Cea mai bună idee din ultimul timp în presa sportivă este apariţia unui blog de şah la www.blogsport.ro/sah

Un pic de linişte, vă rog! În acest moment, cititorii „se luptă ca la Călugăreni” cu maestrul Gergely Szabo, într-o partidă colectivă. Nu sînt reluări din patru unghiuri cu „dă-i înainte, dă-i înapoi!” ale unei rocade,  nebunii nu se rostogolesc pe tablă, scuturaţi ca de friguri, cînd sînt capturaţi, şi nici turele nu cer cu gesturi nervoase oprirea cronometrului pentru tragere de timp. Nu e nimic „incendiar”, „exclusiv”, „senzaţional”, „emoţionant”, „memorabil”, „savuros” sau „de colecţie”, este doar ritmul normal al vieţii transpus pe o tablă de lemn. De aceea, felicitări, domnule Christiansen Sava, şi permiteţi-ne doar să chibiţăm un pic.

Era o vreme cînd planeta îşi ţinea răsuflarea în timpul unei partide de şah, cînd polii magnetici ai inteligenţei îşi dădeau mîna şi se aşezau la masă. Pe atunci, miza principală a sportului nu erau banii, ci orgoliul, acel bulgăre de foc ce creşte în sinea fiecărui cuceritor. Ghemuiţi în poziţia cerbilor gata de atac, împungîndu-se cu gîndurile şi cu privirile, şahiştii se detestau respectuos. Alehin îşi mîngîia demonica pisică, Capablanca frămînta măciulia de fildeş a unui baston, apoi degetele pipăiau piesa ca pe un trăgaci şi apăsau butonul ceasului ca pe declanşatorul unei bombe. „E rîndul dumneavoastră”.

Era o piesă de teatru în care tăcerea susţinea principalul monolog, nu un thriller în care maşini, poduri şi clădiri explodează în fiecare scenă, pentru ca tu, spectatorul, să te poţi simţi plin, dar nu împlinit. Un duel cu reguli stricte, purtat în condiţii egale, ce permitea două forme de măreţie: cea de a te recunoaşte învins şi cea de a fi nemilos. O scenă a faptelor mici, dar semnificative, nu una a cuvintelor mari care nu spun nimic, pentru că, vorba lui Emanuel Lasker, „pe tabla de şah, minciunile şi ipocrizia nu au viaţă lungă”.

Lasker, Alehin, Capablanca, Euwe, Steinitz. Au rămas doar nişte fotografii cenuşii, din care privirile lor scapără. Pe acest blog li se deschide însă mereu testamentul şi oricine poate moşteni ceva. Executori sînt cele şaisprezece piese ce înaintează ca o divizie de tancuri, mereu altfel, mereu împuţinate pe parcurs, însă mereu către acelaşi ţel.

Anand, Nisipeanu, Kramnik, Topalov, Short. Într-o lume care şi-a pierdut măsura şi în care vedetele se transformă în ambasadori ai gelului, ai băuturilor răcoritoare sau ai mărcilor de automobile, ei sînt misionarii tăcerii. Îmbrăcaţi în cămăşi banale, neatinse de sponsori, îşi iau poziţia de luptă, cu bărbia sprijinită în palmă, privind în jos către singura lume care nu-i va dezamăgi niciodată.

Cum a fost soluţionat „Cazul Bricheta” cu trei zile înainte de termen

Îmi imaginez cum au stat înăuntru, dorindu-şi să fie oriunde altundeva. În prima jumătate de oră, deşi ştiau că sînt capăt de linie, au căutat şi ei o comisie căreia să-i paseze cazul. Cineva a sintetizat: „Un nebun opreşte un meci, el e decorat, iar toate se sparg în capul nostru”. Altcineva a întrebat cu un aer filosofic: „Ce căutăm aici? Noi n-am greşit cu nimic”. S-au rostit şi cîteva ironii la adresa celor care ar fi trebuit de fapt să decidă, rapid reprimate pentru că, să nu uităm, tocmai respectivii îi aşezaseră în funcţii.

