Fluturi pe lampă

Ronaldo şi Ronaldinho, două genii ale fotbalului, se prăbuşesc împreună. Numele lor sînt despărţite doar de acea terminaţie cu rol de alint, specifică jucătorilor brazilieni. Destinele lor sînt aproape identice, la fel şi zîmbetele.

Ronaldinho a fost pentru fotbal un leac cu proprietăţi misterioase, aşa cum se întîmplă în acele filme în care epidemia pare de nestăvilit, pînă cînd apare brusc o substanţă-antidot despre care nimeni nu ştie exact ce face, dar care face. Cînd a venit la Barcelona, Ronaldinho a scos sportul-rege din coma plictiselii, născocind ceva în fiecare secundă. Parcă trăia fotbalul, nu-l juca.

De ceva vreme, bacteria salvatoare a dispărut de sub microscop. Dinţosul nu mai poate fi văzut şerpuind sub luminile nocturnei de pe Nou Camp, ci în bătaia stroboscoapelor din discoteci. Se pare că transferul la AC Milan a căzut, după ce, la un control medical, s-a descoperit că starea sănătăţii sale este foarte proastă. Imunitatea e la pămînt, indicii scad, omul se prăbuşeşte. E greu să nu-i legi căderea de cea a echipei, care a eşuat în atingerea tuturor obiectivelor, mai puţin în cel financiar.

Prăbuşirea lui Ronaldo se petrece în public, ca şi cum o trapă i s-ar fi deschis sub picioare. Povestea o ştiţi. Aflat în Brazilia, pentru a se recupera după accidentarea suferită la genunchi, Ronnie a acostat o prostituată, care s-a dovedit a fi transsexual. A urmat tipica încîlceală specifică acestor cazuri, cu recompense cerute, acuzaţii de consum de droguri, ameninţări, întrebări maliţioase. Jucătorul a apărut la televizor, dar părea mai preocupat să ne convingă că nu e homosexual decît că nu a consumat droguri.

Problema nu este dacă Ronaldo a dorit să evolueze o repriză în rîndurile echipei adverse sau dacă a fost păcălit de un ambalaj ce ascundea un conţinut necorespunzător. În fond, pentru această problemă se poate adresa OPC-ului din Brazilia. Chiar dacă în viaţa de zi cu zi simţul porţii i s-ar fi alterat, în mod evident cel fotbalistic i-a rămas intact.

Un om e însă puternic atîta timp cît cea mai fragilă zonă a lui rezistă. În cazul lui Ronaldo, nu este genunchiul, în ciuda nenumăratelor accidentări şi a diagnosticelor, care conţin, în general, mai mult sentinţe decît adevăruri. Nu este ca atunci cînd extragi rotula din scheletul unui mamut şi tot eşafodajul de oase ţi se prăbuşeşte în cap. E posibil să fi fost doar un semnal venit din interior, iar adevăratul călcîi al lui Ahile să fie inadaptarea.

Ronaldo şi Ronaldinho sunt doi fluturi ale căror aripi s-au fript nu cînd s-au apropiat de miezul incandescent al fotbalului, terenul de joc, ci cînd s-au lipit de învelişul de sticlă care-l înconjoară. De contractele imense de publicitate, de clipurile în care sfidau omenescul, de statutul de semizei. Condamnaţi să fie mereu egali cu imaginea lor, au ajuns în trista situaţie ca aceasta să strălucească în vînzarea snacks-urilor sau a băuturilor răcoritoare, în timp ce ei se prăbuşesc prin discoteci sau moteluri. Dar imaginea se va stinge repede, ca un cîine fidel ce nu-i poate supravieţui mult timp stăpînului. Deja sponsorii nu-i mai recunosc, de teamă ca produsele lor să nu fie şi ele prinse cu pantalonii în vine.

În fond, Ronaldo şi Ronaldinho respectă condiţia eternă a geniului, care poate schimba lumea printr-un pocnet de degete, dar nu e capabil să reziste unui gînd trist sau propriilor slăbiciuni. E posibil ca dinţoşii să revină, la un moment dat, pe gazon. Ar mai putea face biciclete, ar mai putea scoate nişte iepuri din joben, dar mi-e teamă că zîmbetul lor s-a retras deja oficial din fotbal.

