Iată soluţia perfectă pentru a dobîndi tot ce vrei fără să cheltuieşti un ban

A fost odată ca niciodată un om care avea cam tot ce-şi dorea: oi, terenuri, partid şi fotbalişti. Era stăpîn peste atîtea turme, încît nici nu mai putea să le numere, deşi, mă rog, ăsta nu e chiar un indiciu.

Într-o bună zi, ieşind el din palatul aurit pe terasa aurită, fu străbătut de gîndul că exista totuşi ceva ce-i lipsea. Nu ştia cum să-i spună, şmecherie de lord?, fiţă de nobil?, dar ştia cam ce era. Simţea că trebuie să existe un semn al distincţiei, ceva mai presus de unghia degetului mic lăsată să crească în mod aristocratic.

A încercat întîi diverse bastoane, unele subţiri, de bambus, aduse din China, altele de cedru din Munţii Libanului. A cumpărat chiar şi toiagul din abanos cu măciulie de fildeş al lui Churchill, dar nu a reuşit să şchiopăteze discret, ca un colonel englez în rezervă. Mereu uita care e piciorul cu probleme şi şchiopăta cu amîndouă, ca să fie sigur. Cînd se oprea din mers, era şi mai rău. Din obişnuinţă, se sprijinea cu antebraţele încrucişate pe baston  şi cu bărbia deasupra, aşa că toate s-au făcut praf.

I-a fost adus un monoclu, dar, cu atîtea griji pe cap, omul uita de el şi-l pierdea mereu prin ciorbă. Nici ochelarii cu rame subţiri aurite n-au rezistat prea mult: i-a spart încercînd să-şi şteargă lacrimile, după o criză de rîs. Pe cele cîteva pălării încercate s-a aşezat şi, deşi îl tenta noul look, cu nimb ca al sfinţilor, a trebuit să renunţe.

Ideea salvatoare i-a venit dintr-un afiş electoral cu chipul lui, pe care o mînă răutăcioasă adăugase cu markerul nişte detalii. „Asta e soluţia! Am nevoie de o mustaţă!”, a tunat omul şi toţi au răsuflat uşuraţi. Într-adevăr, spre deosebire de capul său, unde spaţiul dintre buza superioară şi nas era la fel de gol precum cel dintre sprîncene şi podoaba capilară, figura din afiş era împodobită cu o mustăcioară îngustă.

Şi ce simplu era! O mustaţă este, în fond, o mică echipă de fotbal ce-ţi poate îmbunătăţi imaginea. E gratis, dar faptul că n-o poţi lua cu banii jos este şi un dezavantaj. Un timp trebuie să înfrunţi mîncărimile, firele rebele nu pot fi trimise la echipa a doua, iar golul din mijloc nu se astupă cu vorbe, ci cu tuş. Totuşi, cele cîteva fire sînt capabile să-ţi ofere ceea ce nici o donaţie ori program politic nu reuşesc. În cîteva zile poţi deveni hotărît ca Stalin, genial ca Einstein, abil ca Poirot, îndrăzneţ ca D’Artagnan şi seducător precum Clark Gable.

O mustaţă! Da, dar care? Imediat, toate resursele clubului au fost afectate pentru atingerea ţelului. DVD-urile cu fotbalişti au fost şterse – şi aşa se vedeau prost -, iar în locul lor au fost înregistrate imagini cu mustăcioşi celebri. Un scouter, cel care-l remarcase pe Surdu pe o casetă filmată la nuntă, a făcut imprudenţa să propună modelul Freddie Mercury şi a zburat imediat. Consilierul care a sugerat varianta Dali a avut aceeaşi soartă, deoarece stăpînul nu dorea să semene cu o parcare.

Partea proastă e că omul nostru vrea să dobîndească în acest mod nu una, ci toate calităţile posibile,  deci are nevoie de o mustaţă universală. Partea bună e că, după declaraţia sa, nu va apărea în public sau la televizor pînă ce aceasta nu-i va  răsări, în toată perfecţiunea ei, pe chip. Aşteptînd acest moment, nu putem decît să sperăm că modelul ales este Ion Ţiriac.