Apoi s-au resemnat şi s-au aşezat la masă, începînd să dezbată cazul cu aerul acela absent cu care mecanicii trenului ciocănesc roţile vagoanelor după ce se trage semnalul de alarmă între staţii. La început s-au contrazis, indicînd cu degetul paragraful de regulament care le dădea dreptate. Dar şi legile sînt aidoma oamenilor care le-au scris, ezitante, temătoare, pline de greşeli, nu dau într-un loc un verdict fără să lase altundeva o cale de ieşire.

Fiecare a subliniat că „nu ţin nici cu Steaua, nici cu Rapid, dar dreptatea trebuie să triumfe. Ce facem?”, apoi respectivul se ridica şi se ducea să-şi toarne o ceaşcă de cafea, aşteptînd ca un alt curajos să ducă mai departe asaltul început de el. Tăcerea era apoi întreruptă de o voce care cerea să se mai treacă o dată în revistă faptele. Recapitulau încă o dată povestea, „Deci, în minutul 73 al meciului …”, pentru că o maşină împotmolită nu poate fi urnită decît prin balansare.

Au aprins mecanic de zeci de ori bricheta galbenă de masă, ca şi cum ar fi dorit să-i smulgă o mărturisire completă, pînă cînd aceasta a rămas şi fără piatră, şi fără gaz. Au chemat oameni să le povestească scene pe care cu toţii le văzuseră. De-abia aşteptau ca unul să ridice vocea pentru a-l da afară, cu autoritatea unor lei de pluş.

Cînd rămîneau singuri, cîte unul se ridica, se ducea la geam, trăgea puţin draperia şi ofta. „Sînt tot acolo. Stau ca hienele”. În această presiune teribilă, pe la miezul nopţii nervii au început să cedeze. Au înţeles că nu autoritatea e importantă, ci puterea, că vor scăpa de această condamnare doar condamnînd pe cineva şi că sentinţa nu-i musai să fie dreaptă, ci doar să existe.

S-au privit cîteva clipe bărbăteşte în ochi, apoi au dat verdictul pe care toţi, inclusiv ei, ştiau că-l vor da. S-au grăbit. Dacă mai aşteptau trei zile, ar fi fost perfect acoperiţi.

P.S. Iată mai multe amănunte, apărute după ce am scris articolul :)

Avem un nou „moment zero” în fotbal. În sensul că măsurile adecvate de oprire a violenţei lipsesc cu desăvîrşire

„Bricheta e în birou la LPF”, scrie Gazeta şi deja te umflă rîsul. Parcă vezi bricheta anchetată de către conducătorii fotbalului românesc. „O să spui şi gazul pe care l-ai supt! Cine te-a introdus pe stadion? Cine te-a aruncat? Vorbeşte!”, şuieră un anchetator. „Priviţi, e deghizată! Are cămaşă de plastic”, arată altul. „Bine că a fost Bic şi nu Zippo”, conchide observatorul. „Lasă asta! Bine că n-a aruncat-o aprinsă. Ardeam toţi ca şoarecii”, sare un oficial.

Pe bune, nu e cam tîrziu pentru acţiuni de genul „Prinde bricheta, scoate-i gazul”? În orele de după meci, toţi aceşti lideri – pe care-i altfel îi vedem la fiecare buletin de ştiri – erau de negăsit. E ca şi cum preşedintele şi primul ministru, în cazul unui cutremur, şi-ar închide telefoanele mobile.

Imaginile prezentate pe postul Realitatea arată limpede un lucru. Cîţiva indivizi au aruncat cu obiecte în direcţia unui grup de oameni aflaţi pe o suprafaţă de doar cîţiva metri pătraţi. Erau acolo, pe lîngă arbitrul Deaconu şi asistent, jucători de la ambele echipe şi un medic. Cum e greu de crezut că lansatorii aveau un dispozitiv calibrat cu laser, care poate nimeri capul de arbitru de la 20 de metri, e clar că aceşti oameni vor arunca orice în direcţia oricui, cu riscul de a lovi pe oricine.

Ei pot fi, la nivel declarativ, suporteri ai unei echipe, însă de fapt nu le pasă de nimic. Deşi gesturile lor violente sînt făcute sub protecţia anonimatului, nimic nu îi deranjează mai mult decît propriul anonimat. Vor găsi mereu metode de a introduce proiectile în incinta stadionului: ascunzîndu-le în zonele intime, în tălpile false ale pantofilor, folosind carcase de telefoane mobile, pixuri, chei sau monezi.

