Cazurile Agassi şi Federer sau ce gust delicios au aripile de înger căzut.

După ce Andre Agassi a mărturisit în autobiografia sa că a consumat, o dată, metamfetamină, grabnic au apărut şi judecătorii. Cu lipsa de nuanţe specifică tribunalelor compuse ad-hoc, pun semnul egal între el şi campionii creaţi de produsele dopante, ceea ce, până la proba contrară, e profund incorect.

Din punctul meu de vedere, e unul din rarele cazuri de dopaj care ţin mai degrabă de viaţa privată decât de cea sportivă. Nu cred că a luat metamfetamină sportivul în căutarea ascensiunii în clasamentul ATP, ci omul, într-un moment de cădere. Ca urmare, nu l-aş pedepsi pe cel care a greşit o dată, ci pe recidivist, cu dublă asprime. A obţinut Agassi avantaje incorecte în mod constant din uzul unei substanţe interzise, a repetat el greşeala şi după ce a fost găsit pozitiv? De-abia atunci merită să-i fie puse sub semnul întrebării performanţele.

Altfel, există o problemă cu aceşti oameni urcaţi pe socluri spre a fi prezentaţi ca exemple, în vederea propăvăduirii unei perfecţiuni umane imposibile. Expusă luminii reflectoarelor, statuia va prezenta la un moment dat o fisură, fie că s-a îmbătat rangă la o aniversare şi a dat câţiva pumni, fie că a tras pe nas. Ce fac atunci inspectorii moralei? Cel mai simplu lucru cu putinţă. Ridică piatra şi servesc. De o parte a fileului stau cei fără de prihană, aflaţi în această situaţie pentru simplul motiv că biografiile lor nu au fost niciodată puricate, de cealaltă sunt păcătoşii cu palmares, dar imposibil de mântuit.

Ceva oarecum asemănător i se întâmplă lui Roger Federer, somat de un „grup de 500 de experţi în probleme de sănătate” să nu participe la un turneu de tenis sponsorizat de o companie producătoare de tutun. Chiar şi acest „500” perfect mă face să cred că avem de-a face tot cu un grup care foloseşte aceleaşi metode ca sponsorul turneului pentru a-şi face publicitate şi a-şi transmite mesajul. Ce s-ar întâmpla dacă alţi 23 de specialişti în sănătate ar vrea să se alăture demersului? „Ne pare rău, noi operăm doar cu cifre rotunde pentru atingerea eficienţei maxime în comunicare, deci căutaţi încă 77 de partizani, să fim 600, apoi reveniţi”.

Mai mult mă sperie presiunile instanţei morale decât participarea sportivului la competiţia la care, demult, a fost copil de mingi. Până la urmă, e un turneu de tenis, nu o acţiune de promovare a diavolului. Dacă există o problemă, aceasta e de căutat în legislaţia elveţiană, nu în conduita lui Roger. E ca şi cum nu ar trebui să să-ţi vizitezi un fost profesor deoarece acesta fumează, oferind deci un prost exemplu celor pe care i-a învăţat timp de câteva decenii matematică sau istorie. În plus, permiteţi-mi să cred că tinerii se apucă de fumat mai degrabă pentru că trăiesc într-o societate schizofrenă, care operează fără nuanţe în probleme de morală, decât pentru că văd la televizor sigla unui producător de ţigări.

„E pervers să faci legătura dintre sport şi tutun”, spune Pascal Diethelm, directorul unui grup antifumat. Corect. La fel de pervers e şi să opui constant şi cu îndârjire cele două categorii, sportivii şi fumătorii, ca şi cum sportul ar fi teritoriul exclusiv al fiinţei imaculate, fără de viciu. Eu unul nu aş urmări un meci de tenis între îngerii din „grupul celor 500”, în schimb partida dintre Agassi şi Federer, din finala Masters Cup din 2003, aş revedea-o în fiecare lună. Ciudat, e unul dintre meciurile care nu te îndeamnă nici să fumezi, nici să cauţi un dealer de metamfetamină, ci pur şi simplu să-ţi iei racheta din dulap pentru a ieşi „la un tenis”.

Există un beneficiu al viitoarei realegeri a preşedintelui LPF: nu se va pierde timpul cu proiectele.

