Cluburi volante într-o ţară perdantă

În ultimii ani, fotbalul românesc s-a jucat mai mult prin Elveţia sau Cipru, acolo unde se pierd conturile. Sub conducerea ciocoilor fotbalizaţi, ce se petrece pe teren s-a deplasat constant către zona de competenţă a lui Mihai Petre. Pe antrenori nu-i mai prinde nici măcar pijamaua la conducerea echipelor, ce să mai vorbim de palton? S-au devalizat palmarese, tradiţii, galeriile au fost aşezate ca straturi-tampon în faţa legii, apoi tribunele s-au golit.

Înaintând prin ultimii ani, patronii cluburilor mari au lăsat în urmă dâre unsuroase de melci şi astăzi, cu căsuţele de bilete în spate, alunecă spre arca fotbalului românesc. Naţional Arena e punctul terminus al transhumanţei pipereanului, într-acolo se rostogoleşte ariciul din buzunarele lui Copos, într-acolo trag şi câinii roşii atelajul doldora de farisei şi de combinatori. Devalizări au fost şi la Timişoara, şi la Craiova, numai că patronii respectivi n-au fost atât de prevăzători încât să se pună bine cu Puterea de la poalele stadionului, deci n-au fost salvaţi. Reînvierea cuplajelor bucureştene e motivată de exodul datornicilor privilegiaţi din fotbalul românesc, dar vor veni, probabil, vremuri în care întreaga etapă va fi condensată. Toate cele nouă partide se vor juca pe Naţional Arena, pe durata unei singure întâlniri, după principiile fotbalului de maidan: zece minute sau 2-0, la trei cornere careu. Din acest trial, selecţionerul îşi va putea extrage ceata de voinici cu care vom pierde mai rapid decât în anii ’70 şansele la calificare.

Peste cazanul în care bolboroseşte ciorba săracilor pluteşte aburul lipicios al simulacrului. Asemenea afaceristului de bloc care îşi ia în leasing maşină scumpă, dar nu plăteşte chiria locuinţei, tot ce au făcut aceşti oameni a fost să existe la televizor, bătătorind pământul pe mormântul propriilor cluburi. Termitele profesioniste au preluat patrimonii şi active, datoriile fiindu-i lăsate statului. S-au cumpărat şi vândut jucători, uneori prin semnături trase la copiator, pentru că acolo existau comisioane şi sume ce nu puteau fi lesne controlate. Când vine însă vorba despre achitarea chiriilor, a taxelor ori a impozitelor, se lasă tăcerea, se sting nocturne, se golesc birouri.

Ca plătitor de taxe, nu vreau să sponsorizez această veşnică fugă de la locul faptei, nici finul şantaj prin care FRF şi LPF îşi reafirmă puterea. Dacă eu am datorii de orice fel în urmă, chiar şi o amendă pentru parcare ilegală neachitată, vine un moment în care nu mai pot cumpăra nimic până nu reglez situaţia. Aşa trebuie să se întâmple acum şi cu aceşti creatori de găuri negre. Ei nu trebuie lăsaţi să joace nicăieri, nici pe stadionul Astra, nici pe Naţional Arena, până nu prestează corespunzător la Fisc sau pe unde şi-au mai lăsat datoriile.

România pe patul lui Procust

Dacă prietenii noştri statisticienii ar ridica puţin nasurile din calculatoarele lor, poate am primi mai multe informaţii utile despre lume. Duc dorul scormonitoarei întrebări „cum?”, semn al curiozităţii care desface orice angrenaj în bucăţi, ori al acelui „cine?” ce repune în drepturi individul şi-l scoate din turmă. Îmi lipseşte „unde?”, a cărui enigmă să se rezolve fără ajutorul hărţilor Google sau al GPS-ului, dar mai ales al existenţialei „de ce?”, pe care numai copiii mici o mai adresează unor părinţi deseori neatenţi. Le-am înlocuit cu o singură întrebare, „Cât?”, îmbogăţită cu noi sensuri: „Cât bagă?” (despre o maşină), „Cât câştigi?” (oricui), „Cât costă?” (despre orice), „Câte vizualizări are?” (despre un articol), „Cât e audienţa?”.

Florian Pittiş avea o vorbă bună despre asta: „Dacă totul ar fi o chestiune de audienţă, l-am osândi zilnic pe Iisus şi l-am salva pe Baraba”. Cu cât numărul este mai mare, cu atât cel închis acolo reprezintă o forţă mai mare, dar în care el înseamnă mai puţin. Coborât în statistici, omul se transformă într-o unitate de măsură, gusturile sale devin „obiceiuri de consum”, iar opţiunile lui politice, „intenţii de vot”. Or, cifra e importantă doar când porneşti de la ea. Dacă este capătul de drum, e la fel de utilă precum îi sunt cârjele unui om lipsit de braţe. Societatea noastră e un pat al lui Procust: măsoară cinic, apoi taie nişele, categoriile speciale, răniţii. Se nivelează continuu în jos, ucigând elitele, care nu sunt altceva decât oamenii pricepuţi în domeniile lor, de la pedichiură până la IT. Un intelectual, vorba lui Mircea Toma, este cel care gândeşte cu propriul cap. Pe cei mai mulţi dintre aceşti oameni îi veţi găsi astăzi în statisticile altor ţări.

Cel mai sugestiv exemplu e media, unde marea majoritate a producţiilor îi sunt dedicate insului care nu trebuie să cugete pentru a exista. În toate domeniile sacrificăm însă zilnic nişte oameni, abstractizându-i. Am distrus sistemul medical (o doctoriţă care, nu de mult, şi-a terminat studiile în România nu a fost capabilă, în Irlanda, să ia pulsul unui pacient), am sacrificat educaţia, lucru care se vede nu atât din rezultatele dezastruoase de la Bacalaureat, cât din cele de la titularizare. Totul pare făptuit după motto-ul Legiunii Franceze, „Mergi sau crapă!”. România, lăudată în presa străină şi dată ca exemplu Greciei, oferă însă spectacolul unei dezagregări lente. Poate vom ieşi din criză, purtând la gât aurul de la Roşia Montană, dar ne vom spăla pe dinţi cu cianuri. După acest vast program de selecţie nenaturală, zombies victorioşi vor rupe cu piepturile panglica de inaugurare a noii Românii.

Respect, fetelor!

Pariez că echipa feminină de fotbal a Statelor Unite ar face să pară orice formaţie din Liga 1 drept o grupă de copilaşi ieşiţi la cules de muşeţel. Îmi imaginez, de pildă, un duel între Alex Morgan şi Cristi Tănase. În afara faptului că Dodel n-ar reuşi s-o agaţe pe americancă – luaţi cuvântul şi la modul propriu, şi la cel figurat -, la următorul contact ar deveni una cu reclamele. Nu e vorba de statură, ci, după cum spun fotbaliştii, de „cum stai în ghete”.

Mai e ceva în jocul fetelor: o ambiţie concentrată asupra ţelului, dar care nu duce la orbire, ci la găsirea altor căi. Precum ştiţi, când o femeie îşi pune ceva în minte, până la urmă îl va face, fără să-ţi dai seama exact cum. Nu am văzut trageri de timp şi aproape deloc de tricouri, nu au fost faulturi oribile, nici simulări. Aici poate e şi meritul celor care s-au gândit să pună ca arbitri tot femei, imposibil de păcălit de către congenere.

În ultimul minut al prelungirilor, la scorul de 2-2, americanca Abby Wambach a ratat o ocazie imensă, de la 6 metri de poartă. N-a blestemat, nu şi-a ridicat ochii spre cer, n-a urlat la coechipiera care i-a centrat din partea dreaptă, reproşându-i că pasa ar fi fost prea sus ori prea la stânga. Nu, lucru uluitor în asemenea circumstanţe, a zâmbit.

Domnilor, mi-e teamă că, traşi de resortul împlinirilor cu orice preţ, am uitat exact esenţialul. Dincolo de finalizări (aţi văzut golul superb din finala mică al Mariei Hammarström?), de incredibilele recorduri şi „fapte de arme” (nipona Homare Sawa a debutat în prima ligă niponă la 12 ani, marcând în primul meci la naţională, la 15 ani, patru goluri), zâmbetul acesta înseamnă sport.

Domnul Radu Cosaşu scrie că nu prizează rugby-ul şi boxul feminin, practicantele părând pur şi simplu dizgraţioase. Eu aş zice să le dăm puţin timp (oricum şi-l vor lua), căci ideea, la fel ca în cazul fotbalului, nu e cum se adaptează fetele acestor discipline, ci cum le vor transforma. În plus, piatra de încercare e alta. De-abia aştept să le văd bine instalate pe acel tron rezervat până acum urmaşilor de sex masculin: scaunul pilotului. Până acum, cele cinci reprezentante ale sexului frumos care au concurat în Formula 1 au obţinut împreună doar jumătate de punct. Mi-e teamă însă că asta a fost doar sondarea apei cu degetele, ştiut fiind faptul că urmaşele Evei nu se azvârl cu capul înainte, nici în amor, nici în alte forme de război.

Aşa cum s-au prefăcut decenii la rând că nu ştiu ce-i aia ofsaidul, vor recupera în 10-15 ani mai bine de un secol de recluziune pe locul din dreapta. Ne vor depăşi, mergând, culmea!, mai încet decât noi şi în acest timp nu vor arde nici mâncarea.

Golul Mariei Hammarström din finala mică

Golul dat de Homare Sawa în finală.

Prietenii post-mortem

Deja, distribuţia din studiourile TV pare un început de banc. Preotul, rabinul, poliţistul şi celelalte figuri mitologice sunt înlocuite însă de analist, de actorul din filmografia căruia nu-ţi poţi aminti, oricât te-ai chinui, un titlu, şi – că e vorba de arşiţă, bacalaureat, o capră care nu dă lapte sau un accident de circulaţie – de un psiholog. Ultimul trebuie să dea profunzime subiectului, extrăgând seva subconştientului din drobul de sare.

Când cineva cunoscut moare, nelipsit e însă evocatorul profesionist. Nici măcar nu trebuie ca decesul să se fi produs de curând, căci pentru genul acesta de om comemorarea e o aniversare, iar dispărutul un soclu pe care să-şi înalţe persoana. Să faci ceva în viaţă e prea puţin important, esenţial e să înoţi printre contemporani, păstrând dovezi credibile în acest sens. „Iată-mă alături de Bănel lângă autocarul Stelei” spune, apoi răsfiră o nouă imagine, în care îl putem vedea undeva, în rândul al patrulea, în mulţimea care înconjura cristelniţa la un botez din înalta societate. O poză realizată pe un terminal de aeroport, alături de un actor cunoscut, îi injectează verva şi competenţa de a vorbi despre filmele acestuia şi, de ce nu?, despre film în general.

Într-o povestire de Cehov, un general e „închiriat” să participe la nunta unor necunoscuţi, dar pentru că monopolizează discuţia şi bate câmpii despre vremurile trecute, e dat afară. Omul nostru nu păţeşte nicicând aşa. Vorbeşte oftând despre „adevăraţii artişti, pe care, din păcate, nu-i mai bagă nimeni în seamă”, însă nu se referă la aceştia, ci la el însuşi, pe care încă mai avem şansa de a-l aprecia. Dacă taina prieteniei o fi existat cândva între cel dus şi purtătorul său neautorizat de cuvânt, ea se fărâmă încet, ca aripa unui fluture într-un insectar. Se referă la dispărut cu o familiară nesimţire, numindu-l prin porecle ori prin diminutive, dezvăluind câteva elemente picante din viaţa de-abia încheiată. De unde bărbia îi tremura pios şi ochii se chinuiau să împingă nişte lacrimi, se însufleţeşte brusc când deplasează povestea spre el însuşi, pentru a aminti de un album scos prin 1997, cu cântece leşioase.

Cum înghesuiala firelor de nisip din jurul monumentelor e mare, de obicei, un alt satelit uman intră în direct, negându-i primului statutul spre a-l revendica pentru sine. De aici şi hemoragia de titulaturi: „adevărate fiice”, „amante oficiale”, „fii recunoscuţi” ori „cei mai buni prieteni post-mortem”.

Johnny Carson avea o vorbă: „Dacă viaţa ar fi corectă, Elvis ar trăi, iar imitatorii lui nu”. Funcţionează şi în cazul acesta.

Aşteptându-l pe Messi

Dacă FRF ar organiza o căsătorie, mireasa nici n-ar mai trebui furată, căci mirele s-ar întâlni cu ea tocmai la Nunta de Aur. Dacă ar pregăti lansarea unei navete spaţiale, aceasta ar fi aşezată cu vârful în jos. Presupunând totuşi că situaţia s-ar remedia în timpul numărătorii inverse, imediat după aprinderea cu torţa a motoarelor, din mijlocul organizatorilor s-ar auzi un urlet: „Băăă, am uitat să le dăm băieţilor sacoşa cu sandvişuri!”.

Da, Naţional Arena este un important şi necesar pas înainte, ţinând cont că meciul lui Bute a fost organizat într-un borcan, iar concertele se ţin la Sala Palatului, unde basul vibrează ca bormaşina vecinului. Românii s-au săturat însă ca orice lucru firesc să le fie prezentat drept un cadou zvârlit din milă, purtând la vedere semnătura unui ctitor. De aceea, e bine ca şi primarul general, şi Mircea Sandu să ştie: de se vor tăia panglici, printre artificii şi urşi dansatori, de se vor recita poezii la centru, huiduielile încasate de Elena Udrea la Romexpo vor fi, prin comparaţie, un strănut.

Asta înseamnă organizarea făcută pe cel din urmă centimetru al ultimei sute de metri. Când s-a lansat fan clubul echipei naţionale (de fapt, un fel de „fun club”), conferinţa de presă a semănat cu o petrecere-surpriză pentru nepoţii lui Mircea Sandu, la care au fost aduşi „domnii de la Holograf şi domnii Răzvan şi Dani”. „Toate acuzaţiile care s-au adus şi se vor mai aduce vor trebui dovedite”, aşa stă scris în comunicatul prin care, culmea!, FRF îşi cere scuze publicului pentru proasta organizare. E de parcă naşul mare s-ar afla în proces cu invitaţii, prezentaţi ca nişte cârcotaşi profesionişti, cu plicuri prea subţiri. Or, lucrurile sunt simple, numai nepricepuţii le complică. Avem un stadion, unde omul vrea să stea alături de prieteni sau de rude. Pentru asta, nu e suficient să cumpere bilete, ci trebuie să dea mailuri, să se agite, să dovedească, să solicite, să precizeze. Se întâmplă de parcă FRF organizează o ediţie festivă a emisiunii „Surprize, surprize”, cu familii reunite în mod neaşteptat, în minutul 90+34. Spectatorii vor face valuri pe toată durata partidei, strigând însă nu „Hai România!”, ci „Violetooo, unde eşti?” sau „Gică, mă vezi prin binoclu?”.

Ce aşteaptă, de fapt, spectatorii? În principiu, să-l vadă pe Messi, fiind convinşi că pe Tănase vor mai avea ghinionul să-l urmărească. Or, taman asta e marea incertitudine printre atâtea false certitudini ale unui preşedinte depăşit. Dacă pe 10 august Lionel va fi absent, Mircea Sandu, în afara faptului că ar anunţa o economie de 200.000 euro, i-ar trage de urechi pe plătitori: „De ce n-aţi trimis mailuri în care să ne spuneţi că-l vreţi pe Messi?”.

Inima copiilor

Vreţi să ajutaţi? E simplu: Meniu –» Mesagerie –» Creare mesaj –» Expediaţi către –» 890 –» OK.

Uneori, după ce-i lăsăm Binelui firimiturile şi sarcina de-a spăla vasele, ridicăm un colţ de jaluzea să vedem ce se mai întâmplă pe-afară. Dar multe nu văd ochii noştri când nu ne folosim inima.

Şi ce multe poate face un om cu inima sa! Deşi tratatele de cardiologie n-o spun, mica fabrică de viaţă lucrează şi în folosul altora, de când o instanţă nevăzută a stabilit acolo sediul iubirii. Cât staţi, aşadar, la fereastră, luaţi telefonul mobil, lăsând subtilul diapazon al pulsului să vibreze în vârfurile degetelor. Puteţi apăsa nişte taste: Meniu –» Mesagerie –» Creare mesaj –» Expediaţi către –» 890 –» OK.

Nu veţi fi trimis o sticlă goală în ocean, ci un SMS către „Inima copiilor”, reţea invizibilă care uneşte deja sute de mii de oameni de naţii, rase, averi, cetăţenii, ba chiar şi orientări politice diferite. Mesajul respectiv va străbate betonul sau sticla, integrându-se într-unul din şuvoaiele de semnale ce traversează nevăzute oraşele, printre „Ne vedem la 5 la staţia de metrou?”, „La mulţi ani, Mirela!!!” sau „Vii la Bon Jovi?”. La mijlocul călătoriei sale, mesajul taciturn nu se va transforma într-un sunet şi-o vibraţie, ci în bani.

Noi tot credem că „timpul înseamnă bani”, deşi, dacă ar exista o unitate de măsură a vieţii, bătaia de inimă ar fi aceasta. Reciproca e însă valabilă: banii uneori înseamnă viaţă. În contul Asociaţiei „Inima copiilor”, cei 2 euro ai dumneavoastră vor poposi un timp, aşezaţi în fişicuri virtuale, până ce alte inimi se vor trezi să bată pentru alţii. Atunci, se vor închega într-un diafanoscop (nume suficient pentru a spune povestea unei vieţi fragile) ori într-un necesar salariu de chirurg.

Cursul şi paritatea bătăilor de inimă le stabileşte fiecare, dar e bine să ştiţi că la capătul călătoriei nevăzute sunt patru încăperi micuţe unde nu se discută politici fiscale, unde nu există ideologii şi nu sunt plimbate foi. Acolo vor ajunge cei 2 euro. Dacă o inimă de copil se opreşte când ar fi putut să bată în continuare, înseamnă că noi toţi – şi cei din spatele jaluzelelor, şi cei care se vor întâlni la ora 5 la metrou, şi cei care îşi vor da jos măştile chirurgicale, îngropându-şi feţele în palme după eşecul unei operaţii – am greşit undeva. Înseamnă că inimile noastre au bătut prea mult în gol, asemenea obiectelor pe care le purtăm la încheietură, cu care măsurăm de obicei eficienţa propriilor vieţi.

P.S. Despre „Inima copiilor” puteţi citi AICI, unde există şi alte modalităţi de a face donaţii. Un interviu cu domnul Alex Popa, principalul iniţiator al acestei campanii, găsiţi AICI.