Din 2014, în Formula 1 motoarele V8 de 2,4 litri vor lăsa locul unora de 1,6 litri cu 6 cilindri, iar principalul motiv ține, bineînțeles, de ecologie. Cum din același an, pe durata parcurgerii liniei standurilor, mașinile vor fi acționate de propulsoare electrice, e limpede că, măcar până la introducerea velelor ori a mecanismelor de ceas, așa va arăta viitorul. Totuși, nu înlocuirea unei forme de energie cu alta mă îngrijorează, căci tehnologia va asigura mereu „zvâcul” necesar. Problema mea pare banală la prima vedere: eliminarea zgomotului. Continue reading
Perseidele
Vineri noapte, am urmărit tragedia greacă a cerului.
În afara Lunii, care se arăta plină de sine ca un analist cosmic invitat să-ţi ia ochii pe nesfârşitul ecran, nimic n-a stricat fenomenul numit popular „stele căzătoare”. Londra probabil ardea mocnit în acele momente, Grecia se scufunda ca Atlantida, însă în geopolitica stelară nu era nicio criză, ba chiar lucrurile păreau extrem de stabile, la fel ca în ultimele milioane de ani.
Dârele luminoase de pe cer sunt create de bucăţi de gheaţă şi de praf, lăsate cândva în urmă de Cometa Swift-Tuttle, care ard la contactul cu atmosfera terestră. Ce asemănare frapantă cu majoritatea „stelelor” de aici, făpturi microscopice cu anverguri imense de o clipă! De aproape 2.000 de ani, aceste licăriri sunt observate şi în cea mai mare parte a acestei perioade nici măcar nu s-a ştiut exact ce-i cu ele. Nu există „breaking news” pe boltă: de mii de ani lucrurile se întâmplă aidoma, la date dinainte cunoscute. Câteodată, regizorul de emisie simte nevoia dramatizării, împinge nişte nori de forme diferite în spaţiul intermediar, creează nişte efecte speciale cu bubuituri şi străluciri puternice şi numai atunci făpturile mărunte de jos ridică nişte priviri îngrijorate şi fug rapid să se adăpostească.
Astăzi, a vedea lumea înseamnă să te uiţi în interiorul unui dreptunghi aflat într-o cameră, trist paradox, având în vedere că lumea începe tocmai acolo unde se termină camera. Irosirea Perseidelor, praf de stele asemenea nouă, aminteşte de cea de pe Pământ, ca în tragediile greceşti cu care seamănă la nume. Oamenii vin pe lume, ard un timp bucuroşi de noutatea care-i înconjoară, apoi spiritul călătoriei îi părăseşte şi rămân pe loc. Se înghesuie trup lângă trup pe ţărmul vreunei mări, convingându-se că se odihnesc, se înfioară cumpătat la cele câteva acte de cruzime pe care li le dăruie televizorul, apoi se sting întotdeauna singuri printre alţii, lăsând cel mult câţiva arginţi şi documente care să stipuleze precisa împărţire.
În acelaşi timp, stelele, „căzătoare” sau nu, au fost privite şi de Platon, şi de Van Gogh, de armatele cartagineze trecând Alpii sau de legiunile de lupi ce urlă la Lună. Au fost acolo fără ca nimeni să reuşească a le număra vreodată, deşi încercarea merită întotdeauna făcută. Dacă le-am privi ceva mai des, poate am învăţa câte ceva de la ele, mai ales din acea sticlire zeflemitoare cu care ne întorc privirile.
Lovituri pe piaţa transferurilor
Nu plecarea unui jucător în străinătate e garanţia împlinirii profesionale, ci întoarcerea.
Bogdan Stancu ar putea reveni la Steaua, iar acest fapt e prezentat ca o „lovitură pe piaţa transferurilor”. Bineînţeles, el este un jucător talentat, numai că, în Liga 1, talentul nu e o promisiune a faptelor ce vor veni, ci dovada unui maxim atins înainte de vreme. E ca şi cum o calitate, în momentul nefast al conştientizării sale, s-ar întoarce împotriva gazdei, escrocând-o rapid de toate şansele.
