Durerea lor, durerea noastră

Ceva a trecut prea repede pe lângă noi în ultimele zile: crampele lui Rafael Nadal, manifestate la o conferinţă de presă. A spus doar: „Domnilor, …” şi s-a scufundat încet sub masă.

Se vorbeşte deja despre substanţe interzise ca fiind o cauză a acestor crampe mult mai probabilă decât efortul fizic, cu acea certitudine pe care numai detaşarea o poate oferi. La fel de uşor, scurtând distanţa dintre „posibil” şi „probabil” până când ajungem la „evident”, se poate vorbi despre orice: de fleacul cuceririi unui vârf muntos, de legăturile unui atlet cu lumea pariurilor, de banalitatea zborului cu schiurile.

Dar sportul e greu, numai campionii, asemenea marilor artişti, au darul de a face ca eforturile lor să pară uşoare. Îmi amintesc de poza celebră a lui Stirling Moss, purtând pe chip, în jurul urmelor albe lăsate de ochelarii pe care tocmai şi-i scosese, praful întunecat strâns în cursă. Citeai pe acea efigie toţi kilometrii lăsaţi în urmă, cele patru locuri doi obţinute în clasamentele de sfârşit de an ale Formulei 1, poate chiar şi absenţa titlului de campion, pe care pilotul britanic nu a considerat niciodată necesar să-l obţină cu orice preţ. În poză, Moss zâmbea, asemenea unui Mickey Mouse îmbrăcat în combinezon, care se aşază într-o bombă pe roţi ca în cel mai sigur adăpost de pe Pământ.

Un alt episod care ne arată ce este sportul s-a petrecut tot la o conferinţă de presă, după MP de la Imola din 2000. Atunci, Michael Schumacher tocmai depăşise recordul de victorii al lui Senna şi, întrebat dacă aceste recorduri înseamnă mult pentru el, a izbucnit în plâns. A spus doar: „Da, înseamnă mult pentru mine”.

Şi ce înseamnă? N-o vom şti niciodată, sunt lucruri care nu se pot împărtăşi. În rarele momente când avem dovezi despre cât de perisabili sunt, de fapt, aceşti oameni, o imagine încetează să valoreze cât o mie de cuvinte: ea face exact cât absenţa lor deplină. Întrebarea este dacă, pentru noi, cei dopaţi numai cu virusul îndoielii, aceste recorduri şi aceste imagini mai înseamnă ceva.

Despre depăşire

Avem spectacol în Formula 1. Daţi-mi totuşi voie să fiu cârcotaş :) .

La Cupa Mondială de snooker pe echipe, pentru prima oară în istoria competiţiei, colegii au avut voie să comunice între ei în timpul partidelor. Chestiunea a adus o boare de firesc în acest sport destul de încremenit în formă. Uneori, când coechipierii dădeau ocol mesei şi se aplecau să vadă configuraţiile şi unghiurile, aveai senzaţia că erau doi vecini ce repară o maşină, parcă sfătuindu-se dacă buba este la carburator ori la bujii.

Aici reapare mai vechea întrebare: cât se poate înnoi un sport, astfel încât să devină mai spectaculos, dar să nu i se distrugă substanţa? Am putea avea fotbal fără ofsaid? Da, însă n-ar mai fi fotbal. Pentru unele discipline e imposibilă orice schimbare de regulament. De pildă, varianta Chess 960, inventată de Bobby Fischer, este dinamică şi interesantă, dar e numai o ramură a şahului, cea clasică urmând să rămână astfel şi peste un mileniu. La fel, cursele de alergare sau de aruncare a suliţei, luptele greco-romane, halterele. În alte discipline se poate umbla la „acordul fin” şi greu se poate nega că, de la introducerea coşului de trei puncte, baschetul a devenit mai interesant şi mai spectaculos.

Adoptarea, în Formula 1, a sistemului Drag Reduction System (care modifică, în zone şi condiţii prestabilite, înclinarea aripii din spate) a dinamizat competiţia, înlesnind depăşirile. Această măsură a ajutat pilotul aflat în urmă, defavorizat de turbulenţele stârnite de maşina în spatele căreia rula. Ca urmare, cred că în cursa de la Spa-Francorchamps de anul acesta au fost mai multe dublări decât într-un întreg sezon din deceniul trecut. Asemenea driblingului în fotbal, depăşirea ajunsese să fie ea însăşi depăşită. Pierdeai mai mult timp avântându-te pe lângă flancul maşinii din faţă, chinuindu-te să păcăleşti adversarul şi să-i răpeşti prim-planul. Paradoxal, erai mai rapid aşteptând, fie că era o intrare la boxe sau greşeala celuilalt.

Mă întreb totuşi dacă regula DRS-ului nu răpeşte ceva din măreţia depăşirii „fair and square”. În acest noian de lupte roată la roată, niciodată nu ştim cât din frumuseţea actului vine dinspre pilot şi cât îi aparţine maşinii. Din păcate, sugestia lui Jeremy Clarkson – „Eu i-aş plăti pe piloţi cu 20.000 de lire pe sezon, dar pentru fiecare depăşire le-aş acorda un bonus de un milion” – a fost considerată o glumă. Şi poate că nu era. Ar fi existat o premieră în F1: în loc să schimbi configuraţia maşinii, să umbli la setările pilotului, acel mecanism mereu ascuns privirii noastre, aflat şi el sub semnul vitezei, al consumului, al deteriorării.

