităm unul pe altul care să părăsească primul umbra deasă. Aşa, cu burta plină, tolăniţi la răcoare, parcă nici nu ne mai vine să mergem mai departe.

„României îi place să avanseze pe furiş. Ştie să sufere, să aştepte, să se apere, să se organizeze, să se adapteze, să dejoace planurile adversarului, să cîştige timp” – Ladislau Bölöni

După un somn bun, ne ridicăm şi avansăm pe furiş. Obiectele de aur ce ne acoperă piepturile ne cam jenează la mers, dar n-avem ce face, sînt parte din cultura noastră naţională şi, apoi, fiecare trebuie să ne ducem crucea, indiferent cîte kilograme ar avea, iar dacă le-am arunca pe spate, lanţurile groase cît odgoanele ne-ar sugruma imediat.

Ajunşi sub umbra civilizatoare a zidului înalt de doi metri, descoperim că nu mai avem uneltele de sfredelit din epoca de fier. Unii le-am pierdut, alţii le-am stricat sau le-am dat la schimb pe tricouri Dolce&Gabbana.

„Românii joacă teatru, mai ales atunci cînd cîştigă. Ştiu întotdeauna cum să rupă ritmul, de exemplu printr-o accidentare fantomă. Timp suficient pentru a se odihni şi a se reorganiza” – Fabien Boudarene, jucător francez de la Universitatea Cluj

Unul sapă un tunel cu unghia de la degetul mic, altul izbeşte cu ghiulul în poartă s-o dărîme, ceilalţi stăm la taclale despre cum va fi cînd vom cîştiga cupa şi-i certăm pe cei doi că se mişcă prea greu şi că fac prea mult zgomot, oricînd Piţi poate să apară la creneluri şi să ne toarne un vas cu apă clocotită în cap.

„Românii nu sînt foarte buni din punct de vedere tactic. E păcat, pentru că ştiu să ocupe bine spaţiile din teren” – Fabien Boudarene

Zidul e gros, nu e uşor să faci o gaură ca să obţii o imagine în exclusivitate, aşa că hotărîm să ne organizăm. Cum nu cădem de acord asupra locului unde va fi gaura, fiecare îşi alege unul şi începe să-şi scrijelească numele plus cel al unei vedete feminine în vogă urmate de egal LOVE.

… Şi tot aşa, se poate broda la nesfîrşit pe acest clişeu prostesc al românului leneş, neserios şi lipsit de ambiţie. După care, aşa, tot de amorul artei, putem să trecem, de pildă, la caracteristicile naţionale ale francezilor, dar nu merită. E doar un meci de fotbal, al cărui rezultat îl vom afla luni seara, cînd vom vedea cine mai are chef de rîs.

Îhîm …

Dragele noastre, se apropie din nou acea perioadă în care vom fi mereu morocănoşi, neatenţi, insensibili la dorinţele voastre, cînd vom ajunge în dormitor doar cu dorinţa profundă de a ne odihni, să prindem din nou forţe pentru următoarea repriză de fotbal, în rest, dacă vom fi semnalaţi prin casă, vom bîntui dezorientaţi între televizor şi frigider ca Bănel Nicoliţă printre adversari, deci vă rugăm, avem nevoie de vizibilitate perfectă, nu aşezaţi în raft caşcavalul în faţa cutiilor de bere şi nu treceţi prin faţa ecranului decît dacă o invidiaţi în mod sincer pe Adriana Bahmuţeanu.

Am decolat spre Euro şi dăm de ştire turnului de control că în curînd vom comuta pe pilot automat, aşadar „La mulţi ani” tuturor doamnelor şi domnişoarelor născute între 7 şi 26 iunie, da, vă stă superb cu noua culoare de păr, indiferent care va fi aceea, nu, nu avem haine de dat la murdare, lăsaţi-ne în pace aşa, cu palmele încleştate de braţele fotoliilor, în curînd gesturile voastre ne vor spune la fel de multe ca gimnastica stewardeselor înainte de decolare.

