Nu l-am iubit niciodată, pentru că el însuşi, în goana sa disperată de-a fi cel mai bun la toate secţiunile, s-a propulsat în acel spaţiu în care nu mai e loc de tandreţe, întoarceri şi explicaţii. N-a avut carisma lui Senna, nebunia lui Gilles Villeneuve, fair-play-ul lui Moss ori spleen-ul detaşat al lui Mansell. În ultimii 20 de ani, el a fost însă Formula 1, cu bune şi cu rele.

Din cariera sa, unii văd doar urâtele episoade de la Adelaide ’94 sau Jerez ’97, alţii se mărginesc să-i numere titlurile, ca o dovadă contabilă şi incontestabilă a măreţiei. Din repertoriul schumacherian îmi permit să aleg o cursă mai puţin însemnată, care nu a dus nici măcar la ocuparea unui loc pe podium. Cursa din Montreal din acest an, disputată în mare parte pe ploaie, a fost prima în care au fost folosite variantele intermediare şi de ud ale noilor cauciucuri Pirelli. Or, când pista e udă, arta pilotului e decisivă. Cine a rezolvat ecuaţia cu atâtea necunoscute, cine s-a adaptat rapid şi a zburat prin ploaie? Bătrânul, decrepitul, în-curând-pensionarul Schumi.

Noi ne întrebăm care îi e motivaţia, dar nu vedem ce motivaţie teribilă le oferă celorlalţi piloţi, dintre care unii cochetau cu tricicleta pe vremea când el intra în Formula 1. E ceva aici care aduce a răscumpărare de păcate. Am „ucis” Formula 1 la mijlocul anilor 2000 (prea puţini, atunci, au realizat că plictisitori erau cei ce nu reuşeau să-l ajungă), mă întorc să o revitalizez, când audienţele scad. Am fost dictator la Ferrari, revin ca simplu pilot la Mercedes, un team de pluton, pe un monopost construit pentru colegul de echipă. Am trimis alţi piloţi în decor, …, ei bine, din păcate, aici nu putem schimba nimic.

Există o scenă teribilă în cartea şi-n filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Randle Patrick McMurphy pune pariu că va ridica un obiect de-o tonă, apoi, ca o caricatură a lui Atlas, icneşte neputincios şi eşuează. Ceilalţi pacienţi încremenesc în dezamăgire, iar McMurphy părăseşte scena, spunând: „Eu măcar am încercat”. Măreaţă întreprindere e aceasta, să încerci, mai ales după ce ai reuşit în toate! La peste 42 de ani, Michael Schumacher încă vrea să demonstreze ceva şi nimeni nu ştie prea bine ce. Aproape jumătate dintre compatrioţii săi îl sfătuiesc să se retragă la anul, dar el nu se astâmpără. Nimic nu e mai supărător, în optica mulţimilor cuminţi, decât legenda care nu-şi intră în rol sau exponatul care evadează din muzeu, lăsând în urmă un contur în praf.

Părerea mea este că, dacă va ploua o oră mocăneşte în timpul unei curse, îi va înşira pe toţi temeinic, de la Rosberg pînă la Hamilton, apoi va pleca să-şi tundă gazonul.

Sau poate n-o va face. Dar măcar a încercat.

Când crezi că l-ai bătut pe Djokovici, el deja face primul pas spre a te învinge.

 Era 5-3 şi 40-15 pentru Federer în setul decisiv din semifinala US Open, când Roger se pregătea să servească pentru meci. Djokovici a străbătut spaţiul plin cu aplauzele dedicate elveţianului, cu o grimasă pe chip care spunea: „O secundă şi vă răspund”. Chiar şi sistemul HD a avut probleme în a reda clar returul câştigător care a urmat.

Meciul se ţinea în continuare de un fir de păr, dar sârbul a făcut în continuare nonşalant şi ireverenţios echilibristică de-a lungul lui. A urmat gestul de imperator: „Iată cine sint eu. Voi, toţi cei de-aici, inclusiv cel din partea cealaltă a fileului, îmi aparţineţi”. Cu doi ani în urmă, Federer l-ar fi învins cu 3-0 şi niciun muşchi de pe figura elveţianului n-ar fi tresărit. În 2011, anul pe care tenisul îl va trece în calendare drept al lui Djokovici, lucrurile s-au schimbat. Pe teren, în acele momente, erau un jucător aproape cîştigător şi unul deja cîştigător.

Şi finala a arătat că nu doar în fotbal 2-0 este un scor periculos, dacă joci cu Novak. În primul set, condus cu acest scor, sârbul a luat şase game-uri la rând, dând senzaţia că dacă setul avea 17, le-ar fi înşirat fără probleme. De fapt, nu există scor liniştitor cu el, nici când înalţi trofeul nu poţi fi sigur că sârbul nu se va înălţa dinăuntru, cu capacul pe creştet, pentru a trânti un smash câştigător. De pildă, în meci, de patru ori Nadal a reuşit break-ul, de patru ori Novak l-a recuperat.

În setul final, din momentul în care s-a ridicat de pe salteaua pe care medicul îl frământase timp de câteva minute pentru durerile de spate, Djokovici a jucat cel mai simplu tenis posibil. Cuvântul „jucat”, deşi unul dintre puţinele pe care limba română le asociază sportului, nu este de data aceasta exact. N-a mai fost pic de joacă acolo, ci geometrie aplicată pe dreptunghiul albastru, făcând din tenis o artă precisă. Era ca şi cum concluzia ar fi fost deja scrisă pe tabela de marcaj, iar tot ce făcea el pe teren era să afle cea mai scurtă şi riguroasă cale de a ajunge acolo. În timp ce Nadal, scos din ritm, se stingea printre icnete, Nole se afla la intersecţia tuturor bisectoarelor, medianelor, mediatoarelor şi ale altor drepte inventate pe loc.

Aici se află, dincolo de cele tehnice, secretul lui Djokovici. El nu se agaţă de puncte, ci le revendică din start ca fiind ale lui. Adversarul poate lua o parte, însă numai pentru că el îşi permite luxul odihnei. Lucrul acesta a fost spus, mai simplu şi mai frumos, de către însuşi omul pe care Nole l-a învins anul acesta de şase ori din şase meciuri, detronându-l din postura de lider al clasamentului ATP: Rafael Nadal. „Forehand-ul lui nu e mai ucigător ca înainte. Nici reverul nu este. Serviciul e acelaşi. Are însă, în fiecare moment, suficientă încredere în sine, ceea ce îi permite să creadă şi în următoarea minge”.