P.S. Voi, dacă aţi putea, ce reguli aţi schimba şi în ce sport?

Adevărul. Cine îl va extrage?

Nu aurul trebuie scos cu orice preţ la suprafaţă: adevărul este o resursă infinit mai preţioasă. Din păcate, această formă de minerit, aidoma celei prin care se extrage metalul galben strălucitor, este un meşteşug în curs de dispariţie, zăcământul fiind îngropat la prea mare adâncime.

Acesta e adevăratul examen al naţiunii române şi acesta a fost întotdeauna: capacitatea de a-şi gestiona singură resursele şi dilemele. La examenele pe care alţii le-au organizat – FMI, Uniunea Europeană, NATO – , până la urmă, de bine, de rău, am trecut clasa. Când suntem însă noi cu noi încep problemele.

Iată tabloul clasic din media românească: două tabere şi, între ele, preşedintele Traian Băsescu, în ipostaza care îi convine atât de mult: aceea de actor principal, de jucător îmbrăcat în arbitru. Domnia sa va străluci ca o pepită pe micile ecrane, dar rolul pe care ar fi trebuit să şi-l asume era acela de a ajuta la organizarea unei dezbateri corecte a chestiunii. Evident, opoziţia se trezeşte drept „verde” şi iată cum sensul problemei dispare din nou sub o grămadă ca la rugby. La un moment dat, se va lua o decizie despre exploatarea de la Roşia Montană, iar această exprimare impersonală este pe cât de adevărată, pe atât de tragică. Decizia se va lua în nişte sfere îndepărtate, departe de ochiul public, iar sentinţa ne va fi comunicată la ştiri.

Acelaşi mecanism, al pierderii interesate de sens, care funcţionează în politică se petrece şi în presă. Vă amintiţi, probabil, de excursia organizată acum un an de RMGC în Noua Zeelandă, în care mulţi au plecat ziarişti şi s-au întors lobby-işti. E unul dintre motivele pentru care dezbaterea, ancheta şi reportajul dispar ca specii jurnalistice. E mai uşor şi mai ieftin să tratezi nunta lui Borcea, cu tortul, dansurile becaliene şi artificiile de rigoare, aşa cum e mai eficient din punct de vedere economic să extragi aurul, lăsând democraţia undeva în subsol. Căci actul fundamental al democraţiei nu sunt alegerile, ci dezbaterea, scena ei principală o reprezintă agora, nu cabina de vot. A alege în necunoştinţă de cauză e doar un simulacru al democraţiei, e ca şi cum ai socoti un om sănătos doar dacă are toate organele în el, fără să iei în calcul că sunt bolnave.

Ne-am obişnuit însă cu simulacrele, până ce-am ajuns să le socotim drept produse originale. Dacă nu avem adevăr, ne mulţumim cu spectacolul luptei între tabere, între partide, între televiziuni. Dacă nu avem vedete de sânge albastru, le înlocuim cu oieri şi cu vânzători de butelii. Dar vom avea aur.

Mircea Vasilescu în Dilemateca, despre „Sfârşituri”

„Mai nou, mă prăpădesc de râs citind «Câteva sfârşituri de lume» de Adrian Georgescu (Humanitas, colecţia Râsul lumii). Acţiunea (sau, mă rog, ceva de genul …) se petrece în Purgatoriu (sau, mă rog, ceva de genul …), unde – de exemplu – Napoleon e luat pe sus de Freud, Jung şi Adler deghizaţi în călugări franciscani (ceea ce pare absurd) şi există tot felul de comisii şi structuri birocratice care îi «judecă» pe toţi (ceea ce nu pare absurd, căci suntem obişnuiţi cu asta de-aici, de pe Pământ). Într-o lume dominată de ştirile despre dezastre şi catastrofe, merită să mori de râs.”

Diverse moduri de risipire

Să ataci: ce poate fi mai frumos în sport?

În vieţile noastre de suporteri, există o instituţie la fel de importantă ca echipa (ori jucătorul) cu care ţii. Este echipa care doar îţi place, dar care îţi place mult. Dacă de prima te-ai ataşat demult, din motive astăzi necunoscute, dacă meciurile şi rezultatele ei te chinuiesc uneori ca o durere de măsele, cea de-a doua îţi oferă numai motive de bucurie. E ca un prieten cu care, totuşi, nu păstrezi legătura. Nu trebuie să te duci la ziua lui de naştere, nici măcar nu trebuie să-ţi aminteşti când este, între voi e doar plăcerea nedisimulată a întâlnirii din întâmplare.

În Anglia, de pildă, îmi place Wolverhampton. O echipă reconstruită din ţărână de Mick McCarthy şi readusă în Premier League în 2009, una din cele mai vechi ale fotbalului englezesc, deci ale lumii. De la mijloc în sus au fotbalişti uluitori: Steven Fletcher, Matt Jarvis, Jamie O’Hara, Kevin Doyle. Caz destul de rar în Premier League, cei mai buni fotbalişti ai echipei sunt britanici, într-o eră în care asta nu prea mai contează.

