Departe de mizele mari ale sportului-industrie , la Olimpiadă vezi oameni care zâmbesc.
Între 2003 și 2010, schiorul canadian Jan Hudec a suferit șapte operații la genunchi – șase la dreptul, una la stângul -, dintre care patru au fost reconstrucții. În noiembrie 2013, la Cupa Mondială, când i s-a spus că genunchiul lui drept se ține doar în feșe elastice, a zâmbit și a zis că așa e. Apoi, în ianuarie 2014, a suferit o hernie de disc. Toate acestea nu l-au împiedicat să câștige bronzul la Super-G, la egalitate cu Bode Miller (la 36 de ani, americanul a devenit astfel cel mai vârstnic medaliat schior alpin la J.O.). “Cât timp nu-mi dau jumătate de medalie, eu sunt mulțumit”, a spus, cu umor, Hudec. Continue reading →
Nu știu dacă voi aveți muzici la care vă reîntoarceți, chiar la distanță de ani. Eu, dincolo de Van der Graaf Generator, Genesis, PIL, … etc, am două: Beatles și Bob Dylan. Și iată trei piese Beatles care în general nu sunt prinse în antologii și în “Best of”-uri, de pe foarte subapreciatul dublu EP “Magical Mystery Tour”. Prima, “Flying”, e una dintre puținele piese compuse de toți cei patru băieți și aici e varianta integrală, neapărută pe disc. Apoi, e “Blue Jay Way” a atât de nedreptățitului George Harrison, unde, ca și în “Flying”, apar foarte multe inovații tehnice, fragmente redate invers sau în buclă, psychedelia până în vârful unghiilor. Și, în fine, e “Your Mother Should Know” (Lennon-McCartney), cu acea nostalgie trist-optimistă care mă seacă. Cât de mult le datorează toți, de la Pink Floyd până la George Michael!
Ce alegem să vedem din Jocurile Olimpice? Sportivii, actorul sau bezna?
Știu mulți oameni care nu urmăresc Jocurile Olimpice de la Soci pentru că se dispută în Rusia putiniană. După părerea mea, a boicota vizual această competiție e ca și cum ai refuza să vezi filmele “Zboară cocorii” sau “Călina roșie” întrucât sunt filme sovietice. Procedând astfel, girezi tocmai acea legătură nepotrivită dintre sport și politică, căci, indiferent cât de înălțător sau de justificat este motivul, împreună le trimiți în beznă. A te preocupa mereu și numai de cele laterale sportului nu înseamnă a exorciza răul infiltrat, ci mai degrabă a abandona binele.
Prin el însuși, sportul este un anticorp la adresa funcționării incorecte a unui sistem, pentru că oferă, adeseori în fața ochilor noștri larg închiși, modelul ideal de funcționare a lumii. Nu-i răsfrângerea unei democrații, cât meritocrația limpede exprimată. O fi spunând principiul olimpic că important e să participi, totuși, până la urmă, cel mai bun câștigă. Nu cel mai votat, nu cel mai cinstit ori mai simpatic, ci cel mai bun. Continue reading →
Unul dintre ultimii transferați în fotbalul românesc este Bocar Djumo, la Oțelul. Cei de la ProSport îl denumesc deja „noul Balotelli”. „E gen Quaresma și Cristiano Ronaldo”, scrie Gazeta, citându-l pe impresarul fotbalistului.
Nimic nou, totuși. Producția autohtonă de modele Adibas a început încă de când juca Hagi și se căuta cu disperare un prinț moștenitor. „Noii Hagi” au fost, pe rând, Stănici, Denis Șerban, Cătălin Munteanu și Ionuț Luțu, deși ultimul putea fi poreclit cu mai multă îndreptățire pentru evoluția sa ulterioară „Sebastien Vettel”. Am scris „prinț”? O, dar avem unul: e tot un fost „nou Hagi” și joacă la WowBiz, după cum nici pietrele prețioase n-au lipsit din nomenclatorul iluziilor noastre.