Şi nu că nu v-am iubi, dar în această perioadă sentimentele noastre se exprimă pe muteşte, priviţi-ne ca pe emoticoanele alea împrăştiate prin Gazetă, doi ochi holbaţi şi o gură larg deschisă, omuleţi care dau din cap uimiţi de deciziile arbitrului. Iar dacă nu ştiaţi cît de bine şi de variat putem să înjurăm, aşteptaţi meciurile României şi prima ratare, … *** (cuvinte banate din cauza limbajului necivilizat) … cu cine te-a chemat la lot!, dar înţelegeţi-ne, vă rugăm, sîntem în „Grupa Morţii”, blocaţi în propriul careu de beri, prin urmare, vă spunem de acum, Cannavaro îl cheamă pe ăla frumuşel de la italieni, noi ne revedem după Euro, pînă atunci aveţi grijă de voi, iar dacă există întrebări sau probleme, nu aşteptaţi de la noi decît, cel mult, un „Îhîm”.

Hai, Piţi!

Astăzi lansez campania „Fii în negru pentru echipa naţională!”.

Cîndva i-am spus „Du-te învîrtindu-te!” şi s-a dus, pentru a se reîntoarce, după cîţiva ani, obţinînd o nouă calificare. În tot acest timp i-am reproşat că i se spune „Satana”, că are noroc, că poartă breton, că selecţionează potrivit unor interese obscure, că a fost arestat pentru jocuri de noroc, că foloseşte trei închizători, că nu l-a luat pe Ogăraru, că şi-a pus 666 ca număr la maşină, că a interzis jocul de rummy în cantonament, că i-a lăsat acasă pe Dănciulescu şi pe Bratu, că sînt lăutari şi grătare la Mogoşoaia, că se îmbracă în negru şi că apare doar la „Naşul”.

Uităm că nu ştie şi că, mai ales, lui Piţi nu-i prea place să placă. Într-o ţară în care ajungi conducător doar dacă rînjeşti şi te baţi cu toată lumea pe umăr, şi numai dacă presa te susţine, el a înotat mereu contra curentului. Mai uităm şi că deţine o performanţă unică: un procentaj de sută la sută în ceea ce priveşte calificările echipelor naţionale la turneele finale. Ratarea campaniei pentru CM 2006 nu i se poate atribui, ba chiar ţin minte o victorie cu 2-0 împotriva Cehiei, cu o selecţionată refăcută.

Problema nu este cînd îl vom înţelege pe Piţurcă, pentru că asta nu se va întîmpla niciodată, ci cînd vom înţelege că ne reprezintă şi ni-l vom asuma. Deocamdată, la Euro 2008 va fi în postura tipului care, la masă de joc, are doi optari în mînă, iar ceilalţi, după ce că au mormane de fise în faţa lor, mai sînt şi serviţi. Or, în această grupă, unde adversarele au strîns în total 4 titluri europene şi 5 mondiale, avem nevoie, în primul rînd, de un tip care să gîndească precum un jucător de cărţi, adică să aştepte, să fileze şi uneori să blufeze.

La toate compartimentele stăm mai prost decît oricare dintre adversarele noastre din grupă. La portari, la fundaşi, la mijlocaşi, la atacanţi, la rezerve. Doar la capitolul antrenori ne aflăm la acelaşi nivel cu Italia, Franţa şi Olanda, întrucît – luaţi-o ca pe opinia unei voci neautorizate – Piţurcă nu e mai prejos decît Donadoni, Domenech sau Van Basten. Va fi Rădoi surpriza Europenelor, cum se aşteaptă Manolo Terzian? Va fi Marius Niculae, cum crede Vochin? Dar dacă – nu pot să o spun fără să scuip în sîn – va fi Piţurcă? De aceea, printre „Hai, Mutule!” şi „Hai, Cristi!”, poate n-ar fi rău să strecurăm şi un „Hai, Piţi!”. Fiecare om, chiar şi Întunecimea Sa, are nevoie de susţinere şi de recunoaşterea corectă a meritelor.

Într-o vreme în care sponsorii ne îndeamnă să purtăm galben, poate că nu în această culoare ar trebui să ne prezentăm pentru a sprijini echipa naţională. Aşa aş face o reclamă pentru Euro 2008: Piţurcă, încruntat, aşezînd pe fiecare scaun din tribună un costum negru şi o perucă bretonată. Efectul psihologic ar fi distrugător. Un sector de tribune în întregime negru, compus din oameni cu figuri posace, ca la o preselecţie pentru Matrix IV, ar face să-i îngheţe sîngele în vine oricărui adversar.