Va marca şi portarul?

Update: a fost un alt El Clasico. Real Madrid chiar a jucat fotbal.

La Milano, Mourinho a reuşit să coaguleze un spirit şi nu întâmplător a oprit atunci Barcelona. Interul a abandonat orice orgoliu, transformându-şi blazonul într-o insignă înfiptă în pardesiul Celui Special. Realul nu putea fi acel Inter în care Eto’o a gonit mai mult ca un tren pentru a învinge Barcelona, o poveste la sfârşitul căreia Materazzi plângea la pieptul antrenorului. În afara faptului că e un simbol regal, Realul are nevoie de vectori de imagine pentru marketing. O echipă care să ia, asemenea unui lichid într-un vas, forma antrenorului nu se poate la Madrid. Se poate însă la Barcelona, republică prin definiţie, unde creatorul sistemului se retrage în umbra echipei-stup, în care lider pare cel care are mingea.

De la plecarea lui Raul – care a fost The Special One şi când alături se aflau Zidane, Ronaldo (the real one) şi Beckham -, Realul nu a mai avut inimă. Ronaldo – varianta 2.0 – nu poate strânge în jurul său decât fotografi. Casillas, un mare portar, are exact acest teribil handicap: că e departe de ochiul furtunii,  careul advers. La fel, Sergio Ramos sau Xabi Alonso. Oamenii Realului, mari artişti în domeniul fotbalistic, nu par a traversa o emoţie comună, alta decât ceea pe care o domnul Cosaşu o numea perfect: complexul de inferioritate în faţa Barcelonei. Uneori par angajaţii unei corporaţii duşi la teambuilding pe gazon. Am mai văzut acest gen de profesionalism în turneele de revenire ale unor mari trupe, cum ar fi Cream sau Police. Membrii formaţiei cântă impecabil, ca pe vremuri, fără însă ca o dată, măcar o dată, să se privească în ochi, să vibreze împreună. În acelaşi timp, Fabregas plânge când se vede, în sfârşit, din nou în tricoul blau grana.

În meciurile cu Barca, Realul nu are acces la acea formă de libertate care este improvizaţia. Asemenea înaintaşilor Miro, Dali sau Picasso în pictură, Pep reformează un sistem pe care îl ştie foarte bine. La fel e şi în muzică: nu pot cântă free jazz decât cei care stăpânesc perfect jazz-ul. El stabileşte gama în care se cîntă – 3-4-3, 3-6-1 sau 4-1-4-1, nu contează -, iar fotbaliştii, în cadrul acestei structuri, pot improviza. De la un punct încolo, ce joacă adversarul nici nu mai contează, e bine însă că-i acolo, căci fără el nu se poate.

Un banc citit pe Facebook ilustrează perfect situaţia. „Discuţie între Mourinho şi Guardiola înainte de meciul tur din sferturile Cupei Regelui. Mou: Daţi-ne şi nouă o şansă! Pep: OK, vă dăm un gol avans. Mou: Nu e de ajuns, data trecută am avut 1-0 şi am luat trei. Pep: OK, vă dăm un gol avans şi avem voie să marcăm doar cu fundaşii”. Întrebarea este dacă în retur va marca şi portarul.

P.S. Mulţumiri domnului lol, cred că la el am văzut bancul.

O bere pe Retezat

A fost cam aşa. Am urcat pe la Cârnic, trecând de Cabana Genţiana, iar când am ajuns sus, pe Custura Bucurei, deja din spate venea o turmă de nori groşi şi vineţi. Am coborât lângă Lacul Bucura şi atât am apucat: să punem primul cort. O ploaie cu grindină ne-a prins în timp ce-l montam pe al doilea. În cinci secunde, un râuleţ cu bucăţele de gheaţă aproape l-a luat şi l-am abandonat, refugiindu-ne cinci oameni în primul cort, de două persoane.

A doua zi, ploaia s-a mai liniştit şi i-am  dus pe cei doi copii jos, în Poiana Pelegii, unde i-am lăsat în grija altor prieteni. Apoi am urcat, sperând că poate se repară vremea. Ei bine, două zile şi jumătate, încontinuu, a plouat paralel cu pământul, cu acele fulgerelor înţepând crestele Retezatului şi milioane de praştii trăgând bucăţi de gheaţă spre corturi. Care au rămas opt, cinci, patru,… apoi unul.

Să fi fost a doua zi, pe la amiază, când unul dintre noi şi-a amintit că adusese o bere în rucsac. Am ştiut că asta înseamnă un sacrificiu imens în acele condiţii, anume o ieşire în plus în afara cortului, pe o ploaie şi un vânt greu de imaginat la poale. N-a fost o alegere grea: am băut acea bere, în trei. Iar aici trebuie să-l plagiez cu neruşinare pe The Man, cu povestea lui, de asemenea legată de munte şi o bere băută pe înălţimi: „Încă îi mai simt gustul”.

M-am tot gândit, citind răspunsurile voastre la întrebarea „De ce beţi bere?” (mulţumesc tuturor prietenilor care au trimis motive!), de ce beau eu bere. Iar răspunsul e simplu: pentru acel gust.

De aceea, împreună cu Răzvan Exarhu, susţin gustul ca motiv principal al băutului de bere, în competiţia lansată de Ciuc Premium. Dacă vreţi să ne susţineţi, intraţi aici, descărcaţi aplicaţia şi loviţi-ne cu mouse-ul! 