Să lăsăm fotbalul înzăpezit, măcar pentru un timp. E vremea sporturilor de iarnă.

Există în istoria sportului un moment extrem de important: apariţia mingii. Până atunci, putem doar presupune că oamenii concurau între ei în probe de genul cine fuge mai repede, cine e mai puternic ori cine sare mai departe. Acel moment a schimbat însă definitiv lucrurile. S-au deschis noi căi întru spectacol, dar sportivii nu s-au mai raportat niciodată la ei înşişi – ori la adversar – în mod direct, ci prin intermediul unui obiect de recuzită.

Mingea a apărut împreună cu un teren de ţintă bine delimitat. Un obiect devine preţios doar dacă îl duci undeva, aşa cum o comoară aflată în pământ nu înseamnă nimic, dar drumul parcurs între locul descoperirii şi vitrină precum şi aşezarea în raft îi pot conferi semnificaţie. În unele sporturi, spaţiul-ţintă este o poartă, în baschet e coşul, în volei întreg terenul adversarului. În rugby – care este de departe cel mai complex sport – există şi poartă, şi teren de ţintă, iar mingea se atinge şi cu piciorul şi cu mîna, către înainte, dar şi spre înapoi. Continue reading →

Snookerul este un imperiu al strategiei, al graţiei şi al geometriei, din păcate cu graniţe fixe

Un astfel de sport nu putea fi inventat decît de către un militar englez, anume colonelul Neville Chamberlain, care se plictisea regal în India, undeva în cea de-a doua jumătate a secolului 19. Este un fel de campanie militară desfăşurată veşnic pe aceeaşi hartă.

Introducerea unei bile nu garantează cîştigarea războiului, ci a unei lupte. Un ordin greşit transmis soldaţilor sferici prin intermediul tacului poate duce la răsturnarea bruscă a situaţiei în favoarea adversarului. O lovitură nu este bună decît dacă prin ea strategul îşi asigură o continuare cît mai uşoară pentru următoarele manevre. Locul unde se opreşte bila albă e mai important decît faptul că una colorată a coborît în buzunar. În alte sporturi, ar fi ca şi cum golul ar conta prea puţin la obţinerea victoriei.

Mai mult, cîteodată ţelul urmărit de jucător nu e introducerea unei bile, ci punerea adversarului într-o situaţie dificilă, prin „ascunderea” bilei albe. De aici vine şi numele de „snooker”, care în lumea armelor îi desemna pe cadeţii lipsiţi de experienţă. Este unul din foarte rarele exemple din sport în care amînarea deliberată a atacului e cea mai bună ofensivă.

Începutul unei partide seamănă cu acea formă de ciclism pe velodrom la mijlocul căreia adversarii încremenesc în şa, pîndindu-se între ei. Cel care cedează primul şi declanşează atacul de obicei pierde. La fel, în snooker, asumarea unui risc nebunesc este penalizată de către adversar, dar mai ales de regulile jocului. Un Maradona al snookerului nu are nici un motiv să apară, cît timp jucătorul nu trebuie să fie poet, ci o combinaţie între lunetist, strateg, geometru şi instrumentist care cîntă în general după partitură. Cel care improvizează mai mult decît trebuie nu are şanse de cîştig în faţa celui ce gîndeşte pragmatic pe termen lung şi reuşeşte să impună o ordine în dezordinea de pe masă.

Publicul se comportă ca la teatru, ferindu-se să nu deranjeze actorii care ies pe rînd la rampă. Nu veţi vedea un telespectator de snooker urlînd de bucurie după o lovitură măiastră a favoritului. La fel, manifestările corporale ale jucătorilor sunt reduse la minimum, ceea ce nu reduce spectacolul, doar îl mută în altă zonă, mai subtilă. O sprînceană ridicată, un nas scărpinat şi privirea intensă de la capătul tacului pot spune mai multe decît tumba de după un gol.