În câteva zile, se vor organiza alegeri la LPF, unde este foarte probabil că Dumitru Dragomir nu va avea nici un contracandidat la funcţia de preşedinte. Ca şi în cazul FRF, pentru a fi completă, farsa democraţiei statului în stat trebuie să aibă un aer grotesc. Alegerile nu sunt prilej de înnoire, ci de reconfirmare a unei forme imuabile de dictatură.

În vederea acestor elecţiuni, candidaţii trebuie să prezinte un program strategic privind organizarea şi dezvoltarea activităţii fotbalistice profesioniste pentru mandatul de patru ani. Ce mult aş vrea să parcurg proiectul! Îmi imaginez că, dacă există, conţine sute de pagini despre centrele pentru copii şi juniori, stadioane gigantice dotate cu nocturne moderne, echipe româneşti care vor spulbera Europa.

De aici vine şi un beneficiu deosebit de important al realegerii domnului Dragomir: nu se va pierde timpul şi se va trece direct la treabă. Respectivul program e gata de mult, chintesenţa lui stă în cuvintele rostite ieri de eternul şef al Ligii: „Deocamdată nu vom schimba nimic. Schimbările au adus România în pragul falimentului”. Mă fascinează acel  „deocamdată” de la începutul enunţului: ca orice cuvînt încărcat de ambiguitate, îl linişteşte pe cel care se teme de schimbare, dar îi face o promisiune vagă şi celui care o aşteaptă. E un „status quo” obţinut prin metoda „dolce farniente”.

Altfel spus, suntem pe buza prăpastiei, dar „deocamdată” e bine pentru toţi. Ca să nu fie probleme, trebuie să rămânem nemişcaţi. Dacă nu ascultăm şi iese prost, vom avea parte de o altă dovadă de măiestrie retorică, acel „eu v-am spus de mult că e rău”.

Vă amintiţi, probabil, de nelipsita ştire în care poliţia din nu-ştiu-ce-stat aşază pe marginea şoselei câte un manechin îmbrăcat în agent de circulaţie. Urmează apoi un comunicat triumfător, din care reiese că în zona respectivă, ca urmare a ingenioasei măsuri, numărul accidentelor a scăzut cu 37 la sută doar într-o săptămână. Interesant este însă că niciodată nu apare un comunicat şi după cea de-a doua săptămână, în care şoferii trec vâjâind pe lîngă momâie.

La fel se întîmplă şi cu domnul Dragomir. Prezenţa dumisale a devenit necesară doar pentru că i-a convins pe toţi că fără persoana sa ar fi un haos de nedescris. Departe de mine însă dorinţa de a-l compara pe preşedintele LPF cu un simplu obiect de butaforie. Când doi şoferi se ciocnesc în zona sa de responsabilitate, capătă o rapiditate extraordinară în a dispărea din peisaj, lăsând problema să se rezolve de la sine.

Importanţa Domniei Sale în fotbalul românesc poate fi rezumată uşor prin cuvintele rostite de Ludovic al XIV-lea: „Statul sunt eu”. Se impune, totuşi, o uşoară modificare: „Statul degeaba sunt eu”.

O armă importantă a ruginit în panoplia fotbaliştilor noştri.

În acest moment, prea puţini jucători români mai ştiu ori mai au curajul să tragă de la 25-30 de metri. Andrei Cristea e unul dintre ei, nu marchează doar cu capul, după o infiltrare în spatele fundaşului advers, ci şi din alergare, de la 22 de metri, aşa cum a făcut-o în meciul cu Unirea. Şi, pentru că am amintit de acea partidă, să rememorăm şi reuşita lui Apostol, o minune de şut bizantin, în egală măsură viclean şi puternic (nota mea: adaug aici şuturile din partida Unirii cu Rangers, desfăşurată după scrierea articolului).

Publicului îi e dor de un şut sănătos de la distanţă, de acele două-trei secunde în care timpul stă suspendat deasupra gazonului, iar jucătorul se îndreaptă spre minge de parcă ar vrea să o desfiinţeze. Ne lipseşte acel efect de blitz fotografic, fracţiunea de încremenire în care pe teren există doar şuterul, mingea şi portarul, iar restul jucătorilor rămân ca nişte piese de şah. Unde sunt trasoarele lui Sameş şi Bölöni, ghiulelele lui Dorinel, rachetele teleghidate ale lui Hagi, care uneori îi transformau pe portari în simpli chiriaşi în spaţiul locativ al porţii, lipsiţi de dreptul elementar de a putea exista pe traseul şuturilor? Pentru edificare, consultaţi opera lui Steven Gerrard, cel mai bun desenator de poduri arcuite din arhitectura modernă a fotbalului.