În vederea reintroducerii pe piaţă, fotbalistul e mai întâi resigilat ca un aparat care-a dat chix în perioada de garanţie şi înfăşurat în vorbele viclene ale misitului ce vântură pleavă cu crampoane prin periferiile Europei. Ca de-obicei, fotbalistul a mers, a făcut faţă cerinţelor, numai că nu intra în planurile noului antrenor, care e mustrat implicit, de parcă acesta nu fotbal şi-ar fi dorit să joace şi nu trofee ar fi voit să câştige, ci chibzuia la formarea unui echipaj care să plece către Marte. Există şi o parte secretă: Fatih Terim ar fi avut nevoie de jucători cu faimă. Aici se sugerează că fotbalistul român este inversul vedetei expirate, el ar dospi de valoare, dar vai!, nu are un nume sonor în care s-o împacheteze.
De fapt, cei mai mulţi, scoşi din habitatul lor natural, nu-şi mai pot exercita funcţiile biologice în condiţii de captivitate. Cu rare excepţii, fotbalistul român e ca ştecherul cu trei picioruşe: se adaptează greu în alte ţări, intrarea lui în priză se poate face numai prin intermediul unei piese care asigură armonizarea deplină cu sistemul. Anume, antrenorul român. De obicei, când un tehnician autohton prinde un contract afară, îşi mai căpătuieşte câţiva elevi, fie pentru că se simte nesigur dacă nu e înconjurat de figuri familiare, fie pentru că undeva există o formă de cointeresare. După ce antrenorul român dispare din poza de grup, jucătorul se transformă în David Copperfield (mă refer, evident, la personajul lui Dickens, orfan de tată şi urmărit de persecuţiile părintelui vitreg, nu la magician). Va fi părut cândva o afacere, dar, asemenea francului elveţian, ajunge o povară, pentru care sunt căutate variante de refinanţare.
După un timp, revine pe Otopeni, bronzat şi încrezător. Scăldat în lumina terminalului „Sosiri”, pare exact ceea ce-i lipsea fostei sale echipe spre a fi o certă candidată la titlu. Ieşit din planurile unui antrenor, reintră în vederile unui selecţioner, întrucât la echipa naţională e permanentă nevoie, ca la maşină, de rotirea cauciucurilor tocite pentru un uzaj uniform al mediocrităţii. De-abia acum se împlineşte profesional şi devine „o lovitură pe piaţa transferurilor”.
„Sfârşiturile” la Mangalia
Sâmbătă, la ora 19:30, în Parcul Cercului Militar din Mangalia, în cadrul târgului estival „Carte la nisip”, va avea loc o nouă lansare a celor „Câteva sfârşituri de lume”. Dacă aveţi drum prin Mangalia, vă aştept!
Lionel, Lionel, eşti mai bun decât Bănel!
Pierdut şi regăsit amical cu Argentina. Dacă nu, aşteptăm Asia Centrală.
Marţi, pe la ora 13:00, încă se delibera asupra deciziei de care depinde viitorul fotbalului românesc: să acceptăm ruşinosul tratament al unei mari puteri fotbalistice sau să luăm o poziţie fermă în chestiune? Reunit „în regim de urgenţă”, ca un consiliu de război, Comitetul Executiv al FRF analiza. Îl şi văd pe Mircea Sandu, înconjurat de membrii Marelui Stat Major Degeaba al fotbalului românesc, proaspăt treziţi din somn. Naşul caută soluţii cu bagheta magică pe acea zonă din hartă unde numele statelor e o scrâşnitură care se termină cu „stan”.
– Ionuţ, raportează!, cere Comandantul, în timp ce o broboană de sudoare i se desprinde de pe frunte, provocând o inundaţie în Kazahstan.
– La kirghizi sună ocupat, tadjicii m-au pus pe aşteptare, la turkmeni spune că postul telefonic e temporar desfiinţat. Ce fac? Le dau un bip afganilor?
Şi tocmai când se auzeau strigăte de „Jos labele de pe Naţional Arena!”, „Tevez, Tevez, cine naiba te mai crezi?” şi „Messi, go home!”, au sunat argentinienii. Se pare că Messi, încântat de turul virtual al vestiarelor făcut pe gsp.ro, s-a trântit pe jos la Buenos Aires, urlând că vrea la Bucureşti. Ca urmare, membrii celulei de criză de la FRF au izbucnit în ovaţii: „Lionel, Lionel, eşti mai bun decât Bănel!”.
Iată cum criza lor cauzată de schimbarea staffului tehnic s-a predat în faţa crizei noastre, bazată pe o stabilitate de granit, cu acelaşi şef de federaţie de două decenii şi cu acelaşi selecţioner izgonit acum doi ani. Vom rămâne în continuare fermi pe poziţie, neschimbând mare lucru, doar raidurile total aeriene pe dreapta ale lui Nicoliţă vor înlocui mişcările de stropitor de gazon ale lui Florescu de la centrul terenului. După energiile pe care le-a activat, ai spune că amicalul e principala noastră miză în fotbal. În acelaşi timp, în lumea reală a preliminariilor, am căzut cu Olanda, Turcia, Ungaria, Estonia şi Andorra, dar cum fiecare tragere la sorţi e pentru noi o tragere pe roată, putea fi la fel de bine echipa actorilor şi a cântăreţilor ori trupa lui Michael Flatley.
Dintre toate inepţiile care s-au rostit cu ton solemn-optimist, campioana este „Piţi cunoaşte Olanda foarte bine, nu uitaţi că a învins-o la Constanţa şi ne-am calificat la Euro 2008 de pe primul loc”, verişoară primară cu „România, fiind echipa mai tehnică, e dezavantajată de terenul greu”. Puţini îşi mai amintesc însă de meciul de la acel turneu final, când olandezii s-au distrat cu noi precum pisicile cu şoarecii.
Partea bună a preliminariilor e că echipele picate cu noi în grupă chiar sunt obligate să ne întâlnească, la datele stabilite. În ceea ce priveşte amicalele, dacă nu ne vor uzbecii, putem trata cu toltecii, aztecii sau chiar cu blambecii.
UPDATE: Pozând, după două decenii de pârjoliri măreţe, în democrat, Mircea Sandu cere publicului să voteze dacă e de acord cu reprogramarea amicalului cu Argentina. Ca o umilă sugestie, aş adăuga în chestionar o a doua întrebare: “Credeţi că Mircea Sandu ar trebui să mai rămână la conducerea Federaţiei Române de Fotbal”?
Dispariţia României
Ce mai inaugurăm în ţara asta? Începuturi de drum, poduri denumite pretenţios „pasaje”, care prind să se strice din prima săptămână, un stadion naţional care, în lipsa micului preot argentinian al driblingurilor, va fi „sfințit” de Sfântu’ Așteaptă. O catedrală ortodoxă, măreț exerciţiu de gonflare a pioşeniei într-o ţară fără de spitale, dar cu sufletul deja în Rai. Aceasta va fi aşezată chiar lângă mausoleul grotesc al neamului, principalul obiectiv turistic într-o ţară care conţine, printre multe altele, Delta Dunării, munţi de o frumuseţe incredibilă, văi pline de verdeață. Din loc în loc, ca nişte amorse plasate de fotograf pentru a da un sens peisajelor, nişte oameni.
Ungurii deja şi-au masat autostrăzile la graniţă, la sud, bulgarii își continuă asediul propagandistic cu turismul lor deșănțat, în care un prânz nu costă cât salariul mediu pe economie. Noi raportăm victorioşi că ne-am apropiat de mare cu încă 21 de kilometri de asfalt, prilej de a mai întemeia din vorbe nişte castele de nisip pe lângă bătrânul cazinou în surpare. Și când credeam că Marea Neagră e singurul vecin care nu emite pretenții teritoriale, ia multe plaje de unde nu mai sunt!, căci ne-a fost greu să trântim câţiva stabilopozi în apă spre a-i stăvili înaintarea.
În paralel cu termenul de „populație”, ar trebui inventat și folosit un altul: „depopulația României”, înfățișând rătăcirea unui neam pornit în căutarea noului Eden. Poporul ieșit din garanție se descompune lent, atomizat din lipsa şoselelor, parcurs de trenuri care merg, în multe zone, cu viteza liftului. Cei mai buni meșteri punând azi gresie în Spania și cum Anele lor au ieșit din ziduri spre a spăla vase prin Irlanda, copiii au crescut cu ochii la ușă. Râul, ramul ne-or fi fost prieteni cândva, dar acum zilnic o pădure dispare pentru a foșni prin sobe și, ca una dintre multele urmări, din când în când râurile mai curg și prin sufragerii.
Câţiva ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic va mai servi la turnarea unor emisiuni pe Discovery, până ce însuşi Bear Grylls va eșua în încercarea de a supravieţui în discoteca unui sat din Bărăgan. În urmă vor rămâne maldăre de suzete, bocanci, oase de vacă, cutii cu instrucțiuni de folosire, cuiere și niște zdrențe înconjurând câțiva oameni.
Vom lăsa moștenire civilizațiilor viitoare sarcina de a ne duce la capăt autostrăzile, câteva peturi din cultura Glina și pungile fluturând ca drapelele pe munții din gunoi de firmă, căci mai mult decât drumurile neterminate, în fiecare zi inaugurăm în țara asta chiar dispariția ei.