Îmbrăcămintea de gală are un rol important în această lume. Militarii poartă uniforme, la fel şi aristocraţii. Vesta jucătorului de snooker este una antiglonţ, însă din interior către exterior, cu rolul de a împiedica bătăile inimii să părăsească pieptul. Acest mod de a împacheta furtuna în cămaşă albă şi în mişcări calme se traduce prin respect adresat celorlalţi participanţi: jucători, arbitru, spectatori. Este o convenţie generală, întrucît acest sport oferă, în fond, un model de comportament, propunîndu-şi – şi reuşind – să fie oglinda mediului social din care provine.

Dacă celorlalte forme de biliard li s-au dat – graţie tacului, bilelor şi a găurilor – interpretări sexuale, snookerul nu poate fi decît o căsătorie aranjată în înalta societate. Totul e programat din timp şi croit spre eficienţă, după legi stricte. Nu poţi viza orice bilă, o dată la două lovituri trebuie să fie una roşie, a cărei introducere aduce însă un singur punct. Masa, ca şi viaţa, e împărţită în două zone. O incursiune în jumătatea cu bile mai puţin valoroase aduce, pe lîngă scăderea profitului, riscul greşelii şi al imposibilei întoarceri în zona în care se fac afaceri bune.

Punctajul maxim la snooker, dintr-o singură vizită la masă, fără a beneficia de greşelile adversarului, este 147. Dacă în fotbal poţi, teoretic, să înscrii 148 de goluri într-un meci, aici e practic imposibil. Pentru a-şi conserva graniţele, ca orice elită, snookerul are nevoie de limite: un punctaj maxim realizabil, un cod strict de îmbrăcăminte şi reguli clare de comportament.

Aşa cum în unele locuri există o zi pe an în care stăpînul poate primi ordine de la slujitor, snookerul îşi permite o singură derogare de la reguli. În timpul concursurilor de „trick shots”, toate criteriile sînt inversate. Imaginaţia învinge programarea – deşi loviturile de efect sînt obţinute în urma unor repetiţii îndelungate, ceea e tot o formă de programare, şi sînt mai uşoare decît par, născocirea situaţiei de pe masă cere imaginaţie -, criteriul de departajare este subiectiv – uneori chiar intensitatea aplauzelor publicului -, iar jucătorul trebuie să distreze, să farmece şi să atragă spectatorii adresîndu-li-se în mod direct.

Ca orice sistem ce tinde spre ideal între graniţele sale, dar din care lipseşte contactul direct între combatanţi, snookerul are o singură problemă. Fiind un sport în care ratarea e mai aşteptată decît reuşita, pentru că probabilitatea ei de apariţie e mult mai redusă, e posibil să nu-şi reziste sieşi. Aşa s-a întîmplat în Formula 1, unde posibilităţile maşinilor le-au depăşit pe cele ale piloţilor. Viteza a crescut, la fel şi pericolul, ca urmare erorile s-au împuţinat în mod îngrijorător. Cu cît jucătorii de snooker vor fi mai buni, iar greşeala se va îndepărta de grădina de postav a Edenului, cu atît acest sport va deveni mai previzibil. Ceea ce îşi doreşte orice spectator, anume o valoare cît mai mare a jucătorului exprimată la masă, ar putea duce doar la demonstraţii individuale de virtuozitate, la solouri interminabile de tac şi la scoruri de 147-0.

Iar atunci e posibil să ne dorim ca un jucător îmbrăcat în blugi să soarbă cu zgomot apa din pahar în timp ce celălalt loveşte bila cu un tac vopsit în culorile sponsorului, iar spectatorii să fluiere şi să facă valul în tribune, numai pentru a nu asista la moartea prin perfecţiune a spectacolului.

