În tigaia de la Flushing Meadows, unde fiecare sunet din tribune se înfige direct în urechea jucătorului, Federer şi Del Potro înfloreau ca două ochiuri în ulei încins. Roger câştigase primul set uşor, apoi îl pierduse pe cel de-al doilea la tie-break, după o scurtă perioadă de deconcentrare. Au fost câteva zeci de secunde de umbră, ca atunci când pe cer există un singur nor pirpiriu, iar soarele tocmai pe el îl nimereşte.

Apoi, spre finalului celui de-al treilea set, Federer a făcut eroarea ce avea să-l coste:  a părăsit acea neutralitate specific elveţiană. Del Potro trimisese o minge în aut, dar a cerut, după o prea lungă perioadă de timp, verdictul aparatului electronic. Deranjat, Federer s-a aşezat bombănind pe scaun, suduind aşa cum nu l-am văzut niciodată, dezvelind astfel pentru câteva secunde gâtul în faţa mulţimii. Să fi realizat că, fără scurtul abandon de la sfârşitul setului secund, s-ar fi aflat în acele momente la numai câteva mingi de victorie? Poate. Cert e că elveţianul a câştigat la Flushing Meadows cinci turnee la rând şi acesta ar fi fost al şaselea, iar publicul de tenis, şi mai ales cel american, nu suportă domniile prea îndelungate.

Setul i-a revenit lui Federer, dar, cinci game-uri mai târziu, după un break la zero, Del Potro dădea, în trecere, mâna cu spectatorii de pe margine. Pactul sentimental fusese semnat, iar cezarul urca încet treptele Senatului. Mingile au început să-i sară din rachetă ca arcurile în spirală din ceas, pe care o uşoară deviere în planul de lucru le transformă într-o arteziană de limbi de oţel. În tie-break-ul setului al patrulea, un spectator a strigat „aut” la un serviciu al lui Del Potro şi iar s-a apelat la ajutorul ochiului de şoim electronic. Deşi a primit din nou câştig de cauză, Federer şi-a donat atunci parcă definitiv întreaga precizie dispozitivului judecător şi a pierdut setul, cu două auturi cât Marele Canion.

Niciodată nu mi-a plăcut totuşi mai mult Federer decât în momentele eclipsei sale, când, întins pe masa gri-albăstruie de la Flushing Meadows, era operat cu cuţitele de bucătărie. Inciziile loviturilor de dreapta ale lui Del Potro trasau meridiane precise prin carnea lui, în mijlocul strigătelor tribale ale spectatorilor. Atunci, toată lumea a văzut că, de fapt, rotiţele sale erau din pâslă şi rubinele din lemn, că minuţia mecanismelor provenea în primul rând din taina asigurată de capacul închis. Cu maţele la vedere, Federer nu era decât un om, gata să fie înlocuit.

Ultimul set a fost scurt, cuţitele deja coborau şi urcau ca pistoanele puse în mişcare de un arbore cotit, uleiul fin de mecanism se transformase în sânge şi bucăţi de ghips săreau din statuie la întâlnirea cu marmura treptelor. Apoi, în timp ce pentru adversarul său se pregătea straniul obicei al strigării darului de final, bani plus cheia unei limuzine, Roger Federer şi-a potrivit ceasul la mână şi a realizat imposibilul: a zâmbit. A fost un surâs mic şi trist, aproape invizibil, ca al unui ursuleţ de pluş abandonat pe un raft în drumul spre lada din pod, acolo unde ajung toate jucăriile bune când micul stăpân primeşte în dar o bicicletă.

Într-una din zilele premergătoare meciului cu Franţa, principala ştire sportivă a venit din ciclism. Nu era însă din „La Vuelta”, ci din Turul Piperei: Gigi Becali se învârtea cu bicicleta pe trotuar. S-a manifestat apoi o altă idee veşnic surprinzătoare a presei, reportajul cu Mitică Dragomir din oraşul ce găzduieşte meciul naţionalei. În locul respectivului domn, nici nu mi-aş mai filma excursiile în străinătate, ci aş apela la videotecile televiziunilor.

