Când mai rămăseseră 79 de secunde din meciul de handbal Spania – România, scorul era egal (ibericele înscriseseră ultimele două goluri) şi noi aveam mingea. Antrenorul Radu Voina a cerut time-out şi, peste exact 78 de secunde, am mai luat un gol. O analiză publicată de Gazeta arată însă că până şi în cazul unui egal am fi avut şanse bune la calificare.

 „În subconştientul lor, fetele au crezut că se mai poate face ceva. În loc să ţină de rezultat, s-au precipitat să recupereze pentru a mai da un gol”, a explicat antrenorul. Problema este că, în astfel de momente, nu te bizui pe subconştient, ci pe fratele lui mai responsabil: conştientul. Sportul nu e o şedinţă de psihanaliză, presupune, printre altele, adaptarea strategiilor în funcţie de situaţie. Le-a spus Radu Voina fetelor în acel time-out că, dacă nu înscriu, e crucial să nu ia gol?

Ceea ce ne duce la cel de-al doilea exemplu. Adrian Diaconu a pierdut meciul pentru centura mondială la semigrea (WBC) boxând cu un adversar care, în mare parte a partidei, a luptat cu umărul drept dislocat. S-a spus ulterior că: 1. Jean Pascal a făcut ceea ce ştie el mai bine: să danseze (de vreme ce l-au dat învingător pe Pascal, arbitrii să fi fost cei de la „Dansez pentru tine”?) şi 2. Din colţ, românului i s-a spus să nu atace în final, întrucât conducea la puncte.

Situaţia este amar-amuzantă: Diaconu a pierdut deoarece s-a apărat când trebuia să atace, handbalistele pentru că au vrut să atace atunci când ar fi trebuit să se apere. Dincolo de această diferenţă, în cele două cazuri s-au manifestat aceleaşi tare mai vechi din sportul românesc: deconcentrarea, absenţa lucidităţii în momente-cheie şi lipsa unui plan B pentru situaţiile de criză. Să-i lăsăm însă un pic pe antrenori. Sportul nu e totuşi nici război, să conteze în primul rând generalii care împing soldăţei pe hartă. Când vom deprinde acea lege care pentru alţii parcă se moşteneşte genetic, aceea de a lupta, cu inteligenţă şi voinţă, până în ultima secundă?

Altfel, să ne ferească Dumnezeu de situaţiile în care adversarul se află în inferioritate. O adaptare românească după una dintre legile lui Murphy ar spune că atunci când lucrurile încep să meargă bine e semn că totul se va termina prost. În meciul de handbal, am avut de vreo două ori superioritate numerică şi nu numai că n-am înscris, dar am şi primit gol. Ce să mai spunem de Diaconu, a cărui stupefiantă bucurie a semănat cu cea a „preşedintelui de peste noapte”? Oare dacă Jean Pascal ar fi avut braţele înnodate unul de celălalt, asta l-ar fi putut determina să atace?

În sport, greşeala e preferabilă verdictului inatacabil al neomenescului.

„Daţi-mi un zoom!”, cerea Ovidiu Ioaniţoaia, iar pe ecran apărea o supă tulbure şi diluată, în care se scăldau câteva bucăţele de jucător. „Nu ne dăm seama dacă a fost sau nu ofsaid, mai puneţi o dată faza”, zicea nea Ovidiu şi atacantul, cu fundaşul în cârcă, se mişca înainte şi înapoi, ca într-un cadril al înţepeniţilor. „Acum, păreri”, cerea realizatorul, iar invitaţii răspundeau că nu îşi pot da cu părerea.

Aparent, verdictul electronic în fotbal ne-ar scuti de acest dans tulbure al pixelilor executat în bătaia fantei de lumină. De fapt, zic eu, l-ar înlocui, ducându-i consecinţele până la extrem, anume plasarea sportului într-un corset de oţel, care l-ar menţine drept, dar care i-ar opri evoluţia normală.

„De ce la tenis se poate?”, întreabă Traian Ungureanu, unul dintre suporterii introducerii sistemului HawkEye în fotbal. Răspunsul e simplu: fiecare sport are specificul lui. De pildă, sunt de unsprezece ori mai mulţi jucători (şi spectatori) la fotbal. Un punct din tenis e doar unul din multele ce decid rezultatul, în timp ce la un meci de fotbal se înscriu în medie două-trei goluri. În tenis, folosirea lui HawkEye nu deranjează, oftatul tribunei ce însoţeşte prezentarea guguloiului oval aflat pe sau dincolo de tuşă se potriveşte ritmului dramatic al tenisului, ba chiar îl intensifică. Dacă am transplanta cu adevărat metoda din tenis în fotbal, ar trebui să punem în discuţie nu doar trecerea îndoielnică a mingii de linia porţii, ci şi acordarea unei lovituri libere din preajma careului, a unui corner, a unui cartonaş, ce pot decide rezultatul unui meci cam cât un punct în sportul alb.