Comisii

Există prea puţine comisii în fotbalul românesc. În afara unui Comitet de Numărat şi Aprins Brichete, aş înfiinţa Comisia de Blaturi Anunţate, care să aibă sarcina de a scuti patronii de eforturi inutile, cum ar fi mutarea orei de disputare a unui meci – astfel încît să pice la umbra unui derby – sau primele motivaţionale pentru înfrîngere. Un simplu acord între părţi şi scorul va fi declarat 3-0 fără să se joace.

Nu spun că prezentele nu şi-au făcut treaba. În fond, Comisia de Disciplină a folosit o metodă ultramodernă de a afla dacă Gigi Becali a fost sau nu la vestiare în pauza meciului cu „U”Cluj: l-a întrebat pe Goian. E nevoie însă şi de o Curtea Supremă de Evaluare a Umorului Becalian. Membrii acesteia să fie introduşi într-o sală în care s-a dat drumul la gaz ilariant, să li se citească declaraţia domnului Becali şi, în funcţie de reacţia lor, să se hotărască dacă a fost sau nu glumă.

Preşedintele ultimei generaţii a Comisiei de Apel, Doru Viorel Ursu, spune că, în cazul Oţelul – FC Vaslui, greşeala gălăţenilor a fost că n-au aşteptat să treacă 5 zile de la aflarea verdictului, să fie siguri că decizia a devenit inatacabilă. E ca şi cum tribunalul te-ar declara divorţat, dar tu nu te-ai recăsători după aceea, de frică să nu fii arestat pentru bigamie.

Ca urmare, e nevoie de mai multe Comisii de Apel. Scandalul putea fi uşor evitat dacă nu ar fi existat una singură, ci şapte. Prima să judece cazul lunea şi să dea verdictul în regim de urgenţă. Marţi dimineaţa, cum se crapă de ziuă, a doua comisie să înceapă reanalizarea situaţiei şi să schimbe verdictul. La terminarea săptămînii, ciclul se va relua.

Nu în ultimul rînd, ne trebuie o Comisie de Stabilire a Clasamentului. La începutul campionatului, aceasta să hotărască ierarhia finală, iar echipele să aibă libertatea de a-şi calcula rezultatele astfel încît să se încadreze în grilă. Dacă o echipă se va arăta nemulţumită de poziţia alocată, are dreptul să depună contestaţie. Aceasta va fi judecată de prima Comisie de Apel, cea desfiinţată de Mircea Sandu.

Domnul Danciu-gol

Camerele nu surprind, în general, gesturile mici. În minutul 5 al partidei cu Steaua, Dănciulescu şi-a scos masca de protecţie pe care o purta în urma fisurii de piramidă nazală căpătate în meciul cu Universitatea Craiova. Un asemenea echipament nu protejează fotbalistul doar din punct de vedere fizic, poate deveni şi un alibi sau un mod de a beneficia de clemenţa tribunei. Jenat de mască, Dănciulescu avea două variante, să renunţe la meci sau să renunţe la protecţie, iar el a ales riscul.

Camerele nu ni l-au adus de prea multe ori pe micul ecran ca vorbitor. În faţa unui microfon, devine mai degrabă neliniştit şi privirea îi alunecă undeva în jos. Nu cheamă la luptă înaintea unui derby, nu acuză arbitrii, nu ameninţă cu plecarea. De ani buni ne spune doar lucruri de bun-simţ, cum ar fi că meseria lui e golul, şi pontează constant la locul de muncă.

N-a vorbit prea mult nici acum cîţiva ani, cînd s-a întors la Dinamo venind de la Steaua, iar tribuna l-a primit cu ostilitate. Nici cînd şi-a găsit maşina stropită cu vopsea de fanii furioşi. Cu naşul său, Marius Lăcătuş, n-a vorbit deloc în ultima săptămînă, pentru a nu lăsa loc la interpretări.

Întrebat, acum trei săptămîni, de Evenimentul Zilei despre o posibilă convocare la echipa naţională, unde a strîns doar 6 prezenţe, a răspuns doar: „Naţionala? N-am treabă cu ea. Eu sînt la Dinamo”. Nu a simţit nevoia să amintească, între două virgule, că e golgeterul campionatului sau că, iată, a ajuns pe locul al patrulea în clasamentul all-time al marcatorilor din prima ligă, cu mari şanse ca, pînă la încheierea carierei, să ajungă chiar al doilea. Legat de acest subiect, a zis doar atît: „Dintre toţi cei aflaţi în acest clasament, eu sînt cel mai mic”.