Cu excepţia emisiunilor lui Vochin, pe micul ecran fotbalistul a devenit, din actor principal, un simplu obiect de recuzită, în timp ce butaforia umană susţine monologuri interminabile. E ca şi cum ne-am aştepta de la craniul lui Yorick să rostească vorbe mai înţelepte decât Hamlet.

De pildă, Mihai Roman este surpriza ultimelor meciuri ale naţionalei, marea noutate adusă de Răzvan Lucescu. E unul dintre subiectele de discuţie, cu toate acestea nu ştim mai nimic despre el. Nu e un paradox: cu cât vorbăria care înconjoară un subiect creşte ca o tumoră, cu atât se vede mai puţin esenţa. Prin aceeaşi metodă a ricoşeului, subiectul a ajuns tot „ciclistul”, care, ştire-bombă!, şi-l doreşte la echipă. Aşadar, o eventualitate, o posibilitate, aruncată de cineva din culise, înlocuieşte faptul în sine. În Gazeta Sporturilor există doar o declaraţie a jucătorului, purtînd titlul „Mihai Roman: «Am ajuns la naţională pe drept»”, deci acest fotbalist poate vorbi doar când e nevoit să reacţioneze la o acuză. Cine e însă acest om? Cum a ajuns, de fapt, la naţională? De unde vine?

Toată lumea ştie că sceneta e lipsită de rost, totuşi ea se joacă, în lipsa variantelor, cu casa închisă. Este un „qui pro quo”: cineva e luat mereu drept altcineva, publicul ştie, reporterii ştiu, doar actorii urmează să afle mai târziu de această încurcătură regizată.

Alt exemplu. În partida cu Franţa, Marica l-a driblat pe Escude, însă, după terminarea meciului, i-a fost imposibil să scape de întrebarea legată de o comparaţie forţată cu Usain Bolt. Simţind penibilul situaţiei, a încercat o dată să evite răspunsul. Imperturbabilă, vocea feminină a insistat. Ciprian a mai făcut o tentativă de desprindere, dar purtătoarea de microfon era decisă să nu-l scape din marcaj, astfel încât fotbalistul a fost nevoit să răspundă plat. Mă gândesc, astfel, că frazele-tip de răspuns ale fotbaliştilor sunt mai degrabă dictate de reacţia de apărare în faţa unor întrebări stupide.

Până ce lucrurile se vor schimba, aştept cu nerăbdare viitoarea perioadă de emulaţie în media: momentul în care Gigi îşi va lua role, iar Borcea va purta pantaloni vernil.

Beneficiind de o conducere modernă, Steaua are şanse să prindă la anul o finală.

Stadionul a intrat deja în  semifinala competiţiei „Cele şapte minuni naturale ale lumii”, unde ar putea concura, printre altele, cu cascada de la Iguazu, Insulele Galapagos şi Marele Canion. „Avem mari şanse de a câştiga această competiţie, datorită zonelor sălbatice, de o mare diversitate, de la jnepenişul de pe versantul estic până la rezervaţia de entorse de la centrul terenului”, ne-a declarat telefonic preşedintele clubului.

Descoperirea Parcului Naţional Ghencea s-a produs întâmplător, cînd Andrei Ionescu, surprins de o centrare cu efect, a scăpat mingea într-o crevasă şi a alunecat înăuntru. Plecaţi să-l recupereze, membrii echipei medicale, însoţiţi de cei ai Salvamontului, l-au cules de pe drum şi pe Grzelak, care se rătăcise pe traseul (3+1/2 ore, marcat cu cruce roşie, nerecomandat iarna) dintre centrul terenului şi careul advers.

Alte veşti bune sunt legate de aducerea unor jucători cu experienţă, care să evolueze alături de tinerii fotbalişti ai Stelei. Mirel Rădoi, care a trimis un mail de încurajare foştilor coechipieri, a primit un reply cu convocarea pentru meciul de sâmbătă de la Mediaş. „Nu credeam că e transferat, deoarece a plecat în 2009, iar noi suntem acum tot în 2009″, a explicat managerul echipei. La fel, Emerich Jenei, care trecea întâmplător prin zona stadionului, a fost cooptat în lotul lărgit. „Domnul Jenei este unul dintre puţinii stelişti cu vizita medicală la zi, efectuată la policlinica cu plată din sector”, a fost explicaţia oficială.

