Nu Unirea Urziceni a umilit Steaua. Cei din Ghencea au reuşit acest lucru

Deşi echipa lui Dan Petrescu este, asemenea precedentelor formaţii antrenate de „Bursuc”, foarte bine aşezată în teren, nu Unirea Urziceni a umilit Steaua. Ca şi Arsenal sau Sevilla – proiectînd fiecare echipă la scara posibilităţilor proprii -, Unirea doar s-a respectat şi a jucat fotbalul pe care este capabilă să-l ofere. În general, cred că, atîta timp cît te respecţi, altcineva nu te poate umili. Iar în acest moment, Steaua nu se mai respectă.

Ovidiu Ioaniţoaia are o vorbă: „Nu contează cum te vezi tu, important e cum te văd ceilalţi”. Nu cred că lucrurile stau aşa, pentru că media impresiilor celorlalţi, aşa numita imagine publică, este întotdeauna diferită de ceea ce eşti tu. Înainte de a te reflecta în ochii altora, e mult mai important să încerci să te vezi, aşa cum eşti, în ai tăi.

Iată un început de poveste. A fost odată, într-o vreme în care legile opticii nu fuseseră încă formulate, un rege care trăia singur în castelul lui. Acolo se găsea o vastă sală a oglinzilor şi fiecare dintre ele îl reflecta în alt fel. Una îl arăta înalt şi zvelt, alta scund şi ghebos, într-una se vedea strălucitor şi vesel, în alta întunecat şi trist, astfel încît regele nu ştia cum este cu adevărat.

Toţi intrăm în această sală personală a oglinzilor, căutînd răspunsul la întrebarea: „Cine sînt eu? Cum sînt eu?”. Fiecare continuă povestea în felul său. Unii nu se hotărăsc niciodată, aşezîndu-se, după un succes ori un eşec, mereu în faţa altei oglinzi. Alţii, dimpotrivă, se reped să taie nodul gordian. Pentru a obţine o certitudine, îşi aleg o oglindă, se fixează în faţa ei, apoi, pe la mijlocul anilor, cînd deja e prea tîrziu, descoperă că în faţa lor stă altcineva.

De pildă, patronul Stelei face parte din cea de-a doua categorie. A ales oglinda care-l înfăţişează ca pe un voievod falnic, cu bărbia în vînt, şi a înrămat-o în aur, pentru a obţine cîteva kilograme de strălucire în plus. Cînd propria ta imagine călăreşte un roib cu stea în frunte, iar tu te bălăngăni pe un cal de lemn, bineînţeles că e greu să te mai simţi umilit. Domnia sa poate schimba o echipă, aşa cum declară, poate înlocui din nou antrenorul – aşa cum n-o mai declară, dar o gîndeşte -, însă niciodată nu va schimba oglinda, pentru că pe celelalte le-a spart din prea multă trufie.

Marius Lăcătuş, în schimb, se simte umilit, şi pe bună dreptate. Doar cei care se respectă au acest privilegiu, de a simţi în carne fierul înroşit pe care îl aduce decăderea în propriii ochi. Dacă îşi va aşeza palmele pe oglindă şi va privi atent, e posibil să vadă că urmele toartelor Cupei Campionilor, ca şi cele ale multor altor trofee cucerite ca jucător la Steaua, i-au acoperit linia vieţii. Asemenea lui Hagi, a zăbovit poate prea mult în faţa unor oglinzi din anii ’80 şi ’90.

Jucătorii fiind în silenzio stampa, nu avem informaţii despre ei. Să nu-i fi mînat niciodată curiozitatea spre sala oglinzilor? Să fi intrat numai pentru a verifica dacă gelul e bun şi costumul cade bine? Să le fi spart pe toate după un-doi-uri repetate cu coechipierul de dincolo?

Nu ştim. Noi stăm în afara castelului, aplaudînd sau huiduind la trecerea armatelor regale, vedem flamurile şi nişte armuri – în care e posibil să fie oameni ori, ca în Italo Calvino, cavaleri inexistenţi -, şi ne înclinăm în faţa eroului care pe vremuri cîştiga bătălii. Un singur lucru putem vedea clar, deşi sîntem în vremea în care legile opticii n-au fost încă formulate: că regele e gol.