Cum ar funcţiona oare HawkEye în cazul unui ofsaid în fotbal? Pentru un minut, stadionul s-ar transforma într-un cinematograf de Mall, închis în diamantul clar, dur şi incasabil al aşteptării verdictului. Totala transparenţă ar cere ca pe tabelă să se proiecteze reluarea fazei, animaţia computerizată oferind diferite perspective ale disecţiei. Ca la „Procesul” sau „Recursul Etapei”, jocul în sine ar fi fragmentat de un balet îngheţat având ca scop extragerea cu forcepsul a adevărului. Cât ar mai conta faza de dinaintea înscrierii golului contestat, celelalte faze, meciul în sine? Cine şi le-ar mai aminti?

Platini are dreptate. Fotbalul trebuie să rămână, atât cât se poate, în sfera umanului, aşa cum în tenis, un sport în care numărul de arbitri e net superior celui de jucători, este de preferat ca degetul, şi nu un cip, să sesizeze vibraţiile fileului la neţ. Trişarea lui Henry ar fi fost la fel de uşor observabilă şi de un sistem video, şi de un arbitru suplimentar, plasat în zona fierbinte a porţii. Dacă însă doar cinci molecule din Henry ar fi atins trei molecule de minge, iar observatorului uman i-ar fi scăpat aceasta, nu m-ar mai interesa, aşa cum nu m-ar interesa verificarea orizontalităţii bârnei cu nivela, în cazul gimnasticii, sau folosirea microscopului electronic la snooker, pentru a se vedea dacă două bile se ating. Un sport, orice sport, mutat prin executare silită pe scena infinitezimalului nu mai e sport, ci lucrare de diplomă, experiment ştiinţific sau, cum spuneam, supă de pixeli.

Un fotbal fără proteste, dubii şi greşeli ar avea farmecul completării unui formular bancar. Este mai apropiat fotbalul, ca activitate, de un joc (vă imaginaţi un şotron supravegheat de senzori pentru călcarea liniilor?) sau de activităţi în care doar aflarea adevărului e miza demersului, cum ar fi un proces? Vorbim de justiţie? Atunci, în numele dreptului la justiţie, echipei defavorizate ar trebui să i se permită recursul. Francezii ar susţine că operatorul sistemului are un bunic numit O’Henry, că degetele lui Henry cel îndemânatic au fost rapid adăugate pe film, că lipsesc cadre din înregistrare, că umbrele lăsate de nocturnă pe faţa balonului sunt suspecte, la fel şi flashul albăstrui apărut acolo din senin. La rândul lor, irlandezii ar spune că înregistrarea e originală, aducând ca martori nişte băieţi de mingi din spatele porţii.

Să nu ne minţim însă: singurul motiv pentru care HawkEye ne face cu ochiul e legat de miza financiară. Nimeni nu cere arbitrajul electronic decât atunci cînd potul ajunge la milioane de euro. Fotbalul trebuie însă să fie acelaşi, fie că joacă Recolta Vişani pe terenul şcolii, cu echipa satului vecin, sau Barcelona cu Manchester United în finala Ligii Campionilor. Nu trebuie să existe două feluri de fotbal, unul al mizelor suculente şi altul al plebei, aşa cum dreptul la justiţie, educaţie şi asistenţă medicală trebuie să fie universal, şi nu doar în teorie.

Cea mai bună definiţie a sportului a dat-o Roland Barthés, „sportul e un contract între oameni” – aşadar oameni, cu greşelile sau fraudele lor -, nu între indivizi şi instanţe electronice de judecată. Sportul e mai degrabă calea prin care se ajunge la un rezultat decât rezultatul în sine. Am fost furaţi de arbitru? A fost sau n-a fost? Spre deosebire de politică sau de ştiinţa numărărilor exacte, sportul ESTE. Ceea ce cu-adevărat contează se desfăşoară în faţa ochilor noştri, pe teren, nu se restabileşte, ulterior, în pântecele maşinii.