Fără acest procedeu, sportul-rege devine un fel de joc cu soldăţei de plastic sau arta monotonă a ţesutului la gherghef, care poate da naştere unor opere nepieritoare, lipsite însă de bucuria despicării apelor. Şutul de la distanţă e gest bărbătesc şi declaraţie de autoritate, calcul balistic realizat în crevasa unei zecimi de secundă, altfel, fără acea inconştientă asumare de responsabilitate, nu-ţi permiţi să despici brocartul paselor laterale.

În România, golul se livrează în general ca o pizza sau o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, atacantul apasă soneria în careul mic, apoi aşteaptă centrarea din lateral. În rarele ocazii când se trage de hăt departe vorbim mai degrabă de o degajare, pentru a nu-i da adversarului ocazia scăpării pe contraatac. Uneori, ai senzaţia că, mai degrabă decât mingea, în poartă va intra piciorul şuterului, desprins de trupul-gazdă, ca un membru dezarticulat de păpuşă.

În curînd, Steaua şi Dinamo vor da piept cu turcii, naţiune asediatoare de cetăţi, care, până la a săpa tuneluri pe sub poarta Constantinopolelui, au bombardat zidurile cu tunul gigantic al ungurului Orban. Să sperăm că nu vom alege iar calea meschină a retragerii în munţii, a otrăvirii de fântâni, a furtişagului fotbalistic, ci că vom bubui şi noi mingea spre porţile lor. 

Aşteptăm de la preşedintele FRF identificarea principalilor vinovaţi pentru situaţia în care a ajuns fotbalul românesc.

1. Adversarii. De la îndepărtaţii danezi pînă la vecinii noştri sîrbi, toţi au făcut ce le-a stat în puteri să ne învingă. Pentru orice suporter de bună credinţă e limpede că, încă de la început, adversarii s-au distanţat de fotbaliştii noştri, adoptând un echipament diferit, cu alte însemne, iar pe teren au avut mereu aceleaşi scopuri mârşave: de a nu ne lăsa să ne facem jocul, de a ne lua mingea, înscriindu-ne cât mai multe goluri. Avem informaţii certe că şi jucătorii feroezi vor încerca acelaşi lucru.

 Din acest motiv, am început o amplă campanie de sensibilizare a lumii fotbalistice, denumită „Trei goluri şi gata!”. Câţiva fotbalişti exponenţiali români vor participa la turnarea unor clipuri, în care vor apărea gata să plângă, apoi pe ecran va apărea mesajul: „Câte goluri te lasă inima să le mai dai?”. În cazul în care adversarii vor continua să ne înscrie cu sacul, analizăm posibilitatea unor forfait-uri demne.

 2. Lipsa academiilor de fotbal. Am purces, încă de la începutul mandatului nostru, la desfiinţarea centrelor pentru copii şi juniori, avînd ca scopuri încurajarea iniţiativei particulare şi descentralizarea. Rezultatele analizelor din ultimele două decenii au relevat că societatea românească nu s-a ridicat la înălţimea intenţiilor noastre: în România avem academii militare, de studii economice, de biliard, există pînă şi Academia Caţavencu, însă aproape nicio academie de fotbal. În consecinţă, vom înfiinţa o comisie având ca sarcină demararea unui nou studiu întins pe următorii 20 de ani, care îşi propune să ofere răspuns întrebărilor: „De ce?” şi „Până când?”.

 3. Calificările repetate ale Generaţiei de Aur. Aceste evenimente, cu un oarecare caracter pozitiv la vremea lor, au avut o unică urmare: instalarea unui stres permanent în sânul actualei reprezentative. Ne întrebăm cum ar fi jucat componenţii Generaţiei de Aur şi la ce performanţe ar fi ajuns ei dacă cei dinaintea lor i-ar fi strivit psihic prin câştigarea unei Cupe Mondiale. Ca urmare, pentru asigurarea unui echilibru emoţional la generaţiile care vin din urmă, analizăm diferite metode pentru accederea rapidă în cea de-a patra urnă valorică.

