Domnul Copos se întoarce, revine şi contraatacă. Parcă este al 1.264-lea episod din soap-opera „Dragoste şi putere în Giuleşti”. Pe ecran e mereu construit un mic motiv de îngrijorare, prezentat însă ca un potenţial cataclism, ca şi cum un dop de şampanie ar putea distruge întreg universul. Unul dintre actori se apropie de cameră pentru ca noi să-i vedem frămîntările dospind sub cutele îngrijorate ale feţei, în timp ce în planul depărtat, tulbure şi ameninţător, altcineva generează conflictul.

Zilele acestea, s-a aflat pentru a nu-ştiu-cîta oară în prim-plan, jucîndu-şi cu talent rolul de victimă. De-a lungul timpului, pe fundal s-au conturat pe rînd conspiraţia arbitrilor, DNA-ul sau  Ministerul Transporturilor. Potrivit Gazetei Sporturilor, în ultimii 13 ani au fost 11 retrageri şi reveniri ale patronului la clubul care l-a consacrat. De fapt, domnia sa nu a pus niciodată presiune pe jucători sau pe antrenori, ci pe publicul care s-a înfiorat văzînd cum declară, cu glasul stins şi figura pe care se puteau citi toate nedreptăţile lumii, că renunţă la Rapid. Părea Hugh Hefner în reşedinţa Playboy, înconjurat de blonde cărora nu le mai vezi hainele de atîta piele, anunţînd cu tristeţe că divorţează pentru a n-a oară.

Nu ştiu dacă în persoana domnului Copos fotbalul românesc a cîştigat un investitor sau dacă filmul autohton a pierdut un interpret care putea juca orice. De exemplu, o comedie romantică în care patronul şi clubul, despărţiţi temporar de invidia şi de lăcomia celor din jur, rămîn la final împreună într-o deplină fericire fiscală. Un film de groază în care vampirul e cine-te-aştepţi-mai puţin. Antrenorul merge încet pe un culoar întunecos, întrebînd „Alo, e cineva aici?”, o uşă scîrţîie şi-ţi vine să strigi: „Vezi că e chiar în spatele tău! Te paşte o demitere!”, dar respectivul se întoarce şi spune: „A, dumneavoastră eraţi?”, apoi o mînă îl mîngîie pe creştet în timp ce nişte colţi i se înfig blînd în carotidă.

Şi rolurile de acţiune i se potrivesc ca o mănuşă. Motor! Eroul e cu spatele la zid, străpuns de zeci de lovituri de spadă. Sau respirînd anevoie în mijlocul incendiului, în timp ce pe figură se oglindesc flăcările ameninţînd să-l înghită. Ori în finala unui turneu de arte marţiale pe viaţă şi pe moarte, tăbăcit de un colos care se apropie să-i rupă gîtul. Cu glasul stins, eroul ne anunţă că de data asta totul s-a terminat … cînd, deodată, degetele pipăie ceva în interiorul buzunarului. E poza familiei ucise de ticăloşi sau medalionul prietenul pe care trebuie să-l răzbune. Bănuiesc că, în cazul domnului Copos, acel obiect este situaţia financiar-contabilă. Nu a clubului, aceea l-ar face să se arunce direct în săbii sau în flăcări, ci a domniei sale. „Hei, la naiba, mii de iahturi!, viaţa are sens”, îşi zice eroul şi sare în picioare mătrăşindu-i pe toţi duşmanii imaginari. Gata! Tăiaţi! Perfect!

În toţi aceşti ani, domnul Copos şi Rapidul s-au aflat în armonioasa relaţie dintre cireaşă şi tort. Moţul nu putea pluti în aer fără un postament din straturi moi, ar fi şi culmea să vezi o cireaşă nesusţinută de nimic văitîndu-se că prăjitura de dedesubt s-a acrit şi că nu-i aduce decît pierderi. În timp, graţie ştirilor sportive, tortul s-a micşorat în ochii noştri şi am ajuns să vedem doar cireaşa ajunsă pepene, clătinîndu-se în vîrf cît să nu cadă.