Messi şi Barcelona au prezentat în 2009 nu fotbalul viitorului, ci fotbalul imaginarului.

Privind clasamentul de la „Balonul de Aur”, observăm că cinci din primele şapte poziţii sunt ocupate de fotbalişti care, de-a lungul anului, au jucat sau joacă la Barcelona. A contat, probabil, mult acea finală de Champions League, în care, cu excepţia primelor cinci minute, Manchester United nu a găsit mingea. La fel, cele două manşe semifinale cu Chelsea, desprinse parcă dintr-un manual de tactică militară, întâlnire pe care teamul catalan a tranşat-o, miraculos, în ultimele secunde.

În general, acest premiu se dă în urma unui act contabil, trebuie să fi cîştigat o competiţie majoră pentru a-l primi. Cred însă că Messi îl merita nu pentru că a câştigat cu Barcelona tot ce o echipă putea dobândi într-un sezon – Liga Campionilor, titlul în Spania, Cupa Spaniei, Supercupa Spaniei şi Supercupa Europei -, ci pentru modul în care le-a câştigat.

În zona din faţa careului advers, Barcelona este un desen animat. Pe Messi îl vezi zâmbind ştrengăreşte în timp ce aprinde fitilul unei bombe pe partea dreaptă, apoi ia-l de unde nu-i! Îl regăseşti câteva secunde mai târziu, tăind cu fierăstrăul un cerc în jurul închizătorului advers sau ieşind dintr-un muşuroi chiar în faţa porţii, pentru a înscrie cu capul. Nici o altă echipă nu şi-a instalat laboratorul de creaţie în chiar inima teritoriului advers, unde se joacă un fel de handbal cu piciorul de-a lungul semicercului imaginar. Această activitate are ceva din bucuria fotbalului jucat în recreaţie, în acele 10-15 minute în care se concentrează tot farmecul jocului: goana pe scări, alegerea echipelor, pasele, golul, gâlceava, revenirea în clasă cu faţa roşie şi cu mingea la subraţ, când profesorul strigă deja catalogul.

Mai important, nu mi-l pot imagina pe Lionel altfel decât cu mingea la picior (orice altă ipostază ne-ar aduce înaintea ochilor, asemenea unui violonist lipsit de vioară şi arcuş, o ciudată absenţă), uşor înclinat înainte, căutând fisuri în zidul adversarilor, idei, soluţii. Aici se află adevărata caracteristică a geniului: de cele mai multe ori, pariez că Messi habar nu are ce va face în secunda următoare: e primul suprins de direcţia în care îl poartă tălpile, de curba pe care o vor descrie şoldurile şi genunchii.

Şi când se împleticea, euforic, gata să cadă de pe platforma autobuzului care-i transporta pe campionii Europei prin Barcelona, aveai senzaţia că, undeva, ascuns privirilor, există totuşi un balon şi că totul nu este, de fapt, decât un alt dribling.

După ce Wigan a pierdut cu 9-1 partida cu Tottenham, căpitanul echipei, Mario Melchiot, a declarat că toţi coechipierii săi le vor înapoia banii pe bilete suporterilor care au fost la respectivul meci.

Gestul lui Melchiot denotă o lipsă de respect faţă de fotbal şi de instituţiile sale. În mod normal, el trebuia să dea un interviu în care să-şi presare puţină cenuşă în cap, apoi să aştepte intervenţia celor competenţi în a rezolva problema. De pildă, clubului Wigan îi lipseşte un inimos preşedinte Argăseală care să ia măsuri concrete, dedicându-se trup şi suflet misiunii de a întocmi liste cu mii de suporteri interzişi. Iat-o pe FC Liverpool navigând prin miezul clasamentului, fără însă ca Borcea sau „Vasilele Turcul” lor să intervină telefonic la BBC pentru a acuza arbitrajul. Melchiot ar trebui să înveţe de la fotbaliştii români cum să vorbească despre ruşine fără a traversa acest sentiment. Asemenea stelei eminesciene, azi, aici, o vedem şi nu e. Uneori, e adevărat, pare că există, dar poate  fi şi semnul unei uşoare indispoziţii stomacale, a unei strângeri de pantof, umbra lăsată de un nor.