P.S. Poza, făcută de Viorel Frangulea, surprinde momentul întoarcerii în cort :).

Dau o bere

Nu ştiu care dintre voi a dat pe goarnă cum că mi-ar plăcea berea, căci cei de la Ciuc Premium m-au invitat să particip la o campanie care-şi propune să găsească răspuns la cea mai veche enigmă a lumii, acum, că ultima teoremă a lui Fermat a fost rezolvată (soluţie: 2,7). De ce beau bere?

N-aş fi vrut să vă deranjez, dar prietenii la care am apelat iniţial mi-au dat răspunsuri ambigue. De genul: „Daţi-mi o femeie căreia să-i placă berea şi voi cuceri lumea!” (Kaiserul Wilhelm), „Berea e dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să fim fericiţi” (Benjamin Franklin), „24 de ore într-o zi, 24 de beri într-o navetă. Coincidenţă?” (Steven Wright), „I’d rather have a bottle in front of me, than a frontal lobotomy” (Tom Waits), “Hâc!” (Buddha).

Nici pe filosofii antici nu poţi pune mare preţ, căci butadele lor au ajuns la noi uşor deformate. Mă refer, desigur, la Heraclit, care a făcut constatarea “Totul curge” privind către o halbă goală. Sau la Arhimede, cenzurat de abstinenţi, căci omul gemuse de fapt: “Daţi-mi un punct de sprijin şi mă voi ridica de la masă”. Apoi, să nu-mi spună mie cineva că binecunoscuta axiomă carteziană “Cuget, deci exist” nu e făcută dimineaţa, pe mahmureală!

Întreabă un băutor de bere de ce îi place lichidul respectiv şi îţi va dărui o privire nefiltrată. Totuşi, risc întrebarea: voi de ce beţi bere? Şi ca supliment, care e povestea acelei beri pe care, dacă n-aţi fi băut-o, atunci şi acolo, aţi fi simţit că muriţi? Eu am o astfel de poveste şi e însoţită şi de o poză mişto!

Ajutaţi-mă cu răspunsurile voastre! Dau o bere.

P.S. V-aţi gândit vreodată că “Dai o bere?” e cea mai simpatică şi nevinovată întrebare din lume?

Nişte impostori

Decât să creştem nişte arbitri, mai bine-i închiriem: aşa se alimentează stagnarea.

Problema arbitrilor în fotbal este aceeaşi cu cea a justiţiei din România. Incapacitatea constantă a sistemului de a îşi asigura un aparat corect de împărţire a dreptăţii nu este un accident, e însăşi norma pe baza căreia funcţionează sistemul.

Iată un alt mic paradox aparent: patronii din fotbal urlă din când în când pentru arbitri străini, dar niciodată pentru un sistem de justiţie care să funcţioneze cu adevărat. Vor doar o dreptate parţială, care să ţină un sfert de retur şi să li se aplice mai ales lor. Aducerea de arbitri străini e doar un fel de plombă pe o placă dentară, prin care se repară un fals. Ei sunt doriţi nu pentru o competiţie corectă, ci împotriva lui Crăciunescu. Şi nici măcar în primul rând împotriva lui Crăciunescu, care ar putea fi şi el la un moment dat liniştit, atras ori convins, ci mai ales a intenţiei sale de reformare.

Nu întâmplător, de câte ori este instalată în funcţie, printr-un accident al sorţii, o persoană cu periculoasa dorinţă a restructurării, eşalonul vocal reacţionează la unison. Borcea părăseşte însoritul Miami – teama de mercur este mai mică decât teama de schimbare – şi îşi uneşte vocea cu cea a finului şi cu cea a vărului, sub tutela Naşului, căci în fond nu sunt decât o singură familie, deranjată din când în când de acţiunile palide ale DNA-ului, care-l mai ia pe câte unul de la masă cât să i se răcească un pic mâncarea. Pericolul principal pentru aceşti „negustori cinstiţi” nu este ca echipele de sub ei să piardă titlul de campioană – asta o pot face şi singuri, prin metodele de amatori pe care le aplică -, ci ca ei înşişi să-şi piardă sistemul şi locul în sistem.

În România, o echipă de fotbal nu este o afacere care să funcţioneze în cel mai liber sistem de concurenţă, cel al sportului, ci vehiculul de popularitate pentru stăpân. De aceea nu alocă ei sume prea mari pentru viitor, nici pentru centrele de copii şi juniori, nici pentru arbitri. De ce să funcţioneze fotbalul, când el acum arată bine, ca un piedestal pentru măştile lor? De aceea domnul Borcea, în timpul repatrierii accelerate, susţine şi obţine diminuarea sumelor cu care sunt plătiţi arbitrii, sabotând adevărata şansă de schimbare.

Şi se mai lansează o petardă, al cărei pocnet să mute atenţia de la adevărata temă. Ei vor arbitri tineri şi bine pregătiţi, dar îi vor neapărat acum, pentru a-i arunca nepregătiţi în contextul în care să greşească. Un arbitru autohton corect, necontaminat de mirceasăndism, gigibecalism, adrianporumboism, arpadpaşcanism sau cristiborcism, este o idee subversivă: din ea se poate forma o meritocraţie a fluierului. Cum să-şi dorească aşa ceva nişte impostori?