Ce facem însă cu libertatea celor 99 la sută care nu vin la stadion pentru a se despărţi de brichete şi de telefoane mobile? Mai important decît scorul pe care comisiile îl vor stabili pentru Rapid – Steaua este rezultatul partidei dintre aceste categorii. Altfel, publicul majoritar va tinde să devină facţiune, iar gaşca majoritate.

Ce e de făcut? De exemplu, să ne îngrijorăm mai puţin după producerea evenimentului, în zeci de talk-show-uri televizate şi de ediţii speciale. Privindu-le, orice „lansator de obiecte” se va simţi important şi va crede că gestul lui chiar înseamnă ceva. Ca urmare, va putea oricînd fluiera sfîrşitul meciului din tribune, cu o brichetă.

Apoi, ar fi bună o campanie împotriva violenţei, dar nu cu patroni, investitori, acţionari şi finanţatori. Aceşti oameni au exact aceeaşi mentalitate ca agresorii din tribune, doar că nu aruncă obiecte, ci vorbe, ameninţări şi insulte. Degeaba ar spune, de exemplu, domnii Iancu, Becali sau Borcea „Stop violenţei!”, cît timp ei o generează în mod constant, degeaba ar scrie presa „Terminaţi războiul!”, cît timp cuvîntul „război” a fost ani de zile nelipsit din titluri, atît în ziare, cît şi pe micul ecran.

Dacă însă nişte jucători aprigi în teren, dar normali în viaţa de zi cu zi – precum Rădoi, Marius Constantin, Alexa sau Mărgăritescu – ar susţine împreună acest demers, lucrurile s-ar putea schimba. Deşi unii au făcut gesturi de incitare sau violente, măcar lor li se pot găsi scuze. Pînă la urmă, fotbaliştii rămîn singurii oameni credibili din această activitate, care s-a ridicat în primul rînd prin munca lor. Şi ei conştientizează faptul că s-a născut o categorie de public pentru care nu mai contează atît de mult să nimerească un adversar sau un arbitru, cît să nimerească pe cineva.

Nu e drept să le cerem jucătorilor acest lucru – pentru că ar însemna să scoatem din foc, cu mîna altora, nu doar nişte castane, ci nişte brichete care stau să explodeze -, dar e necesar. A sosit vremea ca ei, în primul rînd, să-şi recupereze meseria, a sosit vremea ca actorii principali să vorbească, iar figuranţii care au creat, încurajat şi acceptat acest spectacol, doar pentru a deveni vedete, să mai şi tacă.

Duelul dintre Gazeta şi ProSport se poartă şi în mediul virtual, iar argumentul principal este lungimea sabiei 

Nu ştiu dacă dumneavoastră o faceţi, dar eu urmăresc cu interes şi amuzament duelul încins pe bloguri o dată cu relansarea ProSport, în principal între Gusti Roman (director executiv GSP, www.gustiroman.ro) şi Robert Berza (Internet Business Unit Manager la ProTV, www.therobi.com). E o polemică în care, aproape firesc, fiecare încearcă să scoată în evidenţă doar realizările propriei publicaţii electronice – adică www.gsp.ro, respectiv www.prosport.ro -, nu şi pe cele ale concurenţei.

Omul = 1

Altceva e însă interesant. Mărul discordiei îl constituie doar cifrele, fie că este vorba de statistici, vizitatori, vizitatori unici, creşteri sau tendinţe. În acest duel nu am întîlnit argumentul „Noi tratăm mai atent şi alte sporturi decît fotbalul” ori „La noi sînt reportaje şi cronici de meciuri mai bune”, adică argumente legate de conţinut.

Motivul îl constituie faptul că principalele site-uri sportive fac parte dintr-o lume în care nu numai că „mărimea contează”, ci „numai mărimea contează”, şi unde succesul se exprimă exclusiv prin cifre. E ca şi cum ai stabili valoarea unui automobil doar măsurîndu-i dimensiunile ori ai aprecia frumuseţea unui tablou prin simpla numărare a oamenilor strînşi în faţa lui.