Cel mai mult însă le lipseşte englezilor un ziar dedicat fotbalului. Nu-l ascultaţi pe Dan Petrescu: el este un spion al fotbalului britanic paraşutat aici pentru a distruge buna funcţionare a Ligii 1 şi reputaţia presei de specialitate! O descriere a avionului cu care dinamoviştii n-au zburat se impunea, poate chiar şi ceva „new media”, de pildă un filmuleţ cu mereu surprinzătoarea gimnastică a stewardesei, căci pregătirile campioanei României de a juca în cea mai importantă competiţie a cluburilor sunt mai puţin interesante.

În România, fotbalul e cu adevărat tratat ca sport-rege, aici se manifestă adevărata cultură a competiţiei, care constă în a-ţi doborî adversarul cu orice preţ, prin orice mijloace. Britanicii au avut primul parlament, totuşi se încăpăţânează să menţină un monarh pe tron, fără să înţeleagă că lumea a evoluat. Noi, în schimb, progresăm uluitor în fiecare zi: avem un preşedinte care se comportă ca un rege şi un parlament care vrea cu orice preţ să-l debarce, ca pe vremea lui Cromwell.

Aşadar, Mario Melchiot, ai creat un precedent periculos: să le dai celor care te susţin senzaţia că ei contează. Aşteaptă următoarea etapă din Europa League să vezi cum ştim să ieşim, cu fruntea sus şi fără remuşcări, dintr-o competiţie în care, de fapt, nici n-am existat.

Cam asta a vândut Dumitru Dragomir, cam asta se va alege de fotbalul românesc.

„Dănănae la PSV?”. „Costea la Porto?”. „Tănase la Galatasaray?”. Deocamdată, singurul transfer sigur din fotbalul românesc este cel al lui Dumitru Dragomir, de la LPF 2009 la LPF 2013.

Reconfirmarea sa e justificată de cele 85 milioane de euro plus TVA cu care s-au vândut drepturile de difuzare în 2008. În opinia mea, vom afla însă cât valorează cu adevărat Liga 1 doar după ce partidele vor fi transmise în regim pay-per-view. Până atunci, putem vorbi de planuri de afaceri bine sau prost făcute de un trust ori de altul. Cine va face primul acest pas se va găsi însă în postura celui dintâi grec care a pus piciorul pe sol în războiul troian, fiind străpuns imediat de săgeţi, de aceea nimeni, mai ales pe timp de criză, nu se grăbeşte să introducă sistemul.

Domnul Dragomir pare astăzi mai viclean decât Ulise, dar lucrurile se vor schimba în 2011, la viitoarea licitaţie. Cu siguranţă, decalajul valoric dintre fotbalul nostru şi cel european, deja imens, va fi şi mai mare. E foarte posibil să nu prea mai avem echipe în competiţiile europene, jucători români care să evolueze în campionatele străine şi arbitri autohtoni. În acest moment, partidele se pot urmări pe mai puţin de jumătate dintre televizoarele din România. O sumedenie de oameni au aflat că pot trăi şi fără a urmări sute de minute de fotbal românesc, deci acel preţ din 2008 a scăzut şi scade în continuare. Trustul câştigător a descoperit că nu a câştigat mai nimic, celelalte că e mai convenabil să vorbeşti despre fotbal decât să transmiţi fotbal.

Aceasta, pentru că LPF a vândut cu bani buni doar stativul, în timp ce zumzetul din jurul fenomenului, adevărata marfă, e la liber. Să observăm că, de pildă, Chivu e singurul fotbalist în activitate care apare în reclame. În afara unei apariţii pasagere a lui Nicoliţă – care şi aceea era mai degrabă justificată de imitarea lui -, aţi văzut însă un clip publicitar cu participarea vreunui fotbalist din Liga 1? În acelaşi timp, de câte ori credeţi că apar pe micul ecran, în SUA, sportivii din NBA şi de câte ori preşedinţii cluburilor de baschet? E o proporţie inversă între cele două cazuri. De ce? Pentru că, din punct de vedere mediatic, fotbaliştii noştri nu există.

De aceea, urmărindu-i pe preşedinţii cluburilor de fotbal din Liga 1 cum se declarau extrem de mulţumiţi, mă întreb câţi dintre aceştia realizau cât de păcăliţi au fost. Pentru că: 1. în 2011, vor primi mult mai puţini bani, 2. Numai 2-3 vor avea acces la „caşcavalul” european şi 3. nu echipele pe care le conduc sunt adevăratele valori de piaţă ale fotbalului românesc, ci chiar domniile lor. Ar trebui să-l angajeze pe Dragomir nu ca preşedinte LPF, ci să le managerieze apariţiile la TV.