În ceea ce priveşte campania de transferări din campionatele străine, conducerea Stelei a declarat că pregăteşte nişte achiziţii răsunătoare. „Dintre înregistrările pe care le-am vizionat, am fost impresionaţi de Ratatouille, un jucător tehnic şi rapid, care, pare-mi-se, evoluează în campionatul francez. Suntem cu ochii pe el şi aşteptăm partea a doua a filmului, pentru a ne forma o imagine completă, să nu păţim ca în cazul lui Dayro Moreno, a cărui poză ne-a atras atenţia  răsfoind un oracol şcolar din Columbia”, ne-a declarat preşedintele clubului.

În încheiere, un anunţ pentru ocuparea postului de administrator însărcinat cu investiţiile, scos la concurs zilele trecute. Candidaţii nu trebuie să aibă experienţă ori studii de specialitate, nici să cunoască limbi străine. Se cere doar ca, în CV, în dreptul rubricii „părinţi”, să figureze o persoană care să se afle într-o relaţie apropiată de rudenie cu patronul.

Doi-trei oameni în studio şi-o ceartă prin telefon: acelaşi rahat în fiecare zi.

Îi vedem zilnic, în aceeaşi formulă minimal revoluţionară – Realizatorul şi Invitatul -, aşezaţi la pupitrul de comandă, ca la bordul navei Enterprise. Între ei curg, pe o plasmă, secvenţe decupate din Nimicul cosmic: o fază dintr-un meci de fotbal, câţiva fotbalişti urcând într-un autocar, un tip care declară ceva, apoi secvenţele reîncep, în aceeaşi ordine, ca un disc pe care sare acul. Cu un ton grav şi părintesc, de parcă tocmai ne împărtăşeşte reţeta secretă a castraveţilor muraţi, Realizatorul, acest Jean Luc Picard aflat pe Pământ, ne anunţă subiectul zilei.

Campionatul Mondial de atletism de la Berlin? Turneul de tenis de la Cincinnati? Nu, în general e vorba despre o vorbă, spusă de către Omul-de-Fotbal-1. Se reia respectiva cugetare stupidă, se răsuceşte pe toate părţile, e pusă invers înregistrarea, sunt comentate sensurile ei inexistente.

Atenţie, însă! Bravii exploratori au mai descoperit o formă de inteligenţă în Univers. „Îl avem la telefon pe Omul-de-Fotbal-2, care doreşte să-i dea o replică Omului-de-Fotbal-1″, anunţă agitat Realizatorul. La început, cele două organisme îşi vorbesc cu „dumneavoastră”, dar în câteva minute, ajung să se cunoască atât de bine şi să se familiarizeze fiecare cu habitatul celuilalt, încât se ajunge la o discuţie despre misterul venirii lor pe lume.

În acele momente, ceea ce astăzi, în secolul al XXI-lea, numim „televiziune de sport” atinge apogeul. Practic, nu mai avem nici „televiziune”, nici „sport”, doar două voci care se ironizează şi se înjură la telefon, în timp ce pe ecran curg aceleaşi secvenţe înregistrate. Cât timp durează ciocnirea acestor forme de necivilizaţie, exploratorii noştri lasă privirile în pământ, lăsându-se scăldaţi de fluidul purificator al dejecţiilor, intervenind doar atunci când şuvoiul ameninţă să se subţieze, mai punând o întrebare vicleană, mai aţâţând un pic spiritele. După circa 40 de minute, când nu se mai poate face nimic pentru stimularea secreţiilor celor doi combatanţi, le mulţumesc acestora pentru intervenţie, privesc în cameră, spun ceva de genul „Ne cerem scuze, dar acesta este nivelul fotbalului românesc”, apoi anunţă publicitate.

Misiune îndeplinită! Altă galaxie a fost civilizată de temerarii noştri exploratori. Timp de o zi, un „Best of” cu cele mai ascuţite injurii, prezentat drept „un savuros schimb de cuvinte”, va constitui ştirea zilei. O altă călătorie în timp e gata să înceapă, astăzi poate vom reuşi să atingem străfundurile comunei primitive şi baremul de audienţă. Engage!