Fotbalul românesc funcţionează ca un atelaj, în care toţi sînt legaţi prin hamuri invizibile 

Într-o lume normală, concurenţa stimulează. Într-o lume bolnavă, ea scoate la suprafaţă tot ce e mai urît în oameni.

În Liga 1, întrecerea de pe teren aproape că nu mai contează. Acesta e mesajul subliminal care ne vine dinspre oamenii de fotbal a căror echipă nu se află pe primul loc: „De ce mai mergeţi pe stadioane, de ce mai urmăriţi meciurile la televizor? Realitatea e trucată”. Partidele au devenit în egală măsură prologul şi epilogul vorbelor, ca reclamele ce preced filmele la cinematograf, ori ca genericele de final.

Mărirea mizei nu a adus motivări suplimentare, ci ascuţirea colţilor în haită. E ca şi cum preţul pus pe afişul cu „Wanted dead or alive” a crescut, iar recuperatorii şi-au cumpărat arme mai performante, care bat la o distanţă dublă şi în mod evident mai ticăloase, dacă acceptaţi ideea că armele au şi ele atribute asemănătoare celor ce le folosesc.

Recentul caz în care componenţii unei echipe îi reproşau managerului de club că „nu se ia de arbitri” e grăitor. Pentru respectivii fotbalişti există un mare semn de egalitate între a ataca veşnic arbitrajul şi a le apăra lor drepturile.

Punerea de presiune pe arbitru a devenit o metodă universală, fie pentru a preveni un eventual furt, fie pentru obţinerea din start a unui avantaj strîmb. Duelul sportiv e îngropat în propagandă. Vocile conducătorilor se aud asemenea megafoanelor aşezate în prima linie, din care soldaţilor inamici li se repetă la nesfîrşit că nu mai are nici un rost să lupte pentru că deja au pierdut războiul.

Şi, ca în orice război, alianţele sînt temporare. Performanţa este o pisică închisă într-o cuşcă şi cocoţată deasupra cîinilor care trag în atelaj. Cei prinşi alăturat în jugul de hamuri conlucrează în a-l muşca de coadă pe liderul haitei, însă în cazul în care obiectivul ar fi îndeplinit, n-ar ezita o secundă să-şi sfîşie fostul aliat.

Deja totul e pe faţă, nu se mai mîrîie, se latră şi se urlă la lună. Oameni care în trecut au dat mită în mod public îi acuză acum pe alţii că şi-au însuşit lecţia. Introducerea cuvîntului „cred” în actul de acuzare public – „cred că Mureşan s-a dus cu banii direct la şeful arbitrilor” – este, într-o lume bolnavă, cea mai eficientă formă de punere la adăpost în faţa unei eventuale chemări în faţa unei comisii. Trăind mereu la graniţa dintre lege şi fărădelege, aceşti oameni au învăţat şi vorbele care funcţionează în aceeaşi zonă.

Oricum, sînt precauţii inutile. Nimeni nu-i va pedepsi, indiferent ce-ar spune. Stăpînii sînt la adăpost de turbarea lor, pe care o lasă să se dezvolte liberă. Avem de-a face cu un atelaj în care fiecare element – că e uman sau animal – e strîns legat de celălalt prin hamuri. Apelul lui Ionuţ Lupescu la instanţele civile arată o schimbare de mentalitate totuşi s-a produs. Să ne amintim însă că acum ceva timp, cînd respectivele instanţe au încercat să se implice în curăţarea fotbalului românesc, toate celulele bolnave s-au unit într-o reacţie de respingere la adresa grefei ce-ar fi putut însănătoşi, măcar parţial, sistemul.