Andrei Ionescu, dacă vi-l amintiți, era „noul Balaci”. A înscris în prima divizie un singur gol, acum mulți mulți ani, față de cele 84 ale originalului, spre a nu mai aminti de titlurile de campion, prezențele în echipa națională și partidele în cupele europene. În cazul altor băieți talentați, ursitoarele anonime au țintit însă din start Olimpul. Astfel, Florentin Matei a fost supranumit „noul Messi” și nu se știe dacă glorioasa poreclă l-a urmat în Ucraina, la Volin Luțk. Lui Gicu Grozav i s-a spus „noul Cristiano Ronaldo”, deși n-a luat – încă – niciun Balon de aur. Continue reading →
1. The Stanley Parable. Jocul pornește de la o premisă simplă, corporatistă: într-o dimineață, ești la serviciu, la biroul tău, și cei din jur au dispărut. Trebuie să ieși din clădire. Atât. În timp, descoperi că nu tu te joci la joc, ci că el se distrează cu tine. Sunt vreo 18 finaluri posibile, într-o lume făcută parcă de Kafka, Kubrick și Borges, la o băută. Dacă vrei o combinație și mai nebunească între realitate și iluzie, în lumea geometriei în spațiu, atunci poți încerca Antichamber, Q.U.B.E (e superb acest joc!) sau Portal, care amintesc de universul dement din filmul Cube.
2. The Walking Dead. A apărut în 2012, având ca bază un comic book apărut în 2003. E povestea unui profesor universitar, Lee Everett, condamnat la închisoare pentru crimă, care evadează în timpul unei apocalipse populate de zombies. El salvează o fetiță, Clementine, pe care vrea să o ajute să-și regăsească părinții. Sezonul al doilea continuă povestea, concentrându-se pe Clementine, iar al treilea trebuie să apară în curând, pe 20 decembrie. Noutatea apare în faptul că jocul se adaptează la deciziile pe care le faci, astfel încât e mai degrabă un film a cărui acțiune chiar tu o determini, prin alegerile tale, deseori de tip „viață și moarte”.
3. Sokoban. Dacă ți-e dor de momentele în care te-ai mutat în locuință nouă, poți să-l joci până te doare spatele. Tot ce trebuie să faci e să împingi lădițele pe locurile marcate. De la un nivel încolo, devine greu-greu. Jocul e gratis aici.
4. Ballance. E de gândit, dar treaba ține mai mult de îndemânare. Acest joc făcut de Atari are o bilă albă pentru idee și sunete. Sunt 12 niveluri, în care trebuie să duci o bilă până la sfârșit, pe un traseu din ce în ce mai greu, iar bila se poate transforma într-una de lemn, de piatră sau într-un cocoloș de ziare. De la nivelul 6 devine dificil foc și frustrant.
Sportivul național este un bun de inventar al poporului român, aflat în altă țară, ca sabia lui Ștefan cel Mare. Deși evoluează în cea mai mare parte din timp în străinătate, cu toate că are un staff compus din oameni de altă naționalitate, pentru că el s-a născut între aceleași granițe, e al tău. Iar dacă-i al tău, ai toate drepturile asupra sa.
Când câștigă, devine automat candidat la președinție sau, lucru ciudat într-o republică, i se atribuie titulatura de “Rege”. Când pierde, sportivul național este ca un om care-a aflat că-i grav bolnav, iar suferința lui e publică. Din jurul lui dispar toți, iar fraza “a demonstrat că-i român adevărat” se pronunță altfel, cu maliție și accent apăsat pe “adevărat”, cu sensul de “perdant”.
Și pentru că tot vorbim de caracterul nostru mioritic, să remarcăm ceva: ciobanul acela pasiv și defetist măcar avea o oaie cu care să vorbească și care-l asculta. Balada e însă cumva incompletă. Ar fi fost interesantă versiunea celorlalți doi baci – care ar semăna, probabil, cu stenogramele convorbirilor dintre infractorii de stat -, dar și o depoziție a unei alte oi, ce păștea prin turmă. Aceasta, pariez, ar aduce mult cu tumultul gregar de după înfrângerea eroului principal, acel “Ia uite-l și pe prostu’ ăla care habar n-are să lupte!”. Continue reading →
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
