Reacţii la „Câteva sfârşituri de lume” (1)

“Adrian Georgescu reuşeşte să evite «dezastrul unei cărţi în care nu se petrece nimic». Şi face asta cu talent şi cu abilitate «extrem de extremă», prin intermediul umorului său debordant şi al limbajului cât se poate de transparent”. AICI.

“Ştii că nu prea am timp de citit literatură, dar ieri seară am pus mâna pe cartea ta şi fără să-mi dau seama m-am trezit pe la jumătatea ei… am lăsat-o cu regret, dar în această după-amiază mi-am continuat lectura. FELICITĂRI!!! Superb debut, mie chiar mi-a plăcut, am reusit să-ţi vizualizez fără efort imaginile şi personajele, m-au surprins ideile şi punerea lor in pagină. Iar finalul m-a lăsat cu o senzaţie de umplere a unui gol” – mail de la o prietenă.

„Se vede că nu te pricepi. Ai comis-o încă din primele rânduri: Soarele nu se află la ani-lumină de Pământ” – un alt prieten, prin telefon.

Zilnic picăm „Bacul”

perla2Fiecare sesiune de bacalaureat e urmată de şuvoiul „perlelor”. Timp de câteva zile, se râde superior pe baza acestora, ca formă de distracţie în faţa unui diagnostic sever. Există și site-uri unde acestea sunt antologate pentru vremurile ce vor veni.

Anul acesta, la limba română a fost următoarea temă: „Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: «A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă»”.  Continue reading →

NueRomania.ro

„În următorii zece ani, se vor da în folosinţă 65 de staţii noi de metrou”, promite doamna Boagiu. Proiectul pare fezabil doar dacă observăm ceva: doamna ministru nu a spus că staţiile respective vor fi unite de tuneluri cu cale ferată.

Cum unele ţări – vezi Olanda – deja restrâng dreptul la muncă al românilor, este posibil ca lucrările să înceapă graţie entuziasmului popular, fiecare căutând să-şi sape tunelul personal pentru evadare. Să admitem însă că, fie şi aşa, metroul are un elan mai mare decât fratele de suprafaţă, trenul, căci singurul fel în care orarul feroviar poate fi respectat în România ar fi să nu se mai precizeze ziua sosirilor.

Bucureştiul, în afara faptului că a fost votat drept „cea mai urâtă capitală din UE”, e şi singura în care metroul (sau trenul) nu ajunge la aeroport. Aşadar, dacă vii din Praga şi aterizezi vineri seara pe Otopeni, pentru a ajunge în centru petreci pe şosea acelaşi număr de ore ca în aer. De aceea, poate n-ar strica înfiinţarea unei curse aeriene regulate Otopeni – Băneasa, însă rapid, până nu se înalţă în zonă nişte cartiere de blocuri care să împiedice atingerea înălţimii de zbor.

Iată un alt avantaj al metroului: lucrarea, nefiind vizibilă, poate fi prezentată mereu în stadiu avansat, căci, aţi observat, la noi mereu se inaugurează „un tronson”, „o parte”, iar înfăptuirea e doar „un prim pas”. Motivul e clar: în câţiva ani, vin „ceilalţi” la putere şi ei nu se mai pot lăuda cu ceea ce deja te-ai lăudat tu. Astfel, în curând se vor reteza panglici pentru capace de canalizare sau chioşcuri de florărie, se vor inaugura garduri vii, o bucată de bordură ori dungile unei „zebre”, se va tăia moţul unui stâlpişor de parcare.

Dacă realitatea arată prost, nici partea virtuală nu se prezintă mai bine, căci şi magistralele online se „asfaltează” greu. Portalul eRomania, al cărui concept a fost lansat acum doi ani, nu funcţionează nici astăzi. Hotnews scrie că One Stop Shop, care îi ajută pe micii intreprinzători să comunice online cu instituţiile statului, funcţionează, dar la modul următor: completezi declaraţiile fiscale electronice, apoi le printezi şi le trimiţi prin poşta clasică. În aceste condiţii, poate că numele potrivit era „nueRomania.ro”.

Şi un fapt divers interesant. La câteva zile după ce Pasajul Basarab a fost dat în folosinţă, circulaţia a fost oprită, întrucât imensul drapel al României, care fâlfâia tutelar deasupra podului, ameninţa să cadă peste maşini. Iată simbolul nostru nepieritor: un linţoliu imens în culorile naţionale gata să strice o biată realizare.