Ne aflăm în acea zonă denumită „ochiul ciclonului”, unde calmul e înconjurat de forţe distrugătoare în mişcare şi introducem aer sub presiune într-o bombă care e pe cale să explodeze. Cînd fotbalul românesc va sări în aer, ne va împroşca pe toţi cu bucăţi de blană şi fragmente scîrboase de discurs. Ceva mai încolo, în Europa, suflul produs de fotbalul românesc va avea însă, ca şi în acest an, efectul distrugător al unui fîs.

La acest ceas de împliniri măreţe, nu ar fi cazul să ne gîndim la centrele pentru copii şi juniori?

După calificarea la Euro 2008, contractul lui Victor Piţurcă a fost prelungit  pînă în 2010. Potrivit Gazetei, selecţionerul pregăteşte o strategie pe termen lung, monitorizînd cîţiva fotbalişti tineri din campionatul intern, pentru a face schimbul de generaţii din timp.

După mult timp, în care am avut parte de 3 calificări la competiţii majore ratate, în fotbalul românesc se aud din nou cuvintele „strategie pe termen lung” şi culmea!, în aceeaşi propoziţie. Ultimii care le-au rostit au fost Mircea Lucescu şi Ladislau Bölöni, în toamna lui 2004, pe vremea cînd se aflau pe lista lui Mircea Sandu ca variante pentru ocuparea postului de selecţioner, la care pînă la urmă a acces Piţurcă. Să vorbeşti însă despre proiecte în acei ani, cînd viziunile durau pînă la apariţia ciorbei de burtă iar viitorul avea dop, era ca şi cum nu doar ai pomeni de funie în casa spînzuratului, dar i-ai mai duce cadou şi-o bucată de săpun.

De obicei, gîndirea unei strategii pe termen lung se începe după un eşec de proporţii. Atunci e momentul cel mai bun pentru o operaţie chirurgicală de curăţare a organismului. Cazul Franţei după ratarea calificării la CM 1994 e binecunoscut. La noi nu a fost posibilă, deşi am avut 3 ratări consecutive, pentru că operaţia ar fi trebuit începută exact prin tăierea capului, iar acesta nu era atît de prost încît să se pună singur sub lama ghilotinei. Aşa că a folosit tragerea de timp şi strategia îndelung experimentată de-a lungul istoriei noastre a gîndirii pe termen scurt.

„Măria ta, năvălesc unii! Ce porunceşti?”. „Otrăviţi fîntînile şi pîrjoliţi lanurile!”. „Şi pe termen lung?”. „Le lăsăm aşa, că poate se-ntorc”. Ori, mai în zilele noastre: „Dom’ primar, ninge”. „Nu se poate! În ce lună sîntem?”. „Ianuarie”. „Unde sînt utilajele?”. „Sub zăpada de anul trecut”. „La naiba, iar ne-a luat iarna pe nepregătite!”.

Spre deosebire însă de ce se întîmpla în urmă cu trei ani, Mircea Sandu are acum putere, influenţă şi mai ales timp. Umbra protectoare a lui Michel Platini stă deasupra lui ca Băsescu peste Boc. Arbitrii nu mai ne fură din casă, mai nou chiar vin cu mici atenţii. Avem un stadion naţional în construcţie – de data aceasta, cu garanţii credibile că va fi terminat la timp -, un selecţioner confirmat pînă în 2010, chiar şi un plan comun de acţiune cu bulgarii pentru organizarea Euro 2020. E foarte bine că Victor Piţurcă îi monitorizează pe tinerii fotbalişti din campionat, dar nu ar trebui să ne aducem aminte şi de centrele pentru copii şi juniori?

Lăsată în seama patronilor de club, această problemă nu va fi rezolvată niciodată, întrucît majoritatea au interese cu bătaie scurtă şi nu văd mai departe de primul tun. Din acelaşi motiv îşi schimbă antrenorii chiar mai des decît maşinile, pentru ei obţinerea profitul pe termen lung se traduce prin: „Profit acum cît pot”.

Altfel, în 2020, cînd mămăliga nu se va consuma cu caviar, ci cu castraveţi, e posibil ca străinii să vină iar la noi în ţară şi să ne găsească tot cu lanurile pîrjolite, rugîndu-ne de Torje să revină la echipa naţională.