Când vine însă vorba de spectacol, îmi scot pălăria în faţa celor de la Villarreal, maiestăţile fotbalului ofensiv. Că au fost conduşi de Pellegrini, Valverde sau Garrido, fotbaliştii ăştia se află mereu în recreaţie. Dacă reuşesc să dea patru goluri, nu contează că primesc cinci. Nilmar, Cani şi Rossi parcă s-au născut într-o ambulanţă care gonea către careul advers. Niciodată nu ştii ce va face „Submarinul galben”, cu aceeaşi uşurinţă e capabil să se scufunde în clasament ori poate torpila Barcelona sau Realul.

În snooker, Jimmy White a pierdut toate cele şase finale de campionat mondial la care a participat, dar cînd este la masa de joc îţi vine să te ridici în picioare, înălţând şi paharul. Ca în filmele lui Sam Peckinpah, ştii că se va termina prost, căci Jimmy a făcut o artă din modurile imprevizibile în care poate eşua. În Formula 1, înaintea lui Senna, a fost Gilles Villeneuve, omul care putea depăşi pe oriunde, despre care marele Fangio a spus: „Nu concura să termine. Nu concura pentru puncte. Concura doar pentru a câştiga. Era mic ca statură, dar a fost un gigant”.

Există şi în fotbalul nostru o echipă pe care o consider nepieritoare, deşi de mult nu mai există: naţionala României. Nu-i vorba despre actuala, ci de selecţionata de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul următorului deceniu. Cu Dobrin spre capătul carierei, cu Bölöni, Dudu Georgescu, Mircea Sandu, Dumitru, Crişan, Cămătaru, Marcel Răducanu, Iordănescu, Balaci. A fost o perioadă în care puteam da naţionale şi ţărilor care n-aveau fotbal, căci s-au rulat atunci echipe cu graţia specifică risipitorilor. S-au calificat undeva? Până la Euro’84, când deja mulţi dintre cei sus citaţi deja se retrăseseră, nu. Dar ce frumos jucau!

România autistă

La miezul nopţii, în televizorul meu canalul Euronews e înlocuit de un post pornografic. Transformarea nu e doar fascinantă, are şi o valoare metaforică: arată ce putea deveni media din România, în cazul ideal, dar şi domeniul spre care de fapt se îndreaptă.

Ştirea cu revoltele din Londra nu trece aici de canapeaua pe care se ceartă cele cinci iubite ale unui necunoscut. În Madrid, zeci de mii de oameni protestează, dar problemele Marianei Moculescu nu suferă amânare. Ştirile de pe litoral sunt un simplu pretext de a plasa pe micul ecran nişte trupuri dezbrăcate. Insurgenţii se luptă în ţările arabe, în calea lor se ridică însă cu cămaşa descheiată la primii şapte nasturi Serghei Mizil. În Hamburg şi Berlin se distrug maşini, ratingul Statelor Unite declanşează un cutremur pe pieţele financiare. Glumiţi? Astea sunt subiecte? De descarcerări cu urlete, de nunta unor pui de rromi, de faptul că unul a rulat cu 214 kilometri pe oră pe autostradă aţi auzit? Aici nu există ştiri, ele sunt generate, astfel încât Eugen Cristea sau Mugur Mihăescu să-şi poată fascina auditoriul cu câteva poante mălăieţe. Doru Octavian Dumitru nici nu ştie ce-a pierdut: dacă mai rezista puţin prin teatrele de vară, acum ar fi fost analist.

Ce-o fi în mintea lui Breivik? La nici o lună de la sângerosul atentat, pe Discovery este deja un documentar cu această temă. Lumea se agită, îşi pune întrebări, eşuează multiculturalismul?, vom fi prinşi în cleştele atentatelor?, încotro ne îndreptăm? În timp ce, în Libia, rebelii tocmai intrau în palatul lui Gaddafi, psihologul Zivari îşi dădea cu părerea despre un posibil caz de jaf din Bucureşti.

România e locul unde nu se întâmplă mai nimic, iar nimicul se adaptează, prinzând forme omeneşti. Lumea se micşorează, dar nu în sensul anunţat de sociologi, al diminuării distanţelor graţie tehnologiei: pe micile noastre ecrane trece odată cu banda de scrolling. În timp ce viitorul bate la uşă, România stă ghemuită sub pătură, ascultându-i pe Bogdan Chireac şi pe Mugur Ciuvică.

Într-o singură zi, preşedintele ţării a atins două subiecte importante – Roşia Montana şi înfiinţarea unui guvern european -, despre care şi-a spus ferm poziţia. A urmat o dezbatere: ce ar presupune aceste acţiuni?, ce-am pierde şi ce am câştiga? Nu. Am rămas în zodiile pro-Băsescu şi anti-Băsescu.

Acesta va fi apogeul informaţiei în România: oameni stând cu ochii holbaţi la formele fără fond de pe micul ecran, într-un autism generalizat şi o fericire deplină.