Ionel Dănciulescu e unul dintre puţinii jucători care ştiu să tacă, iar cînd vorbeşte, mingea e deja în plasă. Este posibil ca, pentru un astfel de om, nici o mască să nu se potrivească.

Dinamo – Steaua, pauza dintre cuvinte

Becali e de părere, Sandu crede, Mitică se îndoieşte, Turcu spune … noi aşteptăm să înceapă fotbalul

După energia revărsată înaintea derby-ului, e greu de crezut că mai există suficientă pentru ca el să se şi joace.

Alegerea arbitrului a devenit un eveniment cu miză naţională. Nu mai era mult şi s-ar fi organizat o campanie electorală în toată regula, cu Augustus Constantin, Cristi Balaj şi Alexandru Tudor invitaţi să-şi expună platforma-program la toate posturile de televiziune. Ar fi primit întrebări încuietoare din partea moderatorilor despre ofsaidul pasiv şi condiţiile de întrerupere ale unui meci, în timp ce, în stradă, figurile lor ne-ar fi zîmbit semeţ din afişe, dintre candidaţii la primării.

De cînd a devenit arbitrul cel mai important om de pe teren? De cînd se joacă fotbalul în sistemul 1+22? Parcă dintotdeauna. Nu mai ţin minte cînd am auzit ultima oară „felicit echipa adversă, care a cîştigat pe merit”.

Dar e posibil ca asemenea vorbe să se fi rostit, dar să fi căzut la montaj. Avem o presă săracă în idei, care, dintre toate speciile jurnalistice, a dezvoltat doar interviul dintr-o întrebare – „Ce părere aveţi despre … ?” -, talk-show-ul şi articolul de opinie, alungînd – cu puţine excepţii – din paginile sau din programele sale reportajul şi ancheta.

Trăim în epoca în care ştirea generează o altă ştire, apoi bulgărele de nimicuri ne prinde şi ne duce la vale. Reporterii întreabă, preşedinţii de club răspund, reporterii întreabă, acţionarii răspund, reporterii întreabă, antrenorii răspund, apoi, înainte de oprirea camerei şi a microfonului, reporterii pun o ultimă întrebare. Un jucător răspunde, apoi, după cîteva zile, e suspendat pentru că a vorbit.

„Ce vreţi? Ne aflăm la porţile Orientului, unde totul e luat în glumă”, spunea acum mult timp Raymond Poincare. În mai bine de un secol am progresat. Luăm în serios exact ce-ar trebui să tratăm în glumă, înălţînd busturi de ipsos pe piedestale de microfoane.

Aşadar, prima repriză s-a încheiat şi am aflat că Alexandru Tudor va arbitra eternul derby. În meciul vorbelor va urma o pauză de 90 de minute, apoi va începe repriza a doua, mai disputată, mai îndîrjită, mai înveninată. Cîteva echipe vor petrece un timp în faţa porţilor Occidentului, răsfoind reviste în anticameră, după care se vor întoarce acasă, pe acest sol pe care nu poţi aclimatiza nimic şi unde cresc doar vorbe.

Mai mult decât fotbal

Îndreptîndu-se către vîrful splendorii sale, finala Ligii Campionilor, fotbalul devine mai mult decît un rege al sporturilor. Nu numai că transcende celelalte discipline, cîteodată le şi conţine.

De pildă, golul lui Scholes din prima semifinală a Ligii seamănă cu aruncările de la distanţă ale lui Michael Jordan. Cînd „Air” făcea doi paşi rapizi spre linia de trei puncte, se înălţa şi lansa mingea, deja cam ştiai că, în ciuda încercărilor de blocaj ale apărătorului, în curînd vei auzi fîsîitul plasei.

Împingîndu-şi apoi cu disperare liniile înainte, Barcelona şi-a transformat fotbalul suicidal de frumos în rugby, unicul sport care imită un asediu veşnic. Catalanii nu au folosit berbecele pentru sfărîmarea porţii, ci spioni înfăşuraţi în propria umbră. Te aşteptai ca, în ultimele minute, Messi să încerce şi metoda disperată care le-a adus turcilor Constantinopolul. În timp ce, într-un alt colţ de careu, Henry se plictisea ca un general părăsit de armată, el să răsară dincolo de linia porţii cu mingea la picior, dintr-un tunel săpat pe sub fundaşii adverşi.