Judecata sumară care funcţionează în plan individual – de tipul „cîştigi bine, eşti un om de succes” – reprezintă şi în competiţia de pe Internet unicul indice de performanţă. Aici, omul= 1, iar click-ul lui “Pleşu” = click-ul lui “gigi_16”. Indiferent cine apasă pe mouse, el nu poate însemna nici 1,01, nici 0,99. Paradoxal, acest simplist sistem de valori este unul democratic, asemănător votului universal din sistemul electoral. Chiar şi finalitatea e aceeaşi: subiectele care obţin un număr mare de voturi (sau vizualizări) sînt alese, capătînd o pondere ridicată în formatul electronic.

Continue reading →

Lupta dintre ProSport şi Gazeta precum şi apariţia de noi posturi TV dedicate sportului anunţă creşterea profesionalismului în media de specialitate 

Articolul de opinie. Deja văd trimiterea: „Citeşte un tulburător de emoţionant articol incendiar despre voleiul pe plajă feminin din Brazilia. Click aici pentru a mări”.

Emisiunea de analiză fotbalistică. Vor apărea formate noi, revoluţionare. De exemplu, moderatorul şi cîţiva invitaţi vor fi aşezaţi la o masă. Moderatorul va citi rezultatele etapei, apoi se va trece la urmărirea fazelor controversate. Se va cere reluarea de 9 ori a aceleiaşi faze, eventual un zoom. Cei din studio îşi vor da cu părerea, precizînd însă că „nouă, din studio, ne este uşor să judecăm, însă arbitrul trebuie să decidă în cîteva fracţiuni de secundă”. Moderatorul va anunţa că la telefon se află X, preşedintele clubului Y, care doreşte să intervină. „Bună seara dumneavoastră şi invitaţilor dumneavoastră”. Va începe cearta. Se va mai pune faza de 16 ori. „Daţi înapoi, la momentul pasei. Opriţi aici!”. Nu se va ajunge la nici o concluzie. La sfîrşit, moderatorul va citi meciurile programate în următoarea etapă şi-şi va lua rămas bun de la telespectatori, dîndu-şi o nouă întîlnire pentru data viitoare.

Televiziuni de sport. În curînd vor fi atîtea canale sportive, încît fiecare component al lotului naţional de fotbal va putea lua de nevastă o prezentatoare.

Ştirea TV. În momentul de faţă, ştirea sportivă e ca emisiunile acelea în care o fată urîţică este fardată, coafată şi îmbrăcată de specialişti, iar la sfîrşit apare ca o zînă. Cea mai bună ştire nu înfăţişează un fapt, ci pe cineva care-şi dă cu părerea asupra unui fapt. De exemplu, dacă astăzi Dumitru Dragomir rosteşte 5 propoziţii despre vînătoare, table, balet, modă şi cartofi prăjiţi, la jurnal vor fi 5 ştiri de sport. Pe viitor însă lucrurile se vor schimba. Dacă Dumitru Dragomir nu va spune nimic într-o anumită zi, la jurnal va apărea de zece ori ştirea: „Astăzi, Mitică de la Ligă nu a declarat nimic”, după care diverse personalităţi din fotbalul românesc vor fi invitate să comenteze motivele tăcerii „Oracolului din Bălceşti”.

Trecerea la pay-per-view. Pentru a se realiza o echivalare între costul necesar producerii unei ştiri şi valoarea ei de informaţie, jurnalele sportive vor putea fi urmărite contra sumei de 2 lei.

Interviul „la cald”. Pentru a nu mai fi luaţi prin surprindere de întrebările pline de imaginaţie ale reporterilor, fotbaliştii vor veni singuri în faţa camerelor de luat vederi şi vor spune „cum a fost” şi „ce au simţit”.

Internet. Se vor lansa site-urile „deltatulceni.ro” şi „fctargovisteni.ro”, iar „deceneu” şi „vişiniu” vor modera discuţiile pe Blogsport.

Ponderea „fotbal-alte sporturi” în ziare. Departamentele de marketing vor organiza concursuri de genul: „Găseşte, decupează şi trimite-ne singura ştire din ziar care nu se referă la fotbal”.