4. Cei care vor strategii pe termen scurt. Echipa aflată la conducerea FRF consideră că nu poate face nimic de pe azi pe mâine, ca urmare ne concentrăm atenţia asupra naţionalei „Under zero”, care a obţinut deja câteva rezultate încurajatoare în preliminariile pentru nenăscuţi.

Aşa să ne ajute domnul Platini!

La Steaua şi la Dinamo e nevoie de antrenori care să facă, rapid şi în tăcere, câte puţin din toate. 

După cucerirea Daciei, scrie „Cotidianul”, romanii au făcut în primii doi ani 450 de kilometri de drum, ce rezistă şi astăzi. Zilele trecute, la mai puţin de o săptămână după darea în folosinţă a centurii Gherlei, părţile de şosea care nu se sprijineau pe vechiul drum roman s-au prăbuşit, din cauza ploii. Din acest gen de întâmplări vine şi bancul cu retragerea aureliană, când împăratul, trecând Dunărea în fruntea legiunilor – pe podul construit tot în timpul domniei unuia dintre predecesorii săi pe tronul Romei -, se întoarce cu faţa către teritoriul abandonat şi spune: „Neamului prost să-i …”, mă rog, cam ce-au zis, folosind alte cuvinte, Bergodi şi Bonetti, referindu-se la foştii angajatori.

Departe de mine gândul de a-i socoti drept deţinători în exclusivitate ai competenţei în materie de construcţie pe antrenorii italieni sosiţi în provincia fotbalistică numită România, însă ceva din preocuparea pentru crearea unei infrastructuri s-a simţit în cele ce au făcut Zenga, Bergodi, Trombetta şi Bonetti, poate chiar şi Napoli. Problema se află, în primul rând, la angajatori, care trăiesc cu senzaţia că succesul lor rapid realizat în lumea nisipurilor mişcătoare româneşti poate fi reprodus în sistemul aşezat pe legi mult mai solide al performanţei sportive. Povestea domnului Borcea e ilustrativă. Adus la Dinamo întrucât manifesta intenţia de a deveni arbitru, i s-a intuit un oarecare talent managerial şi, în timp, după un scurt stagiu de şoferie, a ajuns unul dintre conducătorii importanţi din Ştefan cel Mare. La fel se întâmplă şi în Ghencea, unde există modelul succesului rapid din vânzarea de brânză şi de geografie.

Practic, unui antrenor i se cere astăzi să fie psiholog, pedagog, bun comunicator, tehnician aflat la curent cu tot ce e modern în fotbal, apărător al fotbaliştilor în faţa atacurilor venite din culise. El preia mereu o barcă în plin proces de scufundare, cu care trebuie să traverseze oceanul. Dacă se preocupă prea mult de astuparea găurilor, pregătind temeinic călătoria, e demis rapid, întrucât semnele înaintării în clasament nu se văd. Mai apreciat este cel ce se avântă în necunoscut cu o barcă găurită. Chiar dacă se va scufunda la 200 de metri de ţărm, în memorie va rămâne senzaţia acelei avansări furtunoase dinaintea ducerii la fund, iar peste un timp va fi rechemat la cârmă.

De aceea e nevoie de „antrenori pământeni” la Steaua şi la Dinamo: pentru a juca mai bine farsa evoluţiei, care începe ca un lucru deosebit de serios, transformându-se pe parcurs într-o glumă. Doar specialiştii autohtoni, deja adaptaţi stilului patronal, pot realiza concomitent şi pe jumătate toate operaţiunile necesare, cu o mână să astupe spărturi, cu cealaltă să vâslească, ţinând în acelaşi timp discursuri de îmbărbătare echipajului. Nu e o problemă că astfel vor înainta în cerc sau cel mult în spirală, învârtindu-se în jurul punctului de plecare: ţelul dorit de angajatori nu e atât performanţa, cât rămânerea lor în prim-plan şi la putere.

Notă: piesa se numeşte „Întoarcerea în cerc” şi apare pe albumul „Tainicul vârtej” al formaţiei Florian din Transilvania.