În celălalt retur de semifinală, Chelsea – Liverpool, există reluări ale reuşitelor lui Drogba în care balonul, în ciuda încetinirii cadrelor, abia se vede. E o pată nedefinită, ca în filmuleţele ce prezintă dovezi despre existenţa OZN-urilor. În sport, numai hocheiul mai oferă asemenea imagini, cînd pucul devine perfect vizibil doar după ce scutură plasa. Lovind năprasnic şi precis cu crosa piciorului drept, ivorianul dă senzaţia că ar înscrie şi într-o poartă de zece ori mai mică, iar dacă, din întîmplare, portarul s-ar interpune pe direcţia şutului, mingea l-ar traversa imediat, ca o bilă de acid.

Forţa unei opere de artă stă în faptul că-şi ştanţează singură imaginea în memoria privitorului. Din cînd în cînd, enigmaticul regizor de emisie ne va mai da reluările acestor faze, poate chiar şi-n timpul derbyului de tradiţie ce-şi umflă astăzi muşchii de hîrtie.

Lăsaţi-ne să nu ne pregătim de Liga Campionilor!

Transmiţînd fazele finale ale acestei competiţii, ProTV se face vinovat de sabotaj împotriva fotbalului românesc

Nu mi se pare corect ca, atunci cînd în Liga 1 se joacă ultimele şi cele mai importante runde, cu puţin timp înaintea semifinalelor Cupei României, cînd se alege crema competiţiei, tu să televizezi în mod cinic Liverpool – Arsenal sau Fiorentina – PSV din Cupa UEFA. Colac peste pupăză, vine apoi şi Telesportul cu un Getafe – Bayern de excepţie.

De aceea mă bucur că ProTV a pierdut drepturile de televizare a Ligii Campionilor, dar nu e suficient. Bine ar fi fost să le cîştige DDTV. Un meci ca Liverpool – Arsenal trebuia difuzat înregistrat, pe la două noaptea, pe un ecran mititel în spatele tipului care seamănă cu Loredana Groza. El să ne citească rar din revista „Glasul Oltului”, în timp ce pe fundal, greu observabil, Walcott să alerge 40 de metri, să dribleze vreo 5 oameni, iar momentul golului să fie acoperit de o reclamă la şampania din pufoaică.

Nu-i poţi expune pe jucătorii din Liga 1 unor asemenea imagini şi să le pretinzi apoi să practice un sport care, măcar formal, e tot fotbal. Ce moral să mai aibă Miranda după ce îl vede pe Torres preluînd, răsucindu-se, driblînd şi şutînd, şi toate, culmea!, în aceeaşi fază, nu de-a lungul unui întreg campionat? Sau Bănel, văzînd cursa lui Walcott, pe care el ar putea-o face doar neînsoţit de minge?

Mai lăsaţi-ne cu morga lui Wenger, care nu ar gesticula nici dacă echipa sa ar pierde în minutul 97, printr-un gol cu mîna dintr-un ofsaid de 6 metri! Ştefan Stoica sau Dan Petrescu ar părea la fel de liniştiţi pe margine dacă posturile TV s-ar abţine să difuzeze imagini în mişcare de la meciuri. Şi gata cu „You’ll never walk alone”! Nu poţi arăta minute în şir zeci de mii de oameni care cîntă pentru echipa lor cînd în România fotbaliştii salută nişte tribune goale.

Performanţele echipelor româneşti din anii anteriori ne-au făcut un rău: acela de a crede că locul nostru e acolo. Sincer, nu e. Locul nostru e aici, unde mingea sare trei metri din preluare, unde golurile apar ca din întîmplare, iar apropierea finalului de sezon naşte nu partide superbe, ci blaturi plictisite. Să vrei, ca fotbalist român, să joci în Liga Campionilor după ce ai văzut Liverpool – Arsenal e ca şi cum ai fi spectator la o gală de lupte şi ţi-ai dori în mod sincer să urci pe scenă pentru a-i da o palmă malacului învingător.

De aceea sper că ProTV îşi va reveni – mai ales după ce Antena 1 ne-a oferit regalul unor lupte în cuşcă -, iar respectivele gale vor înlocui treptat spectacolul deprimant şi degradant al Ligii Campionilor. Măcar acolo, valorile pe plan intern şi cele pe plan extern sînt mult mai apropiate, iar cugetarea „Şi ei au tot două picioare” chiar se verifică, indiferent de cine se întoarce acasă cu ele paralizate.