Video: iată şi contraargumentul la cele scrise de mine. Un „147” ca o poezie, realizat de Ronnie O’Sullivan

http://www.youtube.com/watch?v=btmB-p_0QFg

Mintea s-a predat trupului, iar sportul televiziunii. Partida e cedată

Iată-le. Stau nemişcate una în faţa celeilalte, două armate înlemnite în focul bătăliei. Doar ceasul se mai aude, înfigînd secunde reci în trupurile lăcuite. Tic … oare ce s-a întîmplat? … tac … unde au plecat? … tic … de ce au ieşit toţi odată? … tac …. Nu demult, pe deasupra cîmpului de luptă treceau în zbor escadrele de gînduri, camerele luau prim-planuri cu figurinele de pe tablă, iar spectatorii murmurau înfriguraţi după fiecare mutare.

Un cal nechează stins, părăsit de mîna stăpînului. Nebunul alb, purtat de un asalt curajos spre inima poziţiei inamice, coboară suliţa pe care o flutura deasupra umărului şi geme: „Nu mai rezist. Aveţi vreo veste?”. Turnul negru, scăpat de ameninţare, îşi vine în fire şi şopteşte: „Nimic. De peste o oră aşteptăm un ordin”. Un pion vecin, uitînd de respectul cuvenit gradelor, se strecoară în discuţie: „Dar dacă au uitat de noi?”. Turnul îl repede: „Măi băiete, deja te vezi damă? Cum să uite?, e meci pentru titlul mondial”.

În tabăra albelor, regina plînge neputincioasă pe umărul regelui. „Ce dacă sunt cea mai puternică de pe tablă, ce folos că ameninţam matul la g7, dacă acum sînt ţintuită aici?”. „Draga mea, trebuie să-ţi păstrezi calmul”. „Dragul meu rege, cuvintele tale nu mă mişcă nici cît să iau pionul din b4″. „Iubita mea, îţi aminteşti cum ne-am cunoscut? Eram două surcele tinere din acelaşi cireş, cînd dalta ne-a dăruit unul altuia …”. „Of, iubitule, ce bine că nu s-a făcut rocada, n-aş fi suportat să mor despărţită de tine”, suspină regina. „Totul va fi bine. Se vor întoarce, ai să vezi”, spune bătrînul rege, privind îngrijorat spre uşa închisă.

Tic … tac … tic … tac. Acul subţire ca un picior de balerină mai face cîţiva paşi ezitanţi pe cadran, apoi se opreşte. „Cînd timpul tace, noi murim. Vom ajunge lemne de foc”, oftează nebunul. „Sus capul, nebunule”, îl îmbărbătează turnul, „jocul acesta a rezistat mii de ani, de cînd l-au inventat chinezii”. „Ba indienii”, se aude iar vocea pionului, dar nimeni nu mai are chef să se certe cu el, ce mai contează acum ce popor străvechi a inventat acest joc cînd iată, el moare, şi cine mai are răbdare să joace şah astăzi, cînd sînt atîtea alte sporturi mult mai plăcute ochiului?

Sau poate că acele popoare străvechi n-au murit, de vreme ce lupta lor încă se poartă, după milenii, pe o tablă pătrată, iar noi sîntem cei ce-au dispărut, pentru simplul motiv că nu mai avem ce inventa şi ce lăsa în urmă. Şahul nostru arată altfel, e compus din grabă, zgomot şi furie, armatele noastre au dispozitive care ucid de la distanţă, cum ar fi ca regele alb să scoată o mitralieră şi să secere rîndul de pioni advers, iar cel negru să detoneze o bombă într- unul din flancurile inamicului? Nu ar trebui ca, pe tabla noastră, în loc de nebuni să avem avioane supersonice şi-n loc de cai grupuri de comando, iar fiecare piesă capturată să fie torturată? Poate atunci televiziunile şi ziarele ar transmite ştiri şi reportaje speciale de la faţa locului, din mijlocul aşchiilor şi a mormanelor de rumeguş.

Iată-le. Stau nemişcate una în faţa celeilalte, două armate înlemnite în focul bătăliei, aşteptînd un ordin care mai poate întîrzia o eternitate, pentru că dincolo, la televizor, se transmite un meci de fotbal.

http://youtube.com/watch?v=yc4IPH7XQBA