În ceea ce priveşte cariera cinematografică a domnului Copos, aceasta a ajuns la apogeu, numai că, după atîtea retrageri şi reveniri, relaţia sa cu clubul din Giuleşti începe să semene cu un film pentru adulţi.

Sportul bucureştean are deja doi jucători eliminaţi în meciul pe viaţă şi pe moarte cu imobiliarele

Bunicul a ţinut toată viaţa cu Progresul. Nu ştiu de ce şi chiar dacă ar fi trăit mai mult, nu cred că aşa ceva se poate explica. În plus, cei dinaintea noastră ţineau altfel cu echipele lor. Nu se organizau în grupuri, facţiuni sau brigăzi, nu vandalizau tramvaie, nu se întîlneau înaintea meciurilor să se bată. Erau prea bărbaţi pentru asta. De exemplu, făcuseră războiul.

Bunicul a murit înainte ca tribunele de metal să fie luate pentru construcţia stadionului Victoria. Nu şi-a văzut echipa favorită ajunsă în Divizia C sau jucînd pe alte stadioane, ca un cuc al fotbalului românesc. Cînd, după Revoluţie, Progresul a revenit în A, doar o mînă de oameni mai era în tribună. Prea puţini pentru o societate care învăţa să numere şi care se agaţă de acest gest ca de unicul mod de viaţă posibil, uitînd că istoria tratată ca afacere nu e niciodată o investiţie rentabilă. Spectatori, datorii, plăţi, balanţe, la final tragem linia, iar dacă dă cu minus radem.

Un comunicat al BNR precizează că se va desfiinţa doar clubul sportiv, nu şi cel de fotbal. Să nu ne păcălim însă. E o chestiune de timp. În 1865, Cuza a donat prin decret domnesc terenul primei grupări cu caracter sportiv din România, „Societatea de dare de semn”.

Astăzi, sportul nu prea mai dă semne de viaţă, zace pe un pat de spital, doctorii finanţelor vin la capătul patului, consultă fişa, clatină uşor din cap şi trec mai departe. Nu sînt şanse. Nu sînt bani. Nu e timp. Ca şi Stadionul Tineretului, un alt spaţiu dăruit de un domnitor bucureştenilor pentru a face sport, Parcul cu Platani va fi, la un moment dat,  decuplat de la aparate.

Am văzut în ultimii ani cum înaintează cartierele rezidenţiale în Bucureşti: îşi fac loc încet, iţindu-şi umerii de un alb strălucitori printre blocurile vechi, aşază, ca din greşeală, un picior de piatră peste un parc, următorul pas striveşte o bază sportivă, apoi o talpă cade peste o buză de lac. Înaintează inflexibile ca nişte trăgători scormonind o pădure după fugari şi pînă la urmă vom ieşi toţi cu mîinile ridicate.

Ce tragică ironie: să dispari din cauza ideii cuprinse în numele tău, aşa cum este ea azi înţeleasă în România. Este progresul miilor de ţevi de eşapament şi al muşuroaielor de blocuri, de sedii bancare, al trotuarelor îngustate, al copacilor tăiaţi pentru a face loc unui borcan de zece etaje. Calculăm doar miile de euro ai metrului pătrat ultracentral, nu şi cît ne costă azi o respiraţie în Bucureşti, acest vast cimitir în care omul valorează mai puţin decît locul pe care-l ocupă. Înaintăm în continuare pînă ce ne vom trezi cu spatele la zid.

Şi va veni o liniştită seară bucureşteană, cînd „Los Platanos” îşi vor căuta stadionul printre complexe rezidenţiale, dar atunci trompeta lor va suna ca un banal claxon.

Eşti un simplu suporter şi vrei să vezi jucînd pe viu echipele de fotbal şi de tenis ale României? Mai bine lasă!

Ce este un suporter pentru Federaţia Română de Tenis, respectiv pentru cea de fotbal? Un partener de unică folosinţă pe care, după ce ţi-ai terminat treaba, îl arunci la coş. Ţara în care liderul are vocaţia construcţiei încăpătoare numai dacă e vorba de propria casă se divide în două Românii, una cu locuri rezervate din start, cealaltă formînd un şir nesfîrşit în faţa ghişeului.

Mult pentru cei puţini, puţin pentru cei mulţi. Înaintea partidei din Cupa Davis cu Franţa, publicului i-au fost repartizate doar 100 de bilete, capacitatea sălii fiind de 2.000 de locuri. Ca urmare, în prima zi, multe dintre locurile de protocol au fost goale.

Nu vă panicaţi însă! Staţi liniştiţi la locurile voastre, atîtea cîte sînt! FRT încearcă remedierea situaţiei. Surse autorizate spun că se încearcă organizarea următoarei întîlniri din Cupa Davis la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti. „Atenţiune, serveşte Pavel. Toată lumea în poziţia suflerului!”. Alte surse susţin că ar fi locuri bune şi prin ţară. Bannere de promovare vor împînzi localitatea aleasă. „Mîine, la căminul cultural, România – Franţa”. Sau „Vrei să asişti la o partidă de Cupa Davis? Cumpără bilete de la bişniţarii noştri autorizaţi şi poţi fi copil de mingi pentru o zi!”.

În locul domnului Segărceanu, n-aş sta liniştit. Cu aşa o federaţie, scaunul său e în pericol. Nu la figurat, ci la propriu. „Domnu’ Segărceanu, dumneavoastră sînteţi căpitan nejucător …”. „Da”. „Deci nu jucaţi”. „Nu”. „Bun, atunci puteţi să vedeţi meciul de acasă şi, dacă aveţi chef de taclale, îi sunaţi pe băieţi în pauze”. La fel, locul arbitrului principal poate fi pus pe lista invitaţiilor, dacă o amantă de văr de viceprimar va dori să vadă meciul în cele mai bune condiţii. Apoi, credeţi că e neapărată nevoie ca Pavel, Hănescu, Mergea şi Tecău să stea jos între game-uri? De ce să-şi piardă jucătorii concentrarea, iar organizatorii relaţiile?

La fotbal, îndemnul „Fii alături de echipa naţională!” din preliminariile Euro 2008 s-a transformat, înaintea competiţiei, în „Fii alături de stadionul pe care va juca echipa naţională!”. Mai întîi, dintre cele 18.525 de bilete primite de FRF, doar 55 la sută au fost alocate suporterilor, restul fiind rezervate „marii familii a fotbalului românesc”. Pentru următoarea decantare a fost aleasă o cale mai simplă, imposibil de verificat: Internetul.

Dacă între 28 ianuarie şi 5 februarie s-au vîndut online doar 6.000 de bilete, pe 6 şi pe 7 februarie cererea a crescut brusc şi suspect la 11.150. De ce a fost ocolită calea logică şi mult mai transparentă: biletele se pun în vînzare începînd cu o dată anume, pe site se instalează un counter vizibil, iar cînd numărul biletelor disponibile este atins, gata, se opreşte vînzarea?

Aşadar, luni, la ora 12:00, se va desfăşura la Casa Fotbalului tragerea la sorţi prin care 10.724 de bilete vor fi împărţite celor 17.150 de doritori. Cum trăim în ţara unde şi 1 împărţit la 1 dă cu zecimale şi în care întotdeauna cineva îţi va demonstra cu argumente de ce, trebuie să luaţi în calcul că  10.724 este doar o cifră cu titlu informativ. Mai sînt cîteva ore bune pînă atunci, răstimp în care putem afla că „Dintr-o regretabilă eroare tehnică, pe site-ul nostru a apărut cifra 10.724 în loc de 10,724, cum era corect. În urma presiunilor făcute  de FRF la UEFA, numărul a fost rotunjit la 11, biletele urmînd să fie repartizate tricolorilor titulari, pentru a ne asigura că aceştia vor putea intra pe stadion”.

10.724 poate deveni oricînd 9178, radical din 13,2 sau, de ce nu?, -4.273, caz în care se va organiza o tragere la sorţi prin care vor fi aleşi cei care trebuie să returneze biletele deja cumpărate. Sau e posibil ca la respectiva manifestare, la care publicul nu va avea acces, Ionuţ Lupescu să extragă de 10.724 ori cîte un bilet din urnă şi să anunţe: „Pentru a nu mai exista contestaţii cu privire la metoda folosită de FRF, voi arunca acest bilet în aer şi cine îl va prinde, al lui să fie! Unu, doi, trei … Ia uite, al naibii, tot la mine a căzut!”.

O analiză mai amănunţită a greşelilor FRF în repartizarea biletelor puteţi citi aici

Habibou şi-a revenit, dar fotbalul nu se simte bine. Putem răsufla uşuraţi?

O lovitură în gît, un jucător prăbuşit pe teren, transportat apoi la spital în duba unui localnic. Acesta e o secvenţă din fotbalul zilelor noastre, un sport „bărbătesc” care nu se mai poate juca fără spatulă, pipă, balon Ruben şi seringă, dar care se poate lipsi de o ambulanţă pe marginea terenului.

Comportamentul marocanului Rabeh nu e nou pe terenul de fotbal. Faulturi pentru care acum un sfert de veac Gentile era considerat „măcelar” se practică acum în mod curent. Doar arta de a lovi fără a fi văzut şi-a perfecţionat mijloacele de exprimare. Aţi observat, deşi Habibou a fost pocnit de două ori – o dată în aer, a doua oară pe sol, în timp ce a treia tentativă a eşuat, întrucît francezul deja cădea -, nimeni nu a văzut şi jocul a continuat. Fotbalistul care loveşte şi-a perfecţionat tehnica, asemenea omului de ordine care învaţă să bată fără să lase urme.

Un sport de contact are un set de norme, scrise ori nescrise, de care practicanţii ţin cont. Fiind un teren minat, fiecare e un gardian grijuliu al propriilor gesturi, pentru că un singur pas dincolo de graniţă poate aduce accidente grave. Rareori veţi vedea, în rugby, placaje la nivelul gîtului, sau, în hochei, blocarea adversarului la mantinelă cu crosa ridicată. Nu pentru că sînt neregulamentare, ci, în primul rînd, pentru că sînt foarte periculoase. Paradoxal, în aceste sporturi cu adevărat bărbăteşti, rareori se depăşeşte nivelul stabilit de regulament, întrucît jucătorul este protejat chiar de către adversar. Pînă şi momentele de bătaie din hochei au un cod nescris: combatanţii îşi leapădă căştile, crosele şi mănuşile, de-abia apoi se pocesc.

Fotbalul, deşi neasimilat ca sport de contact, nu are asemenea norme. Coturile în gît sau în figură au înlocuit tragerea de tricou a adversarului scăpat singur către poartă, gest vizibil, nesportiv, neregulamentar, ce nu prezintă riscuri de vătămare, dar care atrage eliminarea. Săritura la cap în timpul căreia braţele nu caută doar să păstreze echilibrul corpului, ci se proptesc în figura sau gîtul adversarului, atacul prin alunecare cu talpa ridicată, care poate prinde în pîrghie piciorul, săritura cu un picior ridicat a portarului la un balon înalt, aplecarea sub un jucător aflat în săritură, astfel încît acesta să cadă direct în cap, acestea sînt metodele perverse prin care ai şansa de a scăpa nepedepsit.

Marc Vivien Foe, Mişa Klein, Cătălin Hîldan, Ştefan Vrăbioru, Antonio Puerta, Miklos Feher. Nici nu mai au importanţă motivele deceselor, că au fost substanţe interzise, lovituri recepţionate ori deficienţe din naştere, ci că aceşti oameni au murit de tineri pe un teren de fotbal, că s-au surpat sub ochii nedumeriţi ai celorlalţi şi, în ciuda spatulelor, baloanelor, tuburilor şi a defibrilatoarelor, ei nu s-au mai ridicat niciodată.

Meciul Steaua – Levski nu a mai fost reluat, dar fotbalul se va relua. A fost doar o sperietură. Habibou se simte bine, a mai rămas 48 de ore în spital pentru ca medicii să se asigure că se află „în afara oricărui pericol”. Nici un fotbalist nu este însă „în afara oricărui pericol”.

Cuvintele comentatorilor de la sport.ro, atunci cînd nedumerirea a început să se transforme în teamă, sînt foarte sugestive: „Cei din echipa medicală încearcă, folosind ustensilele din trusa de prim-ajutor, să-i ofere şansa lui Habibou de a respira”. Pentru că ăsta e adevărul, dragi prieteni: fotbalul a devenit o activitate în urma căreia şansa de a respira se poate pierde, temporar sau definitiv.

O fotografie spune povestea unui fotbalist care putea improviza la nesfîrşit.

Ţineţi minte fotografiile alb-negru de pe vremuri, din “Sportul”? Aveau această emoţie pe care pozele color, în ciuda miilor de pixeli şi de nuanţe în plus, n-o pot recrea. La fel se întîmplă cu CD-ul, care, în ciuda perfecţiunii sale, nu va avea niciodată acel sunet cald, înfăşurat în pîrîituri, al discului de vinil.

Şi iată-l pe Marcel Răducanu înscriind în poarta celor de la Young Boys Berna, într-o fotografie – aparţinându-i lui Peter Clement – ce are ceva din tensiunea unui tablou pictat de Delacroix. Bara desparte două lumi, iar Marcel pare un pescar săltând năvodul în care peştii deja se zbat. Apărătorul din picioare seamănă cu un om căruia ultimul tramvai i-a fugit de sub nas. Portarul mai are încă dorinţa de a interveni, dar privirea-i de copil pîndeşte despachetarea cadoului. Fundaşul cu spatele, probabil ultimul culcat la pămînt de fentă, are poziţia celui care dimineaţa se ridică puţin din pat să privească ceasul, apoi se culcă la loc.

Iar al nostru ce face? Râde. Ce altceva să facă? Parcă îi pare puţin rău că trebuie să dea gol, ca atunci cînd filmul care ţi-a plăcut atîta se îndreaptă către încheiere.

Şi nu e doar o secundă atipică, prinsă din întâmplare şi întemniţată în aparat. Nu, Răducanu a fost unul dintre acei jucători de fotbal pentru care scopul nu era neapărat golul, ci însuşi jocul. Un muzician care, deşi partitura i-a fost smulsă de vînt, continuă să cînte, ridicînd sala în picioare.

Există oare un explorator pornit la drum, fie că despică hăţişurile junglei sau pe cele ale propriilor întrebări, care să fi ştiut exact ce caută? Aşa pleca Marcel Răducanu în dribling, ca globetrotter-ul ce înşiră în calea sa oameni, locuri, întâmplări, făcând autostopul ori sărind în vagoanele de marfă. Episodul în care a fentat tot ce i-a ieşit în cale şi, ajuns în faţa porţii, a şutat spre centrul terenului exact asta spune: şi oamenii speciali pot fi luaţi de vârtej, însă numai de unul stârnit de ei.

Driblingul e fotbalul care merge cu mâinile în buzunare pe stradă, fluierînd. Şi de-asta moare, pentru că oamenii ştiu astăzi foarte bine unde vor să ajungă şi care e drumul cel mai scurt până acolo.

Dar poza asta joacă fotbal chiar mai bine ca AC Milan. Scoateţi din ea tot ce se află în jurul lui Răducanu. Chiar şi mingea, deşi am serioase dubii că veţi putea să i-o îndepărtaţi. Nimic nu se schimbă. Rămîne acelaşi om care se simte bine cu el însuşi, fie că dansează o gigă sau că tocmai a şutat într-un capac de bere. Dacă în acest timp ascultaţi şi o melodie veselă, gen “Octopus’s garden” a grupului Beatles, efectul e desăvîrşit.

Aşa că nu da gol, Marcele! E prea devreme. Ţine mingea, fă un un-doi cu bara, strecoar-o pe sub varul tuşei, scoate-o din fanionul de la colţ şi nu ne-o mai da niciodată înapoi, pentru că, se vede treaba, nu prea am ştiut ce să facem cu ea.