Două filme şi-un serial

Iată câteva filme pe care vi le recomand călduros.

Să le spun „comedii”? În ceea ce-l priveşte pe primul, nu există gen care să-l îmbrace. „Un borghese piccolo piccolo” (An average little man) este o capodoperă apărută în 1977, din colaborarea a două genii: regizorul Mario Monicelli şi inegalabilul actor Alberto Sordi. O paranteză: întrebat cândva care este actorul care l-a influenţat cel mai mult, Robert DeNiro a răspuns „Alberto Sordi”. Greu să găseşti un actor care să stăpânească atât de bine alchimia stărilor oglindite pe propriul trup.

Un mic burghez, slujbaş fidel într-un minister timp de 23 de ani, încearcă să-şi angajeze acolo fiul cam tâmpiţel. Pentru aceasta, face orice sacrificiu, intră în masonerie, se umileşte corespunzător. Râzi ca prostu’ jumătate de film, apoi îngheţi: începe o tragedie care îţi dă fiori. Apoi mai urmează o scenă de umor negru – recunoaşterea coşciugului căutat într-o sală plină de sicrie, aşezate pe rafturi – în care nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Şi tot aşa.

Continue reading →

Semnătura lui Federer

Reverul acela tăiat, ce minune de manufactură în domeniul sportiv!

Să fii inimitabil şi, făcând ceea ce alţii nu pot, să rămâi mereu imprevizibil: câţi sportivi au reuşit aceasta? Vă amintiţi, probabil, saltul lui Michael Jordan din buchetul de jucători, asemănător cu cel al unui delfin ţâşnind din apă, şi incredibila încremenire aeriană care-i urma. Sau pasa lui Earvin Johnson, înaintea căreia nicio moleculă din corpul artistului nu anunţa direcţia voiajului. „Magic” se uita către Pacific, picioarele plecau spre Montreal, dar portocala de piele era deja-n Canare.

Din cartea de unicate a sportului am mai putea aminti driblingul scurt al lui Hagi, ce reteza din tors adversarul, transformându-l în stâlpişor de parcare. Urma demarajul la capătul căruia se zbătea, ca la un buzdugan cu bilă, ameninţarea unui şut mortal. Balistica, ştiinţă indispensabilă cuceririi de cetăţi, nu poate lămuri nici astăzi misterul şuturilor folha seca ale brazilienilor, aşa cum, atunci când pilota Senna, multe legi ale mecanicii strigau după erate. Jeremy Clarkson a observat asta: chiar şi pe liniile drepte, monopostul Lotus al lui Ayrton de la mijlocul anilor ’80 tresărea la limita aderenţei, ca o fiinţă scuturată de fiorii apropierii de limită.

Federer ne va lăsa acest rever tăiat, în ultimul timp o suliţă îndreptată înduioşător spre burta unor blindate. De-a lungul vremii, traiectoria i s-a mai ascuţit, aşa cum se întâmplă cu şira animalelor silite să se adapteze la viteză. Despre tehnologia de realizare există o întreagă literatură inginerească, mici tratate de biomecanică, explicaţii cu unghiuri de 90 de grade în curbura cotului şi aliniamente geometrice între umeri şi şold. Ca buni nespecialişti ce suntem, să notăm doar eleganţa impecabilă a executantului, care parcă şlefuieşte o carenă de navă cu dosul rachetei. De aici şi mişcarea calmă a mingii, în care aceasta, deşi în timpul orelor de serviciu, se mai poate zgâi la oameni ori la micul dezastru al unui pahar răsturnat.

Putem asemăna tenisul cu un joc al seducţiei: dacă elementul masculin (lovitura cu efect ascendent) încearcă, atacă, invadează, cel feminin amână, se piteşte după perdele, arome sau coafuri, purtătoarea se mai lasă văzută din spatele unui văl, apoi, în timp, cedează ori dispare. S-a întâmplat în tenisul de masă, se va întâmpla şi în cel de câmp. Reverul tăiat al lui Federer e una din ultimele flori pe care sportul şi le mai agaţă la butonieră. Priviţi-l bine: semnătura a ajuns la una din ultimele volute, apoi va